Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Eminescul meu

Mihai Eminescu

Dincolo de Prut, spațiu înfrățit și prin admirația pentru Eminescu și Ștefan cel Mare, se întâlnește sintagma „un Eminescu al meu”, ca nume de festivaluri sau de cărți (autor Mihai Rusu). Merită reținut adjectivul posesiv, justificat nu doar de teoria literaturii (care îl definește pe cititor drept coautor, completând în gând jumătatea scrisă de autorul recunoscut), ci și de diversitatea copleșitoare a operei eminesciene. Probabil fiecare dintre noi are un Eminescu al său. Nu doar receptarea aceluiași text diferă, dar și zona de preferințe: poeziile antume, postume, teatrul, proza, publicistica, fiecare cu subcompartimentările sale posibile, în special tematice. 

Apoi, unii dintre noi merg pe marile trasee, semnalizate încă din școală, alții încearcă puțină arheologie în opera eminesciană. Înaintează în lectură animați de acele descoperiri care să contribuie la o impresie de intimitate în gândire și simțire, confiscată, poate, de citările repetate. Asta nu ar presupune neapărat consultarea celor circa 15 000 de file de manuscris ale Academiei (azi disponibile în volume de facsimil), căci sunt oricum uluitor de multe lucruri de descoperit și în volumele editate.

În „Convorbiri literare”, Eminescu publica un articol despre Constantin Bălăcescu, reproducându-i mai multe poezii. Nu admirația este frapantă aici (nu avusese el noblețea de a-l intitula pe Alecsandri „acel rege al poeziei”?), ci dorința de a-l pune în lumină pe celălalt, fără prea multe cuvinte proprii, ci lăsându-i versurile să vorbească pe spațiu larg. 

Portretul lui Bălăcescu se deschide cu unul dintre cele mai frumoase și simple elogii pe care le poate primi cineva: „există naturi cu puține pretenții și cu mai mult talent care, neademenite de opinia publică, ce în toată ziua e alta, zugrăvesc în liniște, sau cu pana sau cu penelul, lumea cum se prezentă ochiului lor”. Articolul se încheie astfel: „Dacă aceste puține șiruri ar fi în stare de a reîmprospăta numele său în aducerea-aminte a publicului român și de a arăta totodată cum (...) el a scris firește, foarte puțin influențat și fără pretenție, că a avut meritul de a se arăta cum a fost, iar nu de a afecta simțiri străine lui și poporului său, atunci scopul acestei dări de seamă este împlinit.” Final inspirativ, care îndeamnă și aici la o mică antologie, scăpărări de frumos la ceas comemorativ!

Cereasca fericire nu se putea să țină,

Nu se cădea s-o aibă o mână de țărână,

În lumea de mizerii și lacrimi nu e loc

Pentru atâta mila și pentru-atât noroc… (Gemenii)

Versurile acestea pot fi puse în corelație cu un fragment epistolar: „Veronică dragă, au n-am fost noi prea fericiţi într-o lume, în care fericirea nu poate exista? Este în lumea asta destul loc pentru atâta iubire câtă o avem? Nu este amorul nostru o anomalie în ordinea lucrurilor lumii, o anomalie pentru care cată să fim pedepsiţi? Se potriveşte amorul şi suferinţele noastre cu o lume în care basseţa, invidia, răutatea domnesc peste tot şi pururea?” (mai multe, aici, deși cea mai clară imagine o dă volumul „Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit”, în posfața căruia Nicolae Manolescu scria: „între acești doi oameni a existat de fapt o mare, o sfâșietoare și, până la urmă, o tragică iubire. (...) Aceste scrisori sunt extraordinare ca document sufletesc. Câteva dintre ele sunt impresionante până la lacrimi și sunt, în același timp, literatură.”)

***

Nu vedeţi că râsul vostru e în fiii voştri plâns,

Că-i de vină cum că neamul Cain încă nu s-a stâns?

O, teatru de păpuşe... zvon de vorbe omeneşti,

Povestesc ca papagalii mii de glume şi poveşti

Fără ca să le priceapă... După ele un actor

Stă de vorbă cu el însuşi, spune zeci de mii de ori

Ce-a spus veacuri dupolaltă, ce va spune veacuri încă,

Pân' ce soarele s-o stinge în genunea cea adâncă. (Scrisoarea IV)

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,

Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?

Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă

Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,

Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,

Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?

Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,

Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,

Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,

Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!

Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;

Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire. (Scrisoarea III)

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?

Ei vor aplauda desigur biografia subţire

Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,

C-ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare

Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări

Şi le umflă orişicine în savante adunări

Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte

C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.

Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,

Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege...

Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale

Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -

Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina

Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,

Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt

Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;

Toate micile mizerii unui suflet chinuit

Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit. (Scrisoarea I)

Accesele satirice (ca cele de mai sus, ori cele din publicistică), justificate de constatarea unor dureroase realități românești de secol XIX, i-au atras lui Eminescu multe critici. Poetul mărturisește într-o scrisoare către Veronica: „Sunt nepractic, sunt peste voia mea grăitor de adevăr, mulți mă urăsc și nimeni nu mă iubește afară de tine. (...) Căci e bine ca omul să fie tratabil, maniabil, să se adapteze cu împrejurările și să prinză din sbor puținul noroc care îl dă o viață scurtă și chinuită, și eu nu am făcut nimic din toate acestea, ci te-am atras încă și pe tine în cercul meu fatal, te-am făcut părtașă urei cu care oamenii mă onorează pe mine. Căci acesta e singurul reazim al caracterului meu - mă onorează ura lor și nici nu mă pot închipui altfel decât urât de ei.”

***

Dintre poeziile cu formă fixă, foarte cunoscute sunt Glossă și sonetele Afară-i toamnă, Sunt ani la mijloc. Glossă, odată izvorâtă din geniul eminescian, a devenit un râu cu matcă proprie, un bun cultural circulând ad hoc, mulat pe sumedenia de intenții servite de caracterul său aforistic. Merită redat aici și un cutremurător sonet adresat Maicii Domnului, Răsai asupra mea:

Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;

O, Maică sfântă, pururea fecioară,

În noaptea gândurilor mele vină.

Speranța mea tu n-o lăsa să moară

Deși al meu e un noian de vină;

Privirea ta de milă caldă, plină,

Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toți, pierdut în suferința

Adâncă a nimicniciei mele,

Eu nu mai cred nimic și n-am tărie.

Dă-mi tinereța mea, redă-mi credința

Și reapari din cerul tău de stele;

Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

***

În încheiere, s-ar cuveni și o referire la atașamentul pentru folclor, înscris pe linie romantică, deși la Eminescu el este genuin, anterior influențelor de curent. Copilăria sa, Arcadie populată de „Feţi-frumoşi cu păr de aur, zmei cu solzii de oţele,/ Cititorii cei de zodii şi șăgalnicul Pepele”, va fi reprezentată nu doar prin legătura cu natura (Fiind băiet păduri cutreieram), ci și prin această transmitere de folclor: „Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară/ Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,/ Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,/ Abia-nţelese, pline de-nţelesuri” (Trecut-au anii). În peregrinările sale prin țară, poetul va culege foarte multe texte populare, unele având puternic ecou în creația proprie.

Cele mai cunoscute texte de inspirație populară sunt probabil Revedere, De-aș avea, Ce te legeni. Dar pentru că acestea sunt larg cunoscute, merită făcută o trimitere la Peste codri sta cetatea (mitul zburătorului) sau la Între nouri și-ntre mare. Poate ar fi necesară, înainte de text, o precizare despre prozodia populară: versurile sunt foarte scurte, de rimă împerecheată, ceea ce creează impresia falsă de facil. Însă profunzimea nu este deloc incompatibilă cu structura simplă, tot așa cum nici aceasta singură nu e o garanție de valoare, aspect uitat de versificatorii crescuți imediat în iradierea eminescianismului. Literatura universală numără mari poeți de limbă simplă (Goethe -Floarea de răsură-, Pușkin, Rainer Maria Rilke ș.a.), care par a ilustra acel „gen de o liniște perfectă, senin” prin care Eminescu își descria stilul din Luceafărul. Este și ceea ce Tolstoi spunea despre Pușkin: „Îl citim pe Pușkin și versurile lui sunt atât de curgătoare, atât de simple, încât avem impresia că ele s-au rânduit într-o astfel de formă, așa, de la sine, fără nicio greutate. Nu ne dăm seama însă câtă muncă a cheltuit poetul pentru ca totul să iasă atât de simplu și de curgător.”

Între nouri și-ntre mare

Zboară paseri călătoare ­

Cum nu pot și eu să zbor

Să mă iau pe urma lor!

Și departe de la maluri

Trec corăbii peste valuri,

Trec cu pânze lucitoare

Și se pierd în depărtare.

Cum nu am aripi să zbor,

Să mă iau pe urma lor!

Că m-aș duce, tot m-aș duce,

Dor să nu mă mai apuce,

Peste undele cu spume,

Peste mare, peste lume;

Ș-aș vedea cum trec cu toate,

Rânduri-rânduri arătate,

Înnegrirea malurilor,

Strălucirea valurilor,

Stolul rândunelelor,

Tremurarea stelelor ­

Poate că mi-ar fi mai bine,

Poate te-aș uita pe tine.

Alei puică, alei dragă,

Cumu-i frunza cea pribeagă

E viața mea întreagă,

Căci dragostea ta mă strică

De nu m-aleg cu nimică;

Viața trece, frunza pică,

Trece fără mângâiere,

Ca izvorul de durere,

Trece și se prăpădește,

Arde și se mistuiește. (...)

Norilor, o, norilor,

Unde-i țara florilor?

Unde ea acum trăiește,

Iară câmpul înverzește

Și codrul văzând-o crește;

Și când trece prin grădină

Toți copacii i se-nchină

Și încep să înflorească,

Pe ea s-o împodobească ­

Căci văzând-o, toată țara

Crede că e primăvara. (Între nouri și-ntre mare)

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Valentin check icon
    Eminescu se înţelege DUPĂ 30 de ani. Explicaţia e simplă: fiecare text literar a fost scris în funcţie de un anumit tip de experienţă şi pentru un anumit public. Eminescu n-a scris pentru 14 ani. La 14 ani până şi marele poet era cu capul în nori şi nu avea experienţa necesară unor scrieri de amploare.

    Programa şcolară oferă principiul ADECVĂRII LA VÂRSTĂ, dar acest principiu este atât de vag încât orice poate fi adecvat vârstei. A recepta un text înseamnă a trece prin experienţele pe care le-a trăit poetul, sau măcar prin cele standard. Moartea, degradarea socială etc. sunt experienţe pe care elevii nu le-au trăit, dar pe care un adult le-a trăit. La 14 ani nu conştientizezi moartea, dar la 30 începe un şir de cunscuţi/prieteni sau chiar persoane publice (actori, oameni de cultură) a căror trecere în nefiinţă te afectează direct. Nu poţi face acelaşi lucru la 14-16 ani.

    Necazul e că de multe ori vedem în elev un fel de adult în miniatură. Asta nu înseamnă o pledoarie pentru infantilizare, dar nici full-contact cu Nietzsche la 14 ani, când până şi Eminescu povesteşte că vagabonda prin păduri şi mai rostea din când în când "şi câte-o vorbă de ruşine".

    Ce facem dacă un autor consideră că nu este potrivit pentru o anumită vârstă? Cum oprim ca Luceafărul să apară pe coperta editurilor în compania lui Pinocchio sau a Albei ca Zăpada, pentru că este "lectură şcolară"? Oare au vrut aceşti scriitori ca opera lor să fie studiată la vârsta şcolară? Evident, nu-i mai putem întreba, dar nu cumva un scriitor şi-ar dori ca opera lui să fie citită şi studiată de un public nepotrivit şi necopt? Am putea studia Baltagul la grădiniţă, nu? Cum definim principiul adecvării la vârstă?
    • Like 0
  • Ce este viața și ce este omul ? Eminescu ne răspunde:

    În orice om o lume îşi face încercarea,
    Bătrânul Demiurgos se opinteşte-n van;
    În orice minte lumea îşi pune întrebarea
    Din nou: de unde vine şi unde merge floarea
    Dorinţelor obscure sădite în noian?

    Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea,
    În inima oricărui i-ascuns şi trăitor,
    Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire
    În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire,
    Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.

    Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă,
    Se pietrifică unul în sclav, altu-mpărat,
    Acoperind cu noime sărmana lui viaţă
    Şi arătând la soare-a mizeriei lui faţă -
    Faţa - căci înţelesul i-acelaşi la toţi dat.

    În veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină,
    Şi-n toată omenirea în veci acelaşi om -
    În multe forme-apare a vieţii crudă taină,
    Pe toţi ea îi înşală, la nime se distaină,
    Dorinţi nemărginite plantând într-un atom.

    Când ştii că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte,
    Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi
    Oricât ai drege-n lume - atunci te oboseşte
    Eterna alergare... ş-un gând te-ademeneşte:
    Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi.

    ( fragment - Împărat şi Proletar )

    Omul este încercarea încă nefinalizată a materiei de a se înțelege pe deplin.

    Prin aceste versuri cutremurătoare:

    "În multe forme-apare a vieţii crudă taină,
    Pe toţi ea îi înşală, la nime se distaină,
    Dorinţi nemărginite plantând într-un atom"

    Eminescu sugerează, sau cel puțin așa interpretez eu, că secretul vieții constă în aplicarea deterministă a unui set fix de reguli.

    De ce "crudă taină" ?

    Deoarece într-o lume 100% deterministă liberul arbitru nu există, ci este o iluzie ce descinde dintr-o complexitate rezultată din interacțiunea unui număr foarte mare de elemente, într-un număr de asemena foarte mare de iterații..
    • Like 0
  • check icon
    Arcurile de cerc conturate deasupra irisurilor de pleoapele superioare, din poza mai târzie, ar putea fi un indiciu că Eminescu suferea de depresie. Dacă în urmă cu ceva ani până și Organizația Mondială a Sănătății voia să includă dragostea în rândul bolilor (creierul omului îndrăgostit secretă cu 40% mai puțină seretonină bla bla bla) probabil că pentru un caracter sensibil o dragoste neîmpărtășită întru-totul trebuie să fi fost devastatoare. Cel mai trist e că deși epistolele dovedesc o dragoste scriptică între Eminescu și Veronica Micle, cruda realitate este că în paralel se consuma între ea și un bun prieten al poetului, Caragiale, o dragoste faptică. Astfel un persoanj literar de-al lui George Călinescu, Otilia, ar putea avea un ascendent inspirațional la două teme vechi de când lumea:
    a) Te iubesc, dar ești prea bun pentru mine, și
    b) Dragostea femeii are și o componentă (uneori singua) care ține de instinctul matern, a.k.a. milă
    E bună ideea că, dacă lecturile tot ne influențează personalitățile, atunci opera lui Eminescu adaugă și un filon național în dezvoltarea eului fiecăruia dintre noi, dar nu cred ar fi fost prea încântat ca peste timp să-i fie atribuit termenul de poet-adjectiv.
    Glossă e o capodoperă. Are o simetrie ca de diamant șlefuit.
    • Like 1
    • @
      Rucs Rucs check icon
      interesant com. dvs, deși am o observație. Da, sunt cunoscute gelozia și acuzele formulate de Eminescu față de Caragiale. Se pare însă că nu e vorba chiar de ceva faptic, ci mai mult un flirt. Veronica era o femeie nu doar frumoasă, ci și foarte deșteaptă. În plus era ea însăși bănuitoare - gândul că Eminescu, departe, socializează, merge la concertele lui Pablo Sarasate etc, or fi făcut-o uneori și pe ea să iasă mai des în lume sau să accepte diverse vizite. Despre vizitele lui Caragiale, Eminescu avea cunoștință, dar nu îi cere să le oprească (ar fi fost nepoliticos să nu-l primească), ci ca ele să se efectueze mereu în prezența unei a treia persoane. Cererea asta, formulată în scrisori, ne arată că era vorba, deci, mai mult de o cochetărie și o legătură decentă, în ciuda intențiilor lui Caragiale. Să nu uităm nici că biata Veronica s-a sinucis la puțin timp după moartea lui E. Pe mormântul lui pusese și flori de nu-mă-uita. Deci... l-a iubit (s-au iubit) cu o iubire deznădăjduită, acută, care i-a distrus viața asta și pe cea viitoare. Foarte interesantă informația dvs, despre dragostea-boală chiar si in viziunea OMS. Permiteți-mi să o folosesc/însușesc! Este exact viziunea populară din mitul zburătorului: fata îndrăgostită crede că s-a îmbolnăvit.
      • Like 1
  • Am speranța că „ Eminescul” anilor pe care îi trăim să fie coborât de pe soclul inepțiilor sterpe și al locurilor comune unde a fost cocoțat de generații infestate de ideologii străine creației sale.
    • Like 2
  • Daca nu invatam din greseli si nici nu ne ascultam inteleptii neamului, atunci ne meritam soarta. Ce a spus Eminescu ramane valabil si dupa atatia ani!
    Remember: Dulce Românie
    Eminescu doarme somnul cel de veci,
    În timp ce-a sa ţară se scufundă-n terci;
    Ţara sa de glorii, ţara sa de dor,
    A rămas, de veacuri, cu un trist popor.
    Istoria sacră-i ascunsă sub preş,
    Noua orânduire nu vrea să dea greş;
    Când cultura-i vidă, creierul spălat,
    Poţi face orice cu-n popor sărac.
    Cei ce conduc ţara sunt nişte lachei,
    Opun interesul lipsei de idei,
    N-au o viziune pentru zeci de ani,
    Cred doar in ce văd: sacul plin de bani!
    Ce-a scris Eminescu s-a pierdut prin veacuri,
    Jaful şi prostia rămân fără leacuri;
    Crezul său puternic de a fi uniţi,
    Azi e sinonim cu a fi fugiţi!
    La trecutu-i mare, viitoru-i mic,
    Căci ai săi urmaşi nu-nvaţă nimic;
    Nu suferă nimeni de străinătate,
    Fug lăsându-şi ţara în singurătate.
    Luceafărul pâlpâie, pentru cei bătrâni,
    Singurii ce simt a mai fi români...
    Să ai iarăşi parte de geniul ceresc,
    Dulce Românie, asta îţi doresc!
    • Like 2
    • @ Vasile Cucu
      check icon
      Dulce Românie, dai în diabet...
      • Like 0
  • andu check icon
    Este singurul articol pe care il gasesc astazi despre Eminescu,in rest......multa mizerie...Ghita,Dragnea.....again....
    • Like 1
  • Stimata doamna profesor, Eminescu a scris despre Costache Balacescu. Constantin Balacescu a fost contemporan cu Eminescu, dar a fost sculptor, nu poet.
    • Like 0
    • @ Cristea Petrica
      Rucs Rucs check icon
      http://digitool.dc.bmms.ro:1801/view/action/singleViewer.do?dvs=1484494421778~918&locale=ro_RO&VIEWER_URL=/view/action/singleViewer.do?&DELIVERY_RULE_ID=10&application=DIGITOOL-3&forebear_coll=1574&frameId=1&usePid1=true&usePid2=true Pe ”biblioteca digitalizată a Bucureștilor” veți găsi nr din Convorbiri literare, 1 nov 1874, în facsimil. Acolo Eminescu își intitulează articolul chiar așa: Constantin Bălăcescu. Este aceeași persoană ca și Costache Bălăcescu, o variație a prenumelui. Dar aveți dreptate să semnalați acest aspect, cea mai potrivită ar fi fost, poate, o punere în paranteze Constantin (Costache) Bălăcescu.
      • Like 0
    • @ Rucs
      Vă cer scuze, observaţia mea a fost neîntemeiată. Nu am citit numărul din Convorbiri Literare şi am presupus că este vorba despre o confuzie între Constantin şi Costache Bălăcescu. Despre Costache Bălăcescu am aflat, întâmplător, după un incident amuzant, culmea, cu un profesor de literatura care blocase cu maşina o intrare perpendiculară pe strada Witing.
      • Like 1
  • check icon
    Eminescu încheia romantismul, ajuns la noi, ca mereu în ultimele secole, DUPĂ ce se consumase în Occident. Pt România însă, care se înjgheba ca stat independent tocmai sub ochii lui Eminescu, a fost o figură colosală. A avut, ca și mulți alți scriitori ai epocii sale ori ai epocilor anterioare, preponderent poeți (Shelly, Byron, Keats, Gerard Manley Hopkins...), o viață scurtă, aprinsă de flacăra geniului. A ridicat limba română de la stadiul său primitiv la culmile poeziei romantice, limba finisată ulterior de pleiada de scriitori interbelici, mai ales de Ion Barbu/Dan Barbilian.
    Nae Georgescu, eminescolog bine informat, ar putea să vă dea mult mai multe detalii, inclusiv despre moartea lui, se pare în urma unei otrăviri lente de serviciile secrete austro-ungare. Inițial am crezut că e doar politică aici, dar se pare că așa a fost.
    • Like 0
  • check icon
    Eminescu - ce minte strălucită!
    Mare păcat că noi (majoritatea mediocră) avem timp de un milion de nimicuri superficiale dar n-avem răbdare să alocăm nici 5 minute pentru a ne îmbogăți mintea cu niște scrieri ale unei minți superioare...
    După părerea mea, în majoritatea cazurilor, toate aceste creiere peste medie au ca revers o personalitate și niște aptitudini sociale sub medie. Mai pe șleau spus, toate geniile sunt puțin autiste, mai puțin ancorate în concret, în realitate. Einstein, Mozart, Eminescu... lista e lungă.

    Și acum o întrebare: imaginați-vă toate aceste foste genii înregimentate în sistemul de învățământ românesc actual. Cum le vedeți evoluția? Vor deveni genii? Profesorii lor vor intui că au potențial de geniu, sau îi vor clasifica ca și colegii de clasă, drept niște „luzări” inadaptați?
    • Like 0
  • Flo check icon
    Frumos, pacat ca nu stim sa il cinstim pe cat ar trebui pe Eminescu! Ghinionul lui, a fost ca nu s-a nascut in vest.....era mult mai mare!
    • Like 0


Îți recomandăm

Green Steps

100.000 de români au participat la marcarea a 100 de kilometri din traseul Via Transilvanica într-un mod ingenios. „Drumul care unește”, este un traseu turistic de lungă distanță, care traversează România pe diagonală, de la Putna la Drobeta Turnu Severin și este destinat drumeției pe jos, cu bicicleta sau călare. Via Transilvanica este semnalizată cu marcaje vopsite și stâlpi indicatori. Pe parcursul drumeției, călătorii vizitează ceea ce constructorii spun că este cea mai lungă galerie de artă din lume, pentru că la fiecare kilometru se găsește o bornă din andezit sculptată individual.

Citește mai mult

Testat e Hot

Vreau să vă arăt azi un program inedit de educație la firul ierbii: el începe chiar pe pajiștea a două festivaluri care atrag în fiecare an zeci de mii de tineri și își propune să fie un fel de curs introductiv într-o materie pe care școala românească se jenează să o predea.

Citește mai mult

BT Go

Într-o eră în care tehnologia avansează rapid, IMM-urile sunt nevoite să adopte rapid inovații digitale pentru a rămâne competitive și a profita de oportunitățile de pe piață. Serviciile care simplifică birocrația permit antreprenorilor să se concentreze pe inovație și dezvoltarea afacerilor lor.

Citește mai mult