Foto: Robin Utrecht / Sipa Press / Profimedia
Azi am avut ședință. Sau video call. Sau videoconferință.
Am început cu vorba românească, pentru că mă strădui să evit cât pot englezismele. De regulă americănești. Mă învârt deseori în medii cu personaje al căror limbaj abundă în cuvinte împrumutate din filme, jocuri ori noul limbaj de lemn al discuțiilor de afaceri. E dreptul meu să nu-mi placă discursul unui ins care nu poate formula o propoziție fără să insereze măcar o vorbă de la ei. Așa că, încet-încet, vom vedea că nu mai urmărim o țintă, ci ne setăm un target, nu ne mai asumăm o sarcină (de lucru), ci un task.
Nu mă miră. Sigur că există explicații rezonabile, prima dintre ele fiind că engleza este, nu-i așa, limba internetului. Deja universală. Însă nu e o justificare pentru abandonarea treptată a limbii române.
Citeste si:
(A) Școala este acolo unde ești tu! Cu Telekom, ai acces la educație simplu și rapid
Lumea bună a secolului al XIX-lea purta conversațiile mondene în elevatul grai de pe Senna. Altă epocă în care românul civilizat se contamina dintr-o societate care dădea tonul, dominantă. Atunci, mă gândesc, virusul venea odată cu venirea în țară a puilor de boieri școliți în așezăminte franceze. Azi, însă, cei care deschid drumuri creează tendințe, sunt peste ocean. Și, îmi place ori ba, influența lor în cele mai neștiute unghere ale lumii este de necontestat.
Mă întreb cât din această tendință se datorează școlii. Păi, mi-am zis, poți afla. Ia inițiază tu o căutare simplă pe internet (că veni vorba) și vezi cine cum stă cu școlile într-un top mondial.
Poftim, de ce n-oi fi zis clasament?!
Și-am aflat.
În primele 20 de universități din lume, conform unuia dintre clasamente (sunt mai multe, inițiate de diverse instituții care operează cu criterii diferite) doar 3 nu sunt din USA. Astea 3 sunt, totuși, de limbă engleză. Două englezești și una din Canada. În alt clasament, în primele 10 una singură nu este de limbă engleză. Iar majoritar sunt universități din USA. Concluzia se impune lejer, de la sine: nu e deloc o întâmplare, USA stă confortabil în poziția de lider mondial în mai toate cele nu pentru că sunt mai înalți, mai forțoși ori mai frumoși, ci pentru că USA „are carte”. Și, de-om fi curioși să vedem mai departe, s-ar putea să facem oarece corelații între pozițiile universităților și ponderea națiilor într-un formal clasament al lumii.
Și-atunci mă întristez când descopăr că cea mai bine cotată universitate românească este pe locul 801. Mă doare.
De bună vreme ne plângem de milă, în discuții mai mult ori mai puțin private, deplângând nivelul învățământului românesc. Și calitatea produsului finit al procesului, absolvenții. Tendința discuțiilor aplică blamul asupra învățăceilor. Uitând că din ansamblul a ceea ce se cheamă învățământ fac parte cel puțin încă trei, cum să le zic, factori, categorii de implicați.
Dascălii, părinții și, deloc neimportanți, decidenții politici.
Cum spuneam, lamentările celor care plâng se canalizează preponderent spre școlari, minimizând, prin omisiune, rolul definitoriu al dascălului. Nu există educație de calitate fără un profesor bun. Și aici putem încerca să înțelegem ce-l face cu adevărat bun pe profesor. Cu siguranță un cumul de calități.
- Cunoștințele specifice profesiei, în primul rând.
- Modul în care transmite elevilor aceste cunoștințe prin expunere clară, coerentă.
- Deosebit de important, abilitatea de a trezi și de a menține vie atenția și participarea elevului la actul educațional.
- Și, nu în ultimul rând, menținerea propriului nivel de pregătire la standardele prezentului. Cum ar fi, de exemplu, însușirea tehnologiei momentului și modalitatea de integrare a avantajelor acesteia în profesia proprie.
Ultima perioadă, din păcate, a reliefat un handicap dureros al unor dascăli, nevoiți să iasă din rutină și să pășească pe un teritoriu străin lor. Acela al computerului, internetului și comunicării altfel. Simptomatic, au trăit jena de a recunoaște superioritatea celor pe care ei ar fi trebuit să-i instruiască.
Elevii, personajele centrale ale întregului ansamblu. Cei pe care sistemul trebuie să-i primească, să-i crească și să-i formeze întru simplă și nobilă intenție, aceea de a cultiva ce e mai bun în ei pentru propriul lor viitor și, implicit, pentru un viitor mai bun pentru noi toți. Suntem mândri de cei câțiva olimpici părând că nici nu vedem cum media nivelului de pregătire descrește. Ne întrebăm cum să atenuăm absenteismul fizic, dar și cel psihic de la ore. Ne limităm să constatăm că o parte dintre liceeni sunt departe de un nivel normal de acumulări și de exprimare. Analfabeți funcționali. Oare, mă întreb, e în totalitate vina lor că școala îi plictisește? Că setea de cunoaștere e o calitate care, din păcate, nu îi animă decât pe câțiva? E în totalitate vina lor că pleacă de la ore și afirmă că n-au priceput nimic?
Părinți suntem ori vom fi toți. Poziția părintelui față de școală ca întreg educațional (dascăli, elevi, relațiile lui cu aceștia) nu e întotdeauna cea mai inspirată. Ba exagerat de intrusiv și protectiv, ba lipsind copilul de suport și supraveghere. De prea multe ori consideră că, odată copilul intrat în anii de școală, rolul dascălilor suplinește, atenuează propriul aport la ceea ce înseamnă educație.
Statul. Aproape subînțeles, statul înseamnă clasa politică cu tot apanajul activității specifice. Despre locul pe care ar trebui să îl ocupe educația și sănătatea în viața unui popor nici nu e cazul să discutăm. E o axiomă. Declarativ, toată lumea admite că o țară cu cetățeni bolnavi și neinstruiți este o țară condamnată la involuție. Și totuși, aproape invariabil, bugetele alocate acestor sisteme și modul în care guvernele au înțeles să le conducă sfidează bunul simț. Evident că un post plătit ridicol în spital și în școli nu va atrage un om cu adevărat valoros. Astfel că devine ușor de înțeles de ce mii de medici și-au luat câmpii. Astfel se explică și notele mediocre ale multor dascăli la evaluările periodice.
Pe de altă parte, numirile politice în posturi cheie în detrimentul sănătosului principiu al meritocrației poate sugera un scenariu nefericit pentru noi toți: o majoritară parte a clasei politice nu agreează ideea unui electorat educat.
Educația, firește, îmbogățește mintea și deschide ochii votantului către înțelegere.
Nu mă învredniceam să scriu cele de mai sus dacă azi, la ședință, unul dintre colegi nu ne-ar fi surprins pe toți cu o afirmație șocantă: să nu credeți, ne-a spus, că doar dascălii vârstnici au probleme cu adaptarea la PC și comunicarea implicită. Sunt profesori, învățători de 40 de ani care nu au o adresă de email.
Ce e de făcut?
Ultima perioadă, încercarea aceasta pe care o trăim cu toții de două-trei luni și care ne pune în față testul unor schimbări profunde în varii direcții, a devoalat carențe, a pus lumină și pe unele cauze și, mă gândesc, vom fi nevoiți să tragem și concluzii. Să dea Domnul să fie unele corecte, iar cei în măsură să acționeze pentru a stopa declinul și a pune lucrurile pe drumul firesc s-o și facă.
Altminteri vom tot conversa în romangleză și vom fi mereu surprinși că medicii pleacă, iar universitățile românești se plasează undeva în zona și altele.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
În timp ce ora e structurată liniar, de la A la Z, documentarul se dezvoltă pe mai multe planuri şi sare de pe unul pe altul într-un ritm alert. Acest tip de gândire este mult mai apropiat de viteza şi secvenţialitatea lumii în care trăim, şi devine mai uşor de reţinut. Deşi o oră de istorie şi un documentar pot avea aceeaşi temă, datele pot fi reţinute mai uşor şi pe durată mai mare în cazul documentarului. În mod evident, ambele - şi ora, dar şi documentarul - pot avea aceleaşi surse, însă modul de transmitere e diferit. Evident, vorbim de cultură generală, nu de specializare, unde intervin alte cerinţe.
Nu digitalizarea e problema, ci modul de a vedea lucrurile.
In al doilea rand, nu te poti astepta ca majoritatea profilor sa fie destepti. Cumva trebuie ca sistemul sa fie gandit sa functioneze si cu oameni medii, nu doar cu Chuck Norrisi. Iar scoala n-ar trebui sa fie o ruleta ruseasca - nimeresti sau nu la un prof OK, cel putin aia obligatorie.
Scoala n-ar trebui sa fie o ruleta ruseasca, aici sunt absolut de acord.
Nu nene, eu vreau un sistem functional cu oameni medii. Evident nu cu retardati mintal, insa cu oameni normali. Eu nu cred ca profii din tarile care au invatamant mai bun decat al nostru se bazeaza pe profi geniali. Nici nu cred ca e nevoie sa peste medie ca sa fii un prof bun si sa scoti din scoala oameni cu o educatie de baza si gandire functionale (din nou, ma refer la invatamantul obligatoriu, nu vorbim aici de nivelul NASA).
"Eu nu cred ca profii din tarile care au invatamant mai bun decat al nostru se bazeaza pe profi geniali." - si uite cum se sucesc taberele - in Finlanda cam asa se face. Nu ca ar fi vorba de genii, dar din cate am inteles acolo sunt pregatiti atat de temeinic incat 1) standardele de predare sunt aceleasi in toate scolile si 2) profii aia au mult mai multa autonomie decat au ai nostri in al nostru.
"Si daca la evaluare nu iese ce "trebuie", ce se intampla?" - ala care pica, pica, c'est la vie. Asa ar trebui sa se faca. Nu spun ca asa se si face neaparat (faptul ca profi care pica examene au totusi posturi de suplinitori sigur nu e un semn bun).
"Iti spun eu... nu... mai bine scadem standardele." - pai daca s-a putut la testarea nationala de ce nu? Da' ce solutie eficienta e asta! Creste pomovabilitatea asa, ca prin magie. Glumim glumim, dar...
Sunt una dintre ,,fosilele,, care activează ca profesor in sistemul de învățământ românesc și îmi permit să spun că perioada acesta de predare online a evidențiat niște lucruri pe care doar le bănuiam până acum:
1. tehnologia nu poate înlocui profesorul, indiferent de cât de performantă este!
2. dacă sistemul de educație nu face performanță, vina trebuie să fie a profesorului, indiferent de poziția celorlalți factori implicați( aș vrea să vă văd pe dvs,, domnule, care scrieți articolul, cum cum accesați pentru prima dată o platformă de învățare, cum vă creați contul pe platforma de care nici n-ați auzit cu o oră în urmă, cum folosiți instrumentele de predare ale platformei, creați lecții, postați teme și-i învățați și pe alții( copiii dvs, de exemplu), s-o utilizeze... Faptul că nu interacționezi direct cu elevii îți reduce șansele de a le transmite cunoștințele, știut fiind faptul că limbajul nonverbal transmite peste 50% din mesaj în timp ce comunicarea verbală transmite 7-8%... Ce să înțeleagă un copil de la un chip sau de la o voce care nu-i vede caietul sau îi vede răspunsul greșit pe tabletă dar nu vede și că mai fusese dat un răspuns înainte care a fost înlocuit,etc? Fiecare disciplină este pentru copii aproape ca o limbă străină. Ea trebuie ,,tradusă,, de cineva, învățarea trebuie să fie dirijată de o persoană pe care o numim profesor sau altcumva. Ce-au făcut copiii în perioada de suspendare a cursurilor în școli? Au lălăit-o prin recapitulări și au învățat să intre pe platforme, eventual să posteze niște teme iar cei care au părinți mai școliți au lucrat cu părinții, aceștia din urmă substituindu-se profesorilor. Dvs ați avut învățător și profesori la clasă sau ați învățat online? Credeți că de unul singur ați fi reușit să învățați vreodată să scrieți? Trăim intr-o perioadă în care banul este măsura tuturor lucrurilor. Acum educația se raportează foarte mult la ce trebuie să știe absolventul să facă după finalizarea unui ciclu de învățământ dar nimeni nu evaluează comportamentul, latura morală, faptele lui în timpul liceului, facultății( statutul elevului îi dă voie acestuia să facă o sumedenie de fapte reprobabile care însă îi sunt iertate dacă el se cumințește cu câteva săptămâni înainte de sfârșitul semestrului...). Când vom da mai mult de doi bani pe formarea de caractere în școli, atunci vom avea și o societate bazată pe meritocrație. Până atunci rămânem în această lume viciată de ban și ne vom uita cu jind la cei care încalcă toate regulile, dețin puterea și nu se sfiesc să ne arate că nu le pasă de noi. Și faptul că educația pe întreaga planetă este luată în derâdere este demonstrat. printre altele, de alegerea lui Trump ca președinte al Americii( să treci de la Barack Obama,profesor universitar respectabil, la Donald Trump, o persoană cu o viață plină de controverse...). Vi se pare, domnule, că mai-marii planetei au fost aleși pe criteriul meritocrației gândit de dvs?
Si daca mai pui la spcoteala si acuzatia infioratoare de holocaust care sta deasupra noastra ca sabia lui Damocles, tare mi-e ca acest popor romanesc va disparea cat de curand din istorie fara niciun regret din partea altora. Totusi, Doamne fereste !
Dacă aș fi citit doar titlul, as fi zis ca se plictisesc copiii la scoala pentru ca nu stiu profesorii sa foloseasca PC-ul. Logic, nu?