Ultimele zbateri ale unui muribund

Foto: Expoziție a unor artiști ucraineni și români numită „Operațiunea Artistică Specială, amplasată lângă ambasada Rusiei în București, (George Călin/ Inquam Photos)

Vladimir Putin trebuia să câştige în Ucraina cu scor de neprezentare. Casele de pariuri îl dădeau favorit incontestabil şi, când colo, şi-a luat-o zdravăn pe coajă, graţie, la nivel simbolic, curajului a doi jucători cvasianonimi din clubul exclusivist al liderilor mondiali: Alexei Navalnîi, în prima repriză, Volodimir Zelenski, în ultima. Ca şi cum nu ar fi fost suficient, cel din urmă împinge acum domnia îndelungată a preşedintelui rus spre nişte prelungiri ce se anunţă catastrofale.

Aspect evident pentru toţi, mai puţin pentru el. Străduinţele Kremlinului de a lăsa impresia că e stăpân pe lucrurile care se petrec în Ucraina sunt penibile, propaganda prin care se inoculează populaţiei că „operaţiunea specială de denazificare” îşi urmează cursul stabilit e o butaforie demnă de Potemkin. Ca în cazul lui Irod pe patul de moarte, lumea asistă la zbaterile unui muribund care, depăşit de situaţie şi furios pe propriile vedenii, prăbuşit într-o spirală a deciziilor neinspirate, apelează în agonia ultimelor clipe la metode din ce în ce mai barbare. Dinspre Moscova bate, cum ar fi spus Julian Green, „vântul disperării care stârneşte şi surpă totul în cale”, un vânt uscat, aducător de moarte, o moarte oribilă şi inutilă. Bătăuşul şcolii, obişnuit să-i fie ştiut de frică, să ameninţe şi să i se facă pe plac, e pe cale să fie prins cu brăcinarii la glezne. Într-un film de duzină, Putin ar fi bifat fiecare căsuţă din clişeele atribuite personajului negativ: crud şi insolent, lipsit de fair-play, pus nonstop pe arţag, răspândind în jur antipatie şi frică. De atfel, pe scena internaţională nici nu şi-a dorit altceva, aceasta a fost imaginea cu care a tânjit mereu a fi identificat, prin asta şi-a câştigat respectul între cei puternici. 

Ani la rând, Putin s-a prezentat mapamondului drept justiţiarul inflexibil care inspiră groază din dorinţa de a impune, în mod unilateral, dreptatea rusească vecinilor recalcitranţi. O dreptate care are punct de plecare următorul raţionament: eu sunt jupân p-aici şi, pentru asta, trebuie să bag frica-n oase ăstora mici, eventual, să-i bat să nu mai ştie de capul lor şi, apoi, mă împotrivesc prin toate mijloacele ca ei să se unească pentru că nu doresc să îmi facă răul pe care le-am făcut eu lor. Când ei, totuşi, încearcă să-şi unească forţele, urlă din gaură de şarpe că mapamondul corupt şi decadent vrea să îngenuncheze Rusia, marele arhanghel al credinţei şi valorilor creştin ortodoxe.

Chiar şi aşa, lumea prinde a înţelege limpede că, vreme de peste două decenii, Putin a jucat la cacealma şi că temuta lui armată era un bătăuş puhav şi jerpelit, ce-şi umfla muşchii fleşcăiţi cu steroizii expiraţi din depozitele glorioasei armate roşii care l-a înfrânt pe Hitler. Fireşte, nimeni nu subestimează nici acum forţa militară a Rusiei şi grozăviile de care ar fi capabilă – tocmai impredictibilitatea regimului e cea care impune cancelariilor occidentale o prudenţă (câteodată) exagerată –, nimeni nu a dorit şi nu are chef nici azi să zgândere ursul rus, popoarele din părţile astea îl ocolesc de bunăvoie numai ce-l aud mârâind naiba ştie de ce, dar e un fapt indiscutabil că, la ora actuală, ursul în cauză arată destul de jigărât, genul pe care-l întâlneşti căutând în pubelele de la marginea Braşovului. Ceea ce, bineînţeles, nu-l face mai puţin periculos, ci doar departe de semeţia pe care şi-o atribuie.

Din acest motiv, justificarea lui Putin pentru mobilizarea parţială e la fel de neconvingătoare ca ofensiva militară de până acum. Mutatis mutandis, ea se inspiră din „legitimitatea” soţului ce-şi abuzează sistematic consoarta: o tratează ca pe un obiect, după bunul plac, iar când aceasta, după decenii de suferinţă, îşi ia inima-n dinţi şi divorţează, soţul – impulsiv, irascibil, cu sufletul plin de acreală – se raportează în continuare la ea ca la o proprietate de care a fost deposedat pe nedrept. Şi se comportă în consecinţă, amestecându-se brutal în viaţa ei şi interzicându-i să se mărite cu oricine ar avea ea chef fiindcă, altfel, o s-o omoare. Motivul e simplu: noul soţ, chipurile, va perverti moravurile copiilor făcuţi de el cu fosta soţie. De fapt, îi e teamă ca nu cumva copiii să descopere că a fost un tată denaturat şi să-l renege.

Putin se adresează unui popor otrăvit cu Noviciokul resentimentelor, ideologiei şi nevrozelor milenare, distrus de sărăcia perpetuă şi, aparent, fără scăpare din ghearele tiraniei. Transformă misticismul religios şi intensitatea emoţională a trecutului imperial într-o argumentaţie care, până la un punct, se împlântă la marele fix în găoacea rusului simplu, umilit şi batjocorit. Ca peste tot, asemenea indivizi, niciodată însetaţi de adevăr, dansează până la epuizare după cum le cântă maestrul păpuşar, dacă versurile şi linia melodică le gâdilă centrii nervoşi ce adăpostesc opiniile cu care ei se simt confortabil. Numai că, din când în când, e bine să mai schimbi placa, altfel repertoriul propagandistic riscă să se confunde cu al unui one-hit wonder care oriunde e invitat face playback cu singurul mare succes muzical pe care l-a lansat, până ce lumea se satură şi nu mai vrea să audă de el. Ruşii dau semne că încep să se plictisească, generaţiile se schimbă, mentalităţile, la fel şi, în ultima vreme, doar pensionarilor nostalgici le mai tresare inimioara la auzul cântecului de sirenă al măreţii Rusii de odinioară.

Să urmărim, aşadar, cu atenţie şi îngrijorare ultimele episoade din „Ну, заяц, погоди!”.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp