De ce ar trebui să ne pese tuturor de starea infrastructurii din România

Foto: Sadak Souici / Zuma Press / Profimedia

Am crescut în Republica Moldova, într-un sat din raionul Orhei și am avut o copilărie frumoasă, genul despre care astăzi pare că citești doar în cărți.

Îmi aduc aminte că multe veri la rând mergeam cu bobocii de gâscă și cu o sacoșă mare de cărți până spre digurile râului Cula, la vreo 400 de metri de casă. Nu departe, se înălța și singurul pod din zonă care traversa râul. Când a fost construit acel pod – nu știu nici în prezent, însă îmi era adăpost la fiecare ploaie, mie și bobocilor mei de gâscă.

Și acum retrăiesc fiecare vibrație a podului provocată de utilajele, camioanele și căruțele care traversau podul în grabă, având în față starea degradată a grinzilor și a pilelor. Dacă eram sau nu în siguranță sub acel pod, nu aveam să știu, însă o zbugheam de sub pod imediat ce ploaia se termina. De-a lungul verilor, observasem că mai venea câte o persoană să măsoare nivelul apei și apoi pleca. Atât, nicio verificare a stării tehnice a podului. 

Cât de sigură este infrastructura de transport? Este întrebarea care mă urmărește și în prezent.

Așa a început preocuparea mea pentru ceea ce astăzi numesc „sănătatea infrastructurii”. De atunci, am înțeles multe alte lucruri și m-au durut tot atâtea: știrile despre poduri dărâmate, victimele în urma unor alunecări de teren, veștile despre autostrăzi care o iau la vale, realitatea de zi cu zi a monumentelor istorice pe care le văd abandonate când trec pe stradă.

Am ajuns să lucrez într-o industrie considerată, în general, dură și într-un domeniu pe cât de inovator și important în economia unui proiect de construcții, pe atât de puțin înțeles uneori: monitorizarea structurală și geotehnică. În spatele terminologiilor și a vocabularului tehnic, activitatea echipei pe care o conduc azi are ca rezultat final siguranța infrastructurii la care mă uitam cu teamă atunci când eram copil.

Și, îndrăznesc să afirm, problematica ne privește pe toți: până la urmă, ce facem cu patrimoniul nostru construit? Suntem în siguranță când traversăm azi un pod? De ce nu avem o mai mare grijă față de construcțiile pe care vrem să le vedem stabile și sigure și peste generații și generații?

Știm cu toții deja că o infrastructură sănătoasă vorbește despre economia și progresul unei țări și, oricât de abstractă și îndepărtată ne-ar putea părea ideea asta, ea ne influențează pe fiecare dintre noi. Gândiți-vă că un pod sigur poate să însemne schimburi mai fluide, trafic eficientizat, o dezvoltare urbană mai bună, alternative de locuire superioare. Și totuși, siguranța și sănătatea mediului construit par să pice la urmă pe lista de priorități.

Infrastructura națională a fost mereu un teren sensibil pentru România. În condițiile în care mare parte dintre podurile pe care le avem azi în folosință își ating deja durata de viață pentru care au fost proiectate, ce e de făcut? Iată doar trei direcții de la care putem porni. 

Să tratăm sănătatea infrastructurii la fel ca mersul preventiv la medic. Un alt capitol la care suntem, din păcate, deficitari. Așteptăm de multe ori până când problema este deja destul de gravă pentru a apela la ajutor de specialitate. Sănătatea infrastructurii trebuie monitorizată la fel ca starea noastră de sănătate, ca să ne asigurăm că lucrurile nu scapă de sub control apoi. Că nu ne trezim în fața unor riscuri prea mari care, în proiectele de infrastructură, se traduc prin bugete risipite sau prin pierderi de resurse materiale și chiar umane.

Să nu ne fie frică de tehnologie. Există o reticență la schimbare, deși suntem în contextul care ne-a scos pe toți din zona de confort, forțându-ne să adoptăm mai rapid digitalizarea. Și în ceea ce privește întreținerea infrastructurii, există soluții și tehnologii noi la care putem apela, care ne ușurează munca și ne ajută să știm, de la distanță, ce se întâmplă cu un anumit proiect, unde trebuie să luăm măsuri imediate, unde trebuie intervenit. Din păcate, există încă prea mult „merge și-așa”, o nepăsare care nu are cum să nu se vadă în calitatea infrastructurii existente, deja îmbătrânite.

Să ne uităm la toată durata de viață a unui proiect. Un proiect nu se termină atunci când e inaugurat și când i se taie, ceremonios, panglica. Dimpotrivă. Abia atunci începe chiar etapa cea mai importantă: darea lui în folosință. Infrastructura critică trebuie urmărită pe toată durata de viață, ca să evităm dezastre și ca să acționăm pentru prelungirea sănătății ei.

Așa arată preocuparea reală pentru patrimoniul construit și doar așa putem merge înainte. E de știut că, data viitoare când ne uităm cu admirație față de tot ceea ce merge bine în alte țări, începând de la fluiditatea deplasării până la experiența de utilizare a transportului în comun, totul are o viziune comună de la care pornește: cum avem grijă să construim durabil și să întreținem pe termen lung.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp