Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

După mine, Rusia

Putin pe ecran

AFP/ Profimedia

Putin a pierdut, indiferent ce ar mai face.

Opţiunea nucleară, ultima ratio regum pe care-l fâlfâie ameninţător deasupra capului planetei terifiate, nu numai că l-ar discredita definitiv în ochii istoriei după a cărei confirmare a tânjit dintotdeauna, dar nu ar schimba cu o iotă realitatea, aceea că a pierdut, definitiv şi iremediabil. Bătut, încolţit, furios, delabrat, sulemenit ca o figură de ceară din muzeul lui madam Tussaud, Putin aduce cu Mike Tyson când i-a muşcat urechea lui Evander Holyfield. Dar urechea pe care a smuls-o Ucrainei va fi (a)lipită binemersi la locul ei.

Pentru că jocul e pierdut. 

Toată lumea ştie. Patriarhul Chiril, cu ochii pe Breguet-ul de 30,000 de euro dosit sub patrafir, ştie şi el că stăpânului său preferat, cel din lumea mundană, i-a sunat ceasul. Preafericit la suprafaţă, dar cam nepreafericit pe dinăuntru, Chiril binecuvântează tinerii care merg la moarte sigură pentru o Rusie imensă şi dezolantă, tristă şi ruptă-n fund. Ar putea (încă) să se împotrivească, dar nu o face. E prea compromis. Prea laş. Prea dat cu Cezarul mult slăvit. Deşi înţelege bine că nu mai există scăpare, că Domnul celălalt, pe care L-a cam neglijat, s-a aşezat ferm în tabăra cealaltă, a neomarxiştilor care organizează parade multicolore. Putin însuşi o ştie, dar nu poate admite realitatea înfricoşătoare pe care o trăieşte. E prea absurd ce i se întâmplă. Nu are noimă. Îngrozit cât cuprinde, a anexat într-un spectacol grandoman şi grotesc câteva teritorii ucrainene tocmai când le-a pierdut. Asistenţa oficială, în picioare, la picioarele lui Putin, e într-un extaz nebun. O mie de Medvedevi furibunzi sărbătorind veseli anunţul cioclului.

Sunt aceeaşi aplaudaci de la Congresul al XIV-lea al PCR care nu vor în ruptul capului a pricepe că Goliat, până la urmă, şi-o fură de la David.

Ce pot face, însă? Existenţa lor e intrinsec legată de existenţa lui Putin şi, ca să creadă că steaua lor nu a apus, trebuie să creadă până-n pânzele albe în steaua lui Putin. De aici şi obedienţa fată de acesta, văzută ca o datorie inimos transpusă într-un comportament nobil, ba chiar echivalată cu virtutea. Numai că Putin a aruncat zarurile cu prea multă aroganţă şi, iaca, după ce-a trecut Rubiconul, a realizat că, în loc a intra-n Kiev fiţos ca un Cezar, se retrage în degringoladă, cu coada între picioare. Drept care trage de timp, face joc de glezne, sperând într-o minune care va schimba sorţii. Mneah, nu se va mai schimba nimic! La capătul acestei forfote derivate din mobilizare, menită a prelungi agonia dezastrului, nu îl va aştepta stralucitoarea victorie de la Pharsalus, ci înfrângerea deplină de la Waterloo. În cel mai bun caz, un exil pe la vreo dacha unde, poatetie, într-o zi va bălmăji uimit în faţa unuia din acoliţii săi de nadejde: ”Cum? Şi tu, Brutus?”

Fanfaronada autosuficientă cu care azi defilează în faţa publicului văzut şi nevăzut de la el de acasă dezvăluie un bătrânel cu o faţă schimonosită şi un discurs tot mai neconvingător. Din desaga propagandei, cu gesturi tremurânde şi ochi sperioşi scoate doar promisiuni imberbe și explicaţii jenante, victorii inexistente şi minciuni mai cosmetizate decât chipul său. 

Iepurii din pălăria magicianului hipnotizator de altădată sunt morţi. De la o zi la alta, rămâne tot mai puţin din ţarul Putin.

”Après moi, le déluge” – pe asta mizează acum. Mizează la mişto, deşi… Kierkegaard, apologetul disperării, a tras odinioară o salvă de atenţionare, amintind că, odată, “un incendiu a izbucnit în culise, într-un teatru şi clovnul a ieșit să avertizeze publicul. 

Publicul a crezut că e o glumă și a aplaudat. Clovnul a repetat avertismentul: aclamația a fost și mai mare. Cred, profeţea el, că așa va ajunge lumea la sfârșit: în aplauzele generale din partea oamenilor inteligenți care cred că este o glumă.”

Posibil să procedăm la fel, doar incendiul a izbucnit, e la o aruncătură de băţ, iar clovnii de pe toate meridianele atenţionează în fel şi chip.

Priviţi, însă, şi la public: la cât e de binedispus, relaxat şi nepăsător, să nu încurce telenovelele şi să aplaude inconştient sfârşitul lumii pe care o cunoaşte!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Nume check icon
    Cred ca de fapt acum este "dupa mine potopul si nu numai Rusia"
    • Like 0


Îți recomandăm

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult

RetuRO

Sunt pline rețelele sociale cu postări ale oamenilor care descriu că simt furie, frustrare, neputință, când văd deșeuri în Lacul Roșu sau lacul cu nuferi din Ipoteștii lui Eminescu, în stațiuni montane sau pe litoral. Le vedem peste tot - pe stradă, pe marginea drumurilor naționale, în tren, din tren, pe lângă calea ferată, în grădinile blocurilor, în gropile de gunoi de la marginea satelor, pe albiile pârâurilor și râurilor, în păduri.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Ana Maria Bălan

În facultate, am avut o colegă mai mare pe care mereu am admirat-o: super deșteaptă, implicată, genul de persoană pe care ai dori-o în echipa ta de medici. Am revăzut-o în primul ei an de rezidențiat: epuizată, dezumanizată, cinică. (Foto: Ana Maria Bălan/ Facebook)

Citește mai mult