După patru interviuri cu absolvenţi ai generaţiei 2022 am conchis că noua generație este la pământ. Un documentar m-a făcut însă să îmi schimb optica

Foto - Profimedia Images

Sunt două greşeli mari pe care le săvârşim atunci când ieşim din aria noastră de competenţă profesională şi ne apucă dorinţa de a judeca lumea: raportăm întreaga lume la experiențele noastre personale şi începem să o împărţim în categorii, neapărat contradictorii şi ireconciliabile.

Toţi suferim de aceste două păcate. Al treilea, de la care pornesc cele două, este însăşi nevoia de a simplifica şi pune la colţ, de prea multe ori, categorii întregi de oameni, generaţii sau chiar naţiuni, iar când vom descoperi vreo altă specie evoluată, cu siguranță vom ajunge la următorul nivel al dihotomie.

Probabil îmi caut argumente pentru a justifica de ce, după patru interviuri cu absolvenţi ai generaţiei 2022 care doreau să se angajeze în compania noastră şi care nu puteau să schimbe două vorbe într-o limbă străină, deşi, mă informasem ulterior, studiau până în penultimul an de facultate o asemenea materie, am conchis că noua generaţie este la pământ. Mai rău, această poziţie mi-au confirmat-o şi colegi străini cam tot de vârsta mea, convinşi că se produsese o “mondializare” a miserupismului, cel puţin în Europa, şi că, dacă în urmă cu 25-30 de ani, generaţiile aveau trăsături diferite în funcţie de ţări, acum sunt praf cam peste tot şi că, datorită lor, în câţiva ani vor ajunge chinezii să ne stăpânească. Iar când cei din ţări mai dezvoltate ca a noastră, mai citiţi şi mai preocupaţi de asemenea subtilităţi de psihologie socială îţi confirmă teoria, mai are sens să o treci prin filtrul critic?...

A fost suficient pentru a-mi schimba părerea să privesc întâmplător un documentar italian slab notat pe IMDB – 1960. Iar a doua zi un coleg să îmi spună, într-o pauză de şedinţă, câte commenturi pline de hate îşi luase pentru un comentariu la postarea unui cunoscut analist căruia îi atrăsese atenţia că se grăbeşte în a ne împărţi în categorii de vârstă şi a pune concluzia dură că actuala generaţie care intră pe piaţa muncii este mult sub cele dinainte.

Pentru cei care nu au timp şi chef să urmărească filme cu note proaste, le spun doar că mă surprinseseră câteva scene din acel documentar care prezenta Italia din 1960: tinerii declarau că preferă să îşi petreacă timpul povestind cu prietenii şi făcând curte fetelor decât să muncească, iar bătrânii din sud dezaprobau cu priviri condescendente lenea celor dintâi care nu vor să se angajeze sau să îşî ajute părinţii lucrând pământul. Păi dacă tocmai generaţia care a construit Europa Occidentală aşa cum am descoperit-o noi în anii ’90 nu îşi dorea să muncească, dacă despre italienii născuţi în anii războiului bătrânii lor spuneau că sunt leneşi, deşi în deceniile şapte şi opt Italia cunoscuse înflorirea economică şi o industrializare de excepţie, istoric privind, însemna că problema nu este la cei pe care îi blamăm, ci tocmai în ochii şi minţile celor care se erijează în judecători ad-hoc, fără a avea o lege sau o balanţă după care să îi cântărească pe ceilalţi.

Odată cu anii, mulţi dintre noi se înconjoară de ziduri care să le apere averea, confortul personal, să le asigure sentimentul de siguranţă chiar şi atunci când nu au ce să le apere în afară de propriile temeri. Lumea se schimbă mereu, în vreme ce persoanele, eu sau tu, nu o putem face la fel de repede, mai ales când o privim trecând pe lângă noi de pe metereze.

Tinerii de azi vor să călătorească toată ziua în loc să muncească!

Dar, oare, nu asta ne-am dorit toţi, măcar la un moment dat?

Tinerii de azi vor salarii mari, dar nu oferă nimic în schimb! Pe vremea mea, eram bucuros să mă angajzeze cineva!

Dar nu am vrut salarii mari şi noi? Nu am blestemat şi noi “democraţia originală” şi patronii lipsiţi de scrupule care ştiau doar să urle şi să plâtească la negru?

Tinerii din ziua de azi stau toată ziua pe net!

Dar nu spuneau şi ai noştri că stăm toată ziua pe televizor, mai ales după 1990, când am avut acces la televiziunea prin cablu şi televizoare color?

Tinerii de azi nu mai vor să vină la birou, vor să lucreze de acasă, adică să nu facă nimic!

Oare munca la distanţă nu este o binefacere a tehnologiei, a progresului? De ce să pierzi cinci zile pe săptămână ore bune în trafic, să plăteşti parcări, să poluezi de acasă până la serviciu? Nu ajunge să îţi vezi colegii de două ori pe săptămână? Oare nu angajatorul trebuie să îţi normeze munca şi să se asigure că îţi îndeplineşti sarcinile de acasă sau de oriunde?

Aş putea continua astfel până ce vă veţi plictisi. Dar, atunci, textul acesta nu va mai fi publicat de Republica. Poate, altădată, înainte de ’89, era suficient să fii membru de partid ori să ridici osanale conducătorilor iubiţi, adică să scrii maculatură pentru a fi publicat. Astăzi suntem mai eficienţi şi orientaţi spre rezultate. Cum vom fi mâine, eu nu ştiu fiindcă peste încă o generaţie (20 – 25 de ani), sper să îmi petrec iernile anilor de pensie undeva pe malurile mai calde ale Mediteranei, aşa că nu mai am vârsta la care aş putea visa că voi schimba lumea.

Până la urmă, toţi avem voie să sperăm la o viaţă mai bună. Iar anatemizându-i pe ceilalţi, în oricare categorie i-am pune, nu facem decât să dovedim că istoria a trecut degeaba peste noi. Nu am înţeles nimic din ce am trăit şi ni s-a întâmplat. Îmbătrânim urât, folosind cuvintele ca armă şi inadecvarea noastră ca ideologie, căutând obsedaţi şi fără să ne dăm seama ca aceia care vin după noi să nu cumva să realizeze mai mult decât ni s-a permis nouă.

Din fericire, cred că generaţia noastră nu e aşa: sunt doar unii dintre noi, cei mai vocali şi mai chinuiţi, dar sunt convins că şi ei mai au o şansă de a se schimba. Iar faţă de generaţiile trecute, acum avem psihologi, traineri şi coachi care pot rezolva aceste probleme. Până la urmă, e o problemă personală, nu generaţională. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp