Foto: Facebook Asociatia Pro Infrastructura
Dragi autorități publice,
Mă adresez vouă legat de un subiect adesea neglijat, care pare greu, vag și cu siguranță plasat „undeva în viitor”, nicidecum prioritatea numărul 1 din prezent: reziliența infrastructurii României în fața șocurilor climatice.
Numele meu este Mariana Garștea, conduc o echipă care oferă soluții pentru sănătatea pe termen lung a mediului construit, dar acum mă adresez în primul rând ca un cetățean preocupat de discuțiile asupra cărora ne întoarcem an de an: trenurile au întârzieri mari din cauza temperaturilor ridicate, autostrăzile sunt afectate deseori de alunecări de teren din cauza inundațiilor, nimic nu mai e stabil sau previzibil în ceea ce știam odată despre mediul exterior.
În spatele acestui concept al „rezilienței”, avem de-a face cu o realitate simplă și care poate fi rezumată în felul următor: viteza cu care au loc schimbările climatice de tot felul (valuri de căldură, secetă, precipitații foarte abundente, creșterea nivelului mării și altele) este una fără precedent. Iar toate aceste lucruri nu se întâmplă într-un vid, ci este clar că au și vor continua să aibă un impact considerabil și asupra mediului construit. Iar mare parte din acest patrimoniu a fost construit și dezvoltat pentru un mediu mult mai stabil decât cel cu care ne confruntăm acum.
Dați-mi voie să dau doar câteva exemple. Să ne vedem de treabă exact la fel ca până acum ne-ar putea costa, raportat la țările în curs de dezvoltare, cu 1 trilion de dolari mai mult decât dacă am acționa chiar acum pentru reziliența infrastructurii. De fapt, pentru fiecare 1 dolar investit azi, am economisi de 4 ori mai mult pe termen lung, conform statisticilor oficiale ale World Bank din 2019 (raportul Lifelines: The Resilient Infrastructure Opportunity).
Sunt doar cifre? Nu, pentru că o infrastructură rezilientă în fața șocurilor climatice nu e doar despre poduri, drumuri sau tuneluri; nu, este despre capacitatea de a debloca oportunități economice. Este despre transport mai bun, despre mobilitate eficientă, despre schimburi, despre acces la educație, despre prosperitate și o calitate a vieții mai ridicată pentru noi toți.
Știm deja că România a semnat și a aderat la Regulamentul UE privind Taxonomia nr. 852/2020, ce are în vedere atenuarea sau adaptarea la schimbările climatice, iar un capitol important va avea cu siguranță în vedere impactul asupra infrastructurii. Dar suntem oare pregătiți cu adevărat să acționăm?
Pentru că realitatea ne prinde cu siguranță din urmă: downtime-ul provocat de căderi de curent sau de întreruperea apei, într-un caz extrem, ne-ar putea costa 390 de miliarde de dolari anual la nivel global. Asta în contextul în care oricum sistemele de infrastructură de transport sunt și vor fi în continuare folosite la maximum: până în 2050, 1.2 miliarde de mașini vor circula pe drumuri, potrivit World Bank.
Iar riscurile legate de mediul exterior sunt foarte sus pe scara ierarhică a pericolelor: sunt în top 3 din 5 după probabilitate și în top 4 din 5 ca nivel de impact (cf. World Economic Forum). Numai în ultimii 20 de ani, pierderile economice generate de schimbările majore ale condițiilor climatice au crescut cu 151% față de perioada 1978-1998. 151%!
Vedem oare că suntem într-un fel de „efect al fluturelui” și că toate sunt legate și interdependente? Vedem cum o lipsă a unei diagnoze clare a infrastructurii în fața schimbărilor climatice ne poate pune în pericol? Vedem cum tot noi, comunitățile, vom plăti, de fapt, acest cost al inacțiunii? Ne face acest fapt măcar puțin să ni se strângă stomacul?
Avem nevoie de standarde, politici și un cadru concrete care să pună durabilitatea pe primul loc; de politici publice care să facă din sustenabilitate unul dintre criteriile principale atunci când se ia decizia dezvoltării unui nou proiect de construcții sau a întreținerii altuia. Avem nevoie să ne uităm rapid la infrastructura deja existentă și să cunoaștem cât mai multe informații despre ea. Avem nevoie să luăm în serios ceea ce momentan poate ni se pare a fi un cost invizibil, „un subiect arid”, o problematică ce „nu ne privește”.
Iar toate acestea „nu înseamnă să cheltuim mai mult, ci mai inteligent”, așa cum spunea foarte bine Directorul World Bank într-o declarație recentă.
Dar pentru asta, trebuie ca mai întâi să ne uităm cu adevărat la subiectul rezilienței și la ce înseamnă el pentru infrastructură și comunitate. Să ne punem întrebări. Să căutăm soluții pe plan local.
Dragi autorități publice, în final vă pot da și o veste extrem de bună: ele cu siguranță există și sunt mai la îndemâna noastră decât ați crede. Acolo unde există preocupare, există și alternative. Acolo unde există voința de a mișca lucrurile, se găsesc și cei care să contribuie.
Am încredere că se poate, odată ce vedem tot lanțul de efecte care decurg dintr-un singur concept care ne-a răsunat mult timp și nouă în minte ori de câte ori ne-a am confruntat cu vremuri dificile: reziliența.
Contează cât suntem de rezilienți în fața schimbărilor, a șocurilor, a evenimentelor care au potențial să ne dărâme. La fel este și pentru mediul construit. Vă îndemn să o antrenăm și să o pregătim – pentru noi și pentru ceilalți; pentru comunități și pentru infrastructură deopotrivă.
Cu respect și dorința de a schimba ceva,
Mariana Garștea
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Nu neg faptul că oarece probleme climatice există, deși nu grave. Cred însă că sunt foarte mult supralicitate la nivel mondial, din interese economice globale.
În România trenurile nu întârzie datorită temperaturilor mai mari. A se reține că valoarea record absolut a temperaturii maxime în România a fost de 44,5 grade în vara lui 1951 și încă nu a fost depășită. Trenurile întârzie fiindcă infrastructura feroviară a ajuns praf, pur și simplu. E clar că o infrastructură feroviară distrusă e afectată de orice mici modificări meteorologice. La fel autostrăzile se distrug datorită alunecărilor de teren, dar care sunt cauzate de construcția neconformă, care ar trebui să se facă după standarde clare. Aceste standarde țin cont deja de condițiile climatice și volumul de trafic. Dar dacă lucrarea se face după ureche și se fură în draci, atunci să nu mai dăm vina pe schimbările climatice, că nu acolo e problema. În zonele (foste) împădurite pot fi și alunecări de teren datorită defrișărilor. La fel, vânturile și mai ales viscolul, iarna, au sporit în unele cazuri datorită defrișărilor. Inundații au fost periodic și în trecut, dar acum au efect mai mare, în special datorită neglijării lucrărilor de amenajare a teritoriului, iar în orașe, datorită rețelei de canalizare învechite.
Apoi, mai sunt și alte fenomene pe care nu le putem combate în totalitate. Un cutremur major va dărâma clădiri chiar construite după norme moderne. Vânturile vor rupe în continuare copaci și cabluri electrice, orice am face. Natura ne arată, că deși putem uneori să înblânzim efectele catastrofale, totuși ea e mai puternică și are ultimul cuvânt. Trebuie să înțelegem că nu depinde totul numai de noi. Chiar modificările climatice observate de ceva timp e posibil să nu ni se datoreze nouă, omenirii, decât într-o mică măsură. Pământul a avut de-a lungul timpului, și fără noi, prioade de răcire sau încălzire. Așa că zic să facem și noi ce putem, fără să ne dăm peste cap întreaga civilizație modernă și nivelul de trai - la care am ajuns greu - și să încetăm să ne mai rupem în figuri supra-ecologiste.