Foto România Sălbatică
Alarma sună la 02:30. Sunt eu matinal din fire, însă ora asta mă dă chiar și pe mine peste cap după doar 4 ore de somn. Mă îmbrac teleghidat, îmi iau rucsacul în spate, mă urc în mașină și conduc pe un drum pustiu prin Culoarul Rucăr-Bran. La 04:30 mă întâlnesc cu un ranger de la Fundația Conservation Carpathia și începem să urcăm pe un drum forestier, rugându-ne să nu vină ploaia. Cineva de sus nu este de acord cu noi și ușor-ușor începe să toarne. După vreo oră ajungem sus, aproape de limita cu golul alpin. Ascultăm în liniște. Undeva mai jos într-o poiană, două puncte negre, aproape nedefinite, se mișcă prin crepuscul. O ursoaică și puiul ei. Nu este rost de pozat, este încă întuneric. Ascultăm din nou. În pădure se aude chemarea unei femele de cocoș de munte. Ne îndreptăm către loc, pregătiți să montăm cortul de camuflaj. Ajungem, însă niciun semn nu indică prezența masculilor. Rotitul aici încă nu a început, este încă frig, este încă zăpadă, iar ploaia continuă să cadă. Se pare că nu e ce trebuie. Ne întoarcem la mașină și ne pregătim de coborâre în speranța că poate o să vedem ceva pe drum.
Aveam de gând să rămân o noapte pe sus, însă vremea pare din ce în ce mai capricioasă. Se pune pe plouat aproape torențial, iar drumul se înmoaie, dându-ne ceva emoții la coborâre. Este aproape un săniuș. Nu întâlnim animale pe drum, însă cețuri frumoase se rostogolesc peste Crai, Bucegi și Leaota. La întoarcere, drumul pustiu de peste noapte este acum complet blocat de trafic. Începe să îmi pară rău că nu am rămas sus, așa cum îmi doream. O noapte de ploaie la cort ar fi fost mai bună decât o oră în trafic la Bran. La cum se înmuia drumul însă, probabil că nu ar fi fost doar o noapte, greu ar mai fi ajuns cineva să mă recupereze de acolo.
Mai aștept o săptămână și încerc din nou, poate de data asta o să am mai mult noroc. 04:30 și sunt deja instalat confortabil în ascunzătoare. De data asta am preferat să vin de seara, să fie mai ușor cu trezitul. Ba chiar am stat la pândă până la apus, însă fără succes. O ploaie cu grindină mi-a pus la încercare cortul de camuflaj... a rezistat eroic. De dimineață, speranțele sunt mult mai mari, dar este încă beznă. Fie că ai ochii deschiși sau închiși este același lucru. Este necesar să ajungi devreme în ascunzătoare, să fii deja pe poziție când o să înceapă acțiunea... dacă o să înceapă. Acum, pe întuneric, auzul îți este singurul prieten. Doar el îți poate spune ce se întâmplă în jurul tău, iar pentru moment nu se aude nimic. Timpul trece greu în beznă, fără sunete. Nu prea poți să te miști pentru că deranjezi liniștea, așa că stai și stai și aștepți, până când nemișcarea ta atrage o nouă senzație... frigul. La început îți pare că o să fie bine, ești încă încălzit după mers, însă cu fiecare minut care trece începi să simți cum mai amorțești un pic și cum frigul vine încet, dar sigur. Măcar auzul nu se mai simte singur, are companie.
După o oră de așteptat păsările se trezesc, iar liniștea dispare. Însă nu sunt păsările pe care le aștept. Începe ușor să se lumineze și reușesc să văd și eu ceva din mica poiană în care mă aflu. Nu trebuie să o mai descopăr, am avut timp aseară să o fac. Așa este când stai la pândă, ai timp să cunoști fiecare detaliu al locului, fiecare aspect. Ai timp să îți faci scenarii, să îți imaginezi pozele pe care le poți face. Rareori însă se materializează ceva… și cu toate astea îmi place sentimentul. Sunt doar eu cu natura. În sfârșit se aude sunetul pe care îl aștept, chemarea unei femele. Însă nici urmă de cocoș de munte prin preajmă, iar după câteva minute chemarea dispare. Iese soarele, se animează întreaga pădure și este momentul să îmi termin pânda. Dacă nu a venit nimic până acum, nici nu o să mai vină. Plec resemnat cu speranța că poate o să întâlnesc ceva până la stâna unde am dormit peste noapte. Nimic. Cu o seară înainte, chiar în fața stânei erau două găinușe pe care le-am speriat când am ajuns pe întuneric. Acum nimic.
Urc către golul alpin pentru a mă bucura de peisaj. Soarele se ridică deja peste Crai, Bucegi și Leaota și luminează Vârful Păpușa. La un moment dat, văd o pasăre mare care zboară pe lângă mine. Un cocoș de munte planează peste ienuperi și se așază la distanță foarte mare în pădure. Măcar de data asta nu plec acasă fără să îl văd. Cu toate că în toată țara rotitul este în toi, iar colegii fotografi postează de zor imagini care mai de care mai faine, eu nu am șansa lor. Poate că nu sunt în locul bun, poate că nu este vremea așa cum trebuie, poate că pur și simplu nu am noroc. Scenarii și iar scenarii. Și uite așa mai trece un an fără succes.
Găsirea cocoșului de munte devine o prioritate, nu de alta dar este ultima șansă de a putea fotografia această pasăre emblematică pentru proiectul România Sălbatică.
Afară este încă beznă, iar noi înaintăm în șir indian pe o pantă nu foarte abruptă. Pădurea este complet liniștită. Parcă prea liniștită, însă sper să fie cu noroc această plimbare nocturnă. După cât am umblat fără succes în anii trecuți după această specie și după ce efort am depus ca să aliniem toate astrele pentru a ajunge aici… ar fi păcat să nu ne iasă. Este ultima șansă. Deși planurile pentru deplasarea de acum au început încă din ianuarie, nimic nu ne putea pregăti pentru ceea ce avea să se întâmple. O pandemie globală care să închidă planeta. Cine ar fi crezut? Cu toate că sunt un mare amator de filme, acesta este unul în care parcă nu mi-aș fi dorit să joc. După multe eforturi am reușit să obținem toate hârtiile și aprobările necesare pentru a putea traversa jumătate de țară în plin lockdown. Iar acum suntem aici, la poalele Giumalăului, în prima dimineață de pândă.
Așezați în corturile de camuflaj, așteptăm liniștiți. Este încă întuneric, așa că mai moțăim un pic. O minuniță își face auzită prezența, iar la scurt timp începe să cânte un sturz. Gata, s-a dat deșteptarea. O bătaie puternică de aripi se aude deasupra noastră într-un brad. I se alătură alte bătăi prin arborii alăturați, iar la un moment dat toate păsările coboară pe sol. Este încă întuneric, așa că mă străduiesc să văd ceva. Doar niște siluete întunecate se mișcă pe lângă noi. La doi metri distanță, pe un mic tăpșan în stânga mea, un cocoș de munte se afișează falnic, proiectat pe câteva lumini ce abia se ițesc printre arbori. Aproape că nu îmi vine să cred cât de spectaculos arată totul. Animalul este aproape, fundalul este departe, luminile îmi dau atmosfera potrivită, pasărea abia dacă se zărește între umbre… parcă ar fi o regie de studio. Este momentul mult așteptat pentru a începe să declanșez. La început mai timid, ca să nu sperii păsările, însă după ce observ că acestea nici nu bagă în seamă zgomotul, din ce în ce mai frenetic. Pe măsură ce lumina dimineții începe să inunde peisajul din pădure, apar din ce în ce mai mulți cocoși de munte. Aproape că nu există direcție în care să privești și să nu observi câte un mascul care dansează mândru în locul lui de roată. Totul pare un vis. În fața mea, la vreo 10 metri, un cocoș își găsește o buturugă acoperită cu vegetație pe care să rotească. Arborii din jur îl așează într-un peisaj perfect. Deși de data aceasta subiectul este mic în cadru, povestea din jur îl conturează perfect. Este doar prima dimineață din săptămâna pe care ne-am propus să o petrecem alături de aceste păsări minunate, iar eu deja am două imagini la care visez de vreo câțiva ani. Orice s-ar întâmpla mai departe este un bonus.
A doua dimineață este ca o copie la indigo a primei zile. Deși a treia pornește la fel, la un moment dat începe să plouă. Am crezut că se vor opri cocoșii din rotit. Nicidecum. Parcă ploaia ce s-a transformat în grindină i-a activat și mai tare. Cadrul este atât de spectaculos încât nu mă pot opri din declanșat. Când se termină furtuna, din pădurea umedă se ridică fuioare de ceață, iar decorul se schimbă din nou. Spre amiază începe să ningă, iar următoarea zi se transformă într-una de basm. Pădurea este acum plină de zăpadă pufoasă și continuă să găzduiască ritualul cocoșilor pe care nimeni și nimic nu-i poate opri. Fiecare bătaie de aripă, fiecare salt, ridică în aer fulgii care continuă și ei un ritual al lor. Luminile se filtrează printre arbori și pun și mai bine în evidență jocul fulgilor ridicați de cocoși sau pe cei care se revarsă de pe crengile coniferelor. Este un joc magic în jurul nostru. După alte două dimineți în care zăpada se topește treptat, ne dezlipim cu greu de aceste păsări fascinante și ne gândim că este momentul să mergem înapoi către casă. Cele trei zile pe care ne-am propus să le petrecem la rotit au devenit șapte, iar eu mă întorc acasă cu peste 2.500 de cadre, toate dedicate unei singure specii. Este prima dată când mi se întâmplă acest lucru. Dincolo de imagini însă, momentele trăite sunt memorabile. Rareori în România ți se întâmplă să poți fi primit în intimitatea unei specii sălbatice, așa cum am fost noi primiți în lumea cocoșului de munte.
Deși planeta este blocată într-o isterie totală, pentru noi această săptămână s-a petrecut într-o dimensiune paralelă. Ne aminteam de pandemie doar când treceam pe lângă echipajul de armată care oprea mașinile lângă Vatra Dornei pentru a nu intra în zona de carantină dinspre Suceava. Ne-a oprit și pe noi în prima zi, însă după ce ne-a văzut hârtiile și după ce a înțeles că facem un film despre cocoșul de munte, nici nu ne-a mai băgat în seamă. Doar ne saluta de pe margine și ne lăsa să trecem.
Albumul de fotografie România Sălbatică poate fi comandat de aici.
Dacă vreți să fiți la curent cu evenimentele ce se desfășoară în natură, puteți descărca Aplicația România Sălbatică de aici
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.