Foto: Guliver/Getty Images
A început școala. S-au umplut conturile de social media de poze emoționante cu buchete de flori, copii și părinți aranjați și serbări. A trecut și valul de comentarii despre manuale și performanța sistemului românesc de învățământ iar acum lucrurile par să fi intrat în ritm. Dar ce rămâne după această mică furtună? Practicile constante ale prea multor părinți și profesori sau învățători: critica, cearta, făcutul de rușine, expunerea și umilirea publică, șantajul și multe altele.
Scena I: o mică sală de așteptare, la o școală de muzică. Câteva mămici și bunici așteptându-și copiii. Din fiecare sală se aude fie un instrument, fie o voce. Dintr-una din săli, cu geam sablat, iese o profesoară și începe să critice vârtos realizările copilului la pian: se grăbește, nu e atent, apasă prea tare sau prea ușor etc. Toate astea cu voce tare, de față cu toată lumea.
Copilul se ascunde după ușa cu geam și îl văd cum se pitește la auzul vorbelor profesoarei. Mama are poziția ghiocel, încuviințează și o asigură pe profesoară că va întări mesajul acasă. Copilul alege să iasă pe furiș, pe o altă ușă, pe unde nu-l poate vedea nimeni. Mi s-a rupt sufletul trăind și eu cât de mic și de neputincios s-a putut simți copilul acela, cât de rușinat și de lipsit de apărare. Dragi părinți, primul vostru rol și scop pe lumea asta este să vă apărați copiii! Cu înțelepciune, dar să îi apărați. În acest caz, de umilința la care îl supune profesoara. Feedbackul se dă între patru ochi, nu de față cu alții și de o manieră constructivă, luând în calcul și ce va simți copilul când ne va auzi vorbele.
Cu ce drag va mai cânta copilul dacă se simte neputincios și umilit? Nu tolrați acest comportament din partea niciunui profesor. Are ceva de spus, să v-o spună în privat, fie că e de bine, fie că e de rău. E nevoie să facă ceva diferit copilul dvs? Sigur, discutați împreună ce schimbări e nevoie să faceți și în cât timp puteți ajunge la rezultate mai bune, dar cu respect față de copil.
Scena II: ședință cu părinții. Părinții își critică propriul copil de față cu toți ceilalți părinți și împreună cu profesorul. Cam cât de umilitor poate fi asta pentru copil? Pentru noi cum ar fi dacă am ști că cea mai dragă persoană ne bârfește și ne critică la colegii noștri și la șef? Am mai avea oare încredere în persoana dragă nouă?
Aceeași ședință cu părinții. O mămică cere cadrului didactic să îi spună ce face copilul său, căci copilul nu îi spune nimic acasă, fiindcă copilul știe că ea – mama – e cea mai rea, îl ceartă cel mai tare! Păi dacă mama e cea mai dură și mai critică, în cine poate avea copilul încredere?
La cine simte că se poate duce dacă îi e greu și are nevoie de ajutor? Nu e oare dezirabil pentru părinte ca el să fie baza de siguranță a copilului său? Când va da copilul cu adevărat de greu ce va face? Pe cine se va baza să iasă dintr-o încurcătură serioasă? Se va descurca de unul singur, pentru că nu are pe nimeni în care să poată crede că îl va ajuta chiar dacă a dat-o în bară?
Scena III: Îi iau pisică. Eu nu vreau, dar știu că și-o dorește și o voi putea șantaja. Serios? Să manipulezi relația cu copilul prin șantaj? Păi și încrederea? Păi și modelul sănătos de relaționare? Păi și învățarea negocierii și a compromisului de ambele părți și atenția la nevoile celuilalt de unde le învață copilul? Și când va fi adolescent și va fi prins în capcana unui șantaj emoțional din partea grupului (cu implicații de promiscuitate și consum de droguri) sau adult într-o relație disfuncțională acasă și/sau la serviciu? Unde va fi atunci modelul de relație sănătoasă, stima de sine și încrederea în propriile puteri? Șantajul mic duce la șantaj mare, la manipulare și la relații disfuncționale pe termen lung.
Copiii sunt carne din carnea noastră. Faptul că îi iubim înseamnă și că îi apărăm, nu îi bârfim, nu îi criticăm, nu îi șantajăm, nu îi expunem când sunt vulnerabili și nu lăsăm pe nimeni să le facă ceva din cele de mai sus. Înseamnă de asemenea că îi susținem să facă performanță, că le punem limite, că îi învățăm să respecte regulile etc. Iubirea de copii se traduce în comportamente, nu doar în declarații și cadouri iar combinația cea mai sănătoasă de comportamente parentale este un cadru ferm, stabil și protector – ca niște brațe puternice și iubitoare, mama și tata la un loc.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cu multi ani in urma prin Mila Domnului observ o femeie insarcinata prezenta constant la Sfanta Liturghie, Duminica de Duminica. Asta se intampla prin 2011. Ulterior i-am vazut prezenta in biserica si familia, sotul si o fetita marisoara. Parintii, oameni cam pe la jumatatea a treizeci de ani, zic eu Pana in ultimul stadiu al sarcinii aceasta mamica a fost prezenta la slujbe. Lipseste o perioada pentru ca mai apoi sa revina cu un copilas in brate, pentru impartasanie la sfarsitul litutghiei. Un baietel, Matei. Si uite asa ma trezesc rugandu-ma cu bucurie pentru sanatatea intregii familii, asta inseamna familie, gandesc eu. Pentru pacatele mele si lipsa de cuvant a unora, eu nu am avut parte de asa ceva. Trece ceva vreme baietelul creste este prezent si el impreuna cu sora lui mai mare, cu mama si cu tatal lui, la biserica, Duminica de duminica fara sa scanceasca, sa se zbata ori sa planga, cu fata linistita si luminoasa. Sora lui(Ioana, parca), la fel ca el, Se intampla cu ceva ani in urma. Dupa un an jumatate, poate doi, surprind o scena de tandrete intre Matei si mama lui, ceva ca rupt din Rai, icoana pictata si totusi vie aratata si mie pacatosului prin Gratia Domnului. Incep sa cuantific cele vazute si initiez mental un case study. Ma uit la copii prezenti in biserica, la felul lor de a fi si a se comporta, la parintii si de ce nu, la bunicii lor. Ma uit la chipurile oamenilor cei prezenti constant in biserica cat si la chipurile pasagere. Si observ, copii mici ce plang la momentul impartasaniei, parintii lor, frecventa prezentei lor la slujba, so on. La fel, comportamentul in afara bisericii, ori pe drum, pe strada, etc.
Dragi parinti, rolul vostru este sa va educati copii, meserie grea si cam fara timp liber. Ori asta este deja o arta iar fara ajutor de la Dumnezeu nu prea ne iese, noua oamenilor. Intre a pedepsi, umili sau rasfata copilul diferenta o face un parinte realist educat si responsabil. Intre baietelul de vreo 6ani care urla ca vrea el sa tie banii lui maica-sa in mana si un tatic cu o fetita de vreo 4 anisori urcand zglobie si bucuroasa pe munte, spre Manastirea Patrunsa,este mare diferenta. Unde mai pui ca nu se vaita de nimc, oboseala, frig sau caldura.
Parinti si copii, felul in care arata societatea: referendumul, politicienii, drumurile, painea cea de toate zilele,"exodul"romanesc in masa, injuraturile, dracuielile, animalele spulberate pe sosele, soferii bezmetici, sanatatea, mortalitatea,ori valatucii de fum negru care picteaza peisajele bucolice ale patriei, ceva gresim noi, ceva fundamental sau mai rau, omitem ceva. Educatia se face de parinti prin puterea exemplului, in frica de Dumnezeu si de Lege. Ce le transmitem urmasilor iese la vedere si adevarul supara.
Scena II: Am la activ deja 12 sedinte cu parintii, la 2 scoli diferite. La ani diferiti. La educatoare diferite. Exceptia: NU se discuta notele in public. NU se discuta performanata individuala in public. O sa va intrebati...ce discutam atunci? Pai aflam exact ce au invatat, ce au facut, ce au in plan sa faca. Si cand e vorba de criticat....se vorbeste la general...citez... "unii copii"..ar trebui sa....Iar fiecare parinte stie exact ce si cum. Sedinta dureaza exact 20 de minute, iar mai apoi, se rezolva INDIVIDUAL, probleme delicate. A..si inca un detaliu....daca sunt de predat rezultate la "lucrari"...acestea se fac nominal si individual. Nu se discuta performanta nimanui in public. NICIODATA !!!! Nu pentru ca e ilegal (GDPR)...ci pentru ca este NEeetic. De aia !!!
Scena III : noi am adoptat o pisica de pe strada....era flamanda, uda, si zgribulita. Si am avut norocul sa avem ceva bun de mancare pentru ea. Si ea a avut noroc....si este un membru al familiei. Fara nici un fel de santaj. Si...stici ceva,,,copiii sunt cei care au grija de ea....mancare, apa, un pic de iaurt din cand in cand....Iar ea...pisica...ii iubeste, la randul ei.
Concluzie. ORICE, se poate face altfel...mai rau sa mai bine. Depinde de optica fiecaruia. Sa aveti un sfarsit de saptamana la fel de fericit.
Va scrie acum mama unui copil care a avut "norocul" sa invete un an la Colegiul National Mihai Viteazul din Bucuresti. Imi e greu sa redau pe scurt umilintele si batjocura cu care sunt tratati elevii in acest liceu de elita: modul in care li se spune zilnic, mai mult sau mai putin voalat, cat sunt de prosti, cum au intrat ei acolo doar printr-un noroc (recte, un concurs fericit de imprejurari), in mod nemeritat, desigur...
Dupa doar un an de zile, la varsta cand psihicul unui adolescent este extrem de vulnerabil, bietii copii chiar credeau ca sunt nedemni sa fie acolo si ca locul lor e .... in agricultura... Cred ca e o ticalosie fara margini sa sadesti in mintile unor copii care sunt cei mai performanti din Bucuresti ca sunt niste neputinciosi si nepregatiti (ca sa nu zic altfel). Si toate aceste cuplate cu un grad incredibil de dezinteres fata de procesul didactic,, despre care chiar ma jenez sa relatez. Copii intrati cu medii de peste 9.60 si 10 la admitere la matematica se zbat apoi sa promoveze.... Oare atat de mult creste gradul de dificultate al programei??? Sincer, ma indoiesc...
Limbaj de profesoara de limba romana catre elev: (adica chiar copilul meu) "Marsh la biblioteca sa pui mana sa mai citesti si tu o carte...". Cum "marsh"??? Ca esti femeie, profesoara si intr-un liceu de prim rang???
Si credeti-ma ca e putin ce am relatat aici... Cel mai bun lucru care i s-a putut intampla baiatului meu a fost transferul la un liceu obisnuit unde profesorii nu practica acest sport national si anume batjocura si umilirea elevilor.... Dar nici acum eu nu am reusit sa-i recladesc increderea in propria-i valoare si nu stiu cat timp si dc - voi mai reusi asta vreodata...
Intrebarea fireasca e CUI PRODEST ????
si de ce tolereaza parintii asa ceva? oare nu realizeaza cat sunt copiii de fragili emotionali la 15 ani sau bietii elevi nu spun acasa de frica unor ulterioare repercusiuni???
Oare de ce se înghesuie elevii la liceul Mihai Viteazul?
De ce luptă părinţii ca să ajungă acolo copilul lor?
Ei nu ştiu că la colegiile naţionale de elită se face anti educaţie?
De ce nu se duc cu toţii la licee obişnuite?
Mihai Viteazul e bun sau nu e bun?
Si, apoi, aleg in necunoștință de cauză un liceu precum Mihai Viteazul, renumit pentru ca , aici, notele nu se dau pe ochi frumoși, ci trebuie să înveți pentru ele. Un copil poate lua note între 2 și 10, iar media generală 10 este o utopie asa cum este si normal. Un copil exceptional, si sunt desigur, ca avea media între 9.85 si 9.96. Este imposibil sa nu iei intr-un an școlar o medie de 9 daca notele sunt cele reale. Si uite asa se face praf iluzia de copii de 10 cu care se vine din generala.
In clasa copilului meu, au tulit-o după primul semestru, adică după câteva note reale de 4 la materii precum matematica, fizica, chimie, ei având în generala 10 la acele materii. Si, da, au tulit-o la Iulia Hașdeu sa se distreze in liceu. Nu știau nici principiile de bază ale mecanicii la fizica, nu noțiuni complexe.
Testele se dau din materia făcută la clasa, numai ca trebuie sa înveți. In Viteazu sunt mai exista corigenți spre deosebire de alte licee unde notele de 9 și 10 sunt la fel ca in generala.
Pentru un adolescent, sa fii apreciat corect la notare reprezintă o lecție importanta. Corectitudinea si sinceritatea din liceu reprezintă cărămizi importante la viitorul acelui copil.
Minciună ca esti de 10 cand tu esti de 7, aprecierea incorectă, venitul părinților toată ziua la scoala sa iti salte notă la o materie,oare sunt benefice pentru dezvoltarea ulterioară a unui copil?
Eu consider că cei 7 ani de acasă sunt mai mult despre părinți decăt despre copii.