Dilema lui Guy Verhofstadt: Ce facem cu „mărul stricat” C. P. Tăriceanu?

(Foto Guliver/Getty Images)

România lui Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu se află de multă vreme pe un traseu de coliziune cu valorile europene, iar Guy Verhofstadt este unul dintre apărătorii vocali ai principiilor care ghidează proiectul european. Pe lângă calitatea de membru al Parlamentului European, Verhofstadt are de aproape zece ani și poziția de lider al grupului european ALDE. Cum se face atunci că partidul lui C.P. Tăriceanu este încă membru al acestui grup european?

Guy Verhofstadt este politician atât prin carieră, cât și prin vocație. În 1982, la numai 29 de ani, era deja președintele partidului liberal flamand din Belgia, iar trei ani mai târziu a fost numit ministru de finanțe. Cu o poziționare fermă de dreapta, la fel ca Ronald Reagan și Margaret Thatcher, Verhofstadt a fost poreclit de presă „bebe Thatcher” din cauza vârstei la care a ajuns ministru. Din 1985 până în 2009, Verhofstadt a fost membru al guvernului belgian timp de 18 ani, dintre care jumătate în două mandate de prim ministru – iar din 2009 și până azi a avut tot timpul dubla calitate de membru al Parlamentului European și lider al grupului ALDE. În 2002 i-a fost decernat premiul Viziune pentru Europa, iar în 2016 avertiza Parlamentul European asupra valului de autocrați în ascendență, prevăzând inclusiv posibilitatea alegerii lui Donald Trump ca președinte al SUA.

Grupul ALDE, la rândul lui, este între cele mai vechi trei grupări politice paneuropene, cu o origine neoficială care merge până în 1951, la începutul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, precursoarea Uniunii Europene. În Parlamentul European, ALDE este al patrulea grup ca număr de parlamentari, însumând cam 9% dintre voturi.

Verhofstadt și-a petrecut așadar toată viața în politică serioasă, responsabilă, cu adevărat europeană, înconjurat de oameni cu o cultură și viziune politică de anvergură. Ar fi complet de neimaginat ca un om cu istoria asta personală care vede legile aberante închipuite în România sub bagheta PSD‑ALDE să creadă vreo iotă din așa-zisele explicații ale colegului Tăriceanu. Cea mai clară ilustrare a diferenței de poziționare a celor doi se găsește în continuare pe Facebook: amândoi au postat concluziile întâlnirii pe care au avut-o la București pe 21 noiembrie.

Verhofstadt: „Ne-am pus de acord că singura cale de a garanta domnia legii în România este implementarea completă și necondiționată a recomandărilor Comisiei de la Veneția. Asta înseamnă că toate cele trei elemente ale disputei – reforma juridică, a codurilor penale și a codurilor de procedură penală – trebuie să fie complet aliniate cu toate recomandările Comisiei de la Veneția și că, astfel, după adaptarea și aprobarea acestora de guvernul și parlamentul român, este necesară o a doua investigare din partea Comisiei de la Veneția. Pentru [grupul] ALDE, confirmarea finală din partea Comisiei de la Veneția este indispensabilă.”

Tăriceanu: „Am avut posibilitatea să îi arăt, cu dosarele în faţă, care sunt punctele în dispută ridicate de rezoluţia din Parlamentul European, care este poziţia Comisiei de la Veneţia, care este poziţia noastră, inclusiv prin ceea ce s-a făcut între timp, adică adoptarea Ordonanţelor 90 şi 92, demonstrându-i în acest fel că există toată disponibilitatea din partea actualei majorităţi şi a guvernului de a ţine cont de recomandările Comisiei de la Veneţia care, aşa cum s-a mai menţionat în presă, nu sunt obligatorii, dar disponibilitatea noastră de a ţine cont de aceste recomandări dovedeşte tocmai soliditatea ancorării noastre în ceea ce înseamnă valorile statului de drept, valorile europene şi principiile pe care este construită Uniunea Europeană.”

Disonanța poziției domnului Tăriceanu este vizibilă și unui student de anul I la Psihologie prin simpla lecturare a acestui pasaj – sare incoerent de la o idee la alta, de la o poziție la alta, de la o atitudine la alta: ba îi arată chestii, stăpân pe situație, cu dosarele în față, ba are toată disponibilitatea; când vorbește în nume propriu despre experiențe personale („îi arăt cu dosarele în față”), când sare într-un registru impersonal („există disponibilitatea de a ține cont”); la început e complet stăpân pe dispută, la final simte nevoia să-și consolideze afirmațiile arătând că „s-a mai menționat în presă”.

Pentru Tăriceanu chiar și poziționarea călduță în zona disponibilității de a ține cont de niște recomandări opționale este o concesie formală, complet incompatibilă cu celelalte luări de poziție pe același subiect. Un bun exemplu este reacția domniei sale din 15 iulie la publicarea versiunii preliminare a raportului Comisiei de la Veneția: „[…] prima remarcă pe care vreau să o fac pe fond: acest document este un document care din punct de vedere juridic mi s-a părut extrem de subţire. Este un document politic, este o opinie politică exprimată în acest document din partea Comisiei de la Veneţia şi nu e normal. Comisia de la Veneţia trebuia să analizeze chestiunile de ordin juridic, nu opţiunile politice. […] Văd că reprezentanții Comisiei de la Veneția tratează [existența secției de procurori care anchetează faptele magistraților] cu o superficialitate care pe mine mă sperie, efectiv mă sperie.”

Poziționarea lui Verhofstadt pe același subiect este clară, coerentă și lipsită de echivoc – însă și domnia sa suferă de o altă disonanță, la un nivel mai profund. Aproape nicio postare pe Facebook a grupului ALDE nu scapă de comentarii din partea românilor care solicită excluderea partidului românesc din grupul european – iar excluderea ar fi, într-adevăr, o formă substanțială de taxare a unui partid politic. Cum se face deci că dl. Verhofstadt, atât de interesat de soarta țărilor membre din Europa de Est, aflat și în poziția perfectă pentru a face o propunere în direcția asta, nu face altceva decât declarații politice? Mai mult decât atât, pare de-a dreptul imoral să știi că ai un măr stricat în propria ogradă și să nu faci nimic în privința asta, dar în schimb susții rezoluția care condamnă o țară întreagă.

La prima vedere, Verhofstadt are un interes simplu: grupurile europene primesc locuri în Parlamentul European în funcție de numărul de voturi pe care le primesc partidele membre. Excluderea ALDE românesc din grup ar fi costisitor din punct de vedere politic pentru grupul european, iar următoarele alegeri europarlamentare sunt iminente.

Lucrurile sunt însă întotdeauna mai complicate decât par. Simpla deschidere la nivel formal a unei discuții despre excluderea partidului românesc din grup ar crea o ruptură greu de reparat, chiar și dacă propunerea nu s-ar materializa. Iar o ruptură cu un partid evident populist cu tendințe autocrate și ambivalent la nivel faptic în privința alinierii europene s-ar putea dovedi catastrofală. Electoratul ALDE România ar fi foarte dispus să se alinieze în spatele lui Tăriceanu dacă acesta ar căpăta gradual o traiectorie antieuropeană – iar un Tăriceanu băgat în corzi n-ar ezita să meargă în direcția asta, pentru că ar fi singura strategie care i-ar permite să rămână relevant pe singura scenă politică relevantă: cea locală.

Rămâne de văzut ce strategie va adopta Guy Verhofstadt și, prin extensie, Parlamentul European, pe măsură ce situația din România se agravează – pentru că la cum arată lucrurile acum nu prea există scenarii în care să se îmbunătățească. Este însă de așteptat ca excluderea efectivă a ALDE România din grupul european să fie considerată opțiunea nucleară, din cauza inevitabilei rupturi profunde pe care aceasta ar produce-o, atât la nivel politic, cât și în rândul electoratului. Iar aplicarea unei astfel de măsuri nu se justifică niciodată prin sine însăși, ci are sens numai dacă servește unui scop mai mare.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp