Doi români. În Piața Constituției, la mâncare, băutură și dans, puhoi. În Piața Revoluției, câteva sute de oameni onorau numele eroilor din 1989

(Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos)

În pasajul de la Universitate, câțiva oameni plâng mocnit în fața panourilor cu imagini sumbre și covârșitoare de la Revoluție. Au aprins câteva candele. Dintr-o boxă, răsună trist și deșart imnul Deșteaptă-te, române.

Coborâți din mijlocul luminilor luxuriante de Crăciun, imaginea este frapantă și tulburătoare. Ne apropiem. Copiii privesc cu ochi enormi tancurile și morții căzuți pe stradă, intuind că au pătruns în intimitatea unui moment desprins din alt timp. Brusc, îmi dau seama că le-am vorbit adesea de comunism, dar prea puțin despre Revoluție și despre eroii dintre noi.

„Cine i-a împușcat?”

Mă retrag în tăcere, cu un aer solemn, în timp ce ei studiază avizi cioburi de istorie presărate printre lacrimi și amintiri vii.

În Piața Revoluției, o inimă mare de lumină strălucește pierdută pe cer. Lumânările ard proiectate pe clădiri, flancate de niște cifre mari puse în calea uitării: 30 de ani.

„De ce ați venit azi în Piață?”

Încerc să răspund, dar nodul din gât pune stavilă oricărui răspuns. Doamna din spatele repertofonului mă privește fix, încurcată de emoția mea nedisimulată.

Am venit ca să nu uităm. E cel mai simplu răspuns.

Am venit ca să nu uităm ce am fost într-un timp dincolo de absurd: supușii fără niciun drept ai unui sistem bazat pe teroare, frică și abuz. Un sistem autoales la fiecare cincinal, ca un blestem repetat la infinit.

Am venit să le mulțumesc în gând unor oameni pe care nu i-am cunoscut pentru toate libertățile pe care astăzi le cunosc din plin. Libertățile simple, de a râde și de a gândi, de a crea și de a îndrăzni, de a fi fără frică cel care ești, în fiecare zi. Toate aceste libertăți abstracte pot fi înțelese foarte bine de noile generații, dacă le vorbești despre trecut, în timp ce mulți nostalgici rămân captivi în „nici pe vremea lui Ceaușeascu nu era atât de rău”. Nu cred că o ființă care are cea mai mică pretenție de „trestie gânditoare” se poate refula într-un răspuns atât de superficial și egoist. „La noi, la țară, nu am prea simțit comunismul”, îmi mărturisea recent o colegă. „Ne era bine, așa cum eram.” M-am uitat la ținuta ei atent aleasă, asortată cu un machiaj perfect și cu un parfum scump, și m-am gândit la mintea cea de pe urmă a românului.

Românul din Piața Constituției, îndopându-se liber cu „gogoșele” și hotdogi franțuzești, în ritmuri populare de călcat în picioare, la târgul de Crăciun. În timp ce în Piața Revoluției câteva sute de oameni onorau numele miilor de martiri ai unei Revoluții care a adus libertate pentru toți, în Piața Constituției mii de români se înfruptau hulpav din beneficiile concrete ale libertății: mâncare, băutură și mult danț. Jerfă versus beneficii. Sacrificiu versus drepturi. Rememorare versus ignoranță. Reflecție versus rotire tâmpă într-un carusel. O țară care își recunoaște eroii s-ar fi oprit din rotirea această bezmetică măcar pentru o zi: de reculegere, de introspecție, de vindecare.

Târgul de Crăciun București, Sursa foto: Facebook Gabriela Firea

În ultimii 30 de ani, ne-am luat de Crăciun atât de multe porții de libertate, încât tindem să uităm complet cum le-am câștigat. Sau, mai exact, cum au fost câștigate pentru noi, în timp ce urmăream cu sufletul la gură Revoluția la televizor. Eroii rămân, indiferent cine a „regizat” momentul mai târziu. Revoluția care ne-a adus tuturor libertatea este a lor, în primul rând. Acolo, unde au stat față în față cu moartea. Acolo, unde din oameni, au devenit nume și vârste pe o listă foarte lungă, citită cu emoție într-o piață cu un caldarâm impregnat pentru totdeauna cu sângele lor. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp