Eminescul meu

Dincolo de Prut, spațiu înfrățit și prin admirația pentru Eminescu și Ștefan cel Mare, se întâlnește sintagma „un Eminescu al meu”, ca nume de festivaluri sau de cărți (autor Mihai Rusu). Merită reținut adjectivul posesiv, justificat nu doar de teoria literaturii (care îl definește pe cititor drept coautor, completând în gând jumătatea scrisă de autorul recunoscut), ci și de diversitatea copleșitoare a operei eminesciene. Probabil fiecare dintre noi are un Eminescu al său. Nu doar receptarea aceluiași text diferă, dar și zona de preferințe: poeziile antume, postume, teatrul, proza, publicistica, fiecare cu subcompartimentările sale posibile, în special tematice. 

Apoi, unii dintre noi merg pe marile trasee, semnalizate încă din școală, alții încearcă puțină arheologie în opera eminesciană. Înaintează în lectură animați de acele descoperiri care să contribuie la o impresie de intimitate în gândire și simțire, confiscată, poate, de citările repetate. Asta nu ar presupune neapărat consultarea celor circa 15 000 de file de manuscris ale Academiei (azi disponibile în volume de facsimil), căci sunt oricum uluitor de multe lucruri de descoperit și în volumele editate.

În „Convorbiri literare”, Eminescu publica un articol despre Constantin Bălăcescu, reproducându-i mai multe poezii. Nu admirația este frapantă aici (nu avusese el noblețea de a-l intitula pe Alecsandri „acel rege al poeziei”?), ci dorința de a-l pune în lumină pe celălalt, fără prea multe cuvinte proprii, ci lăsându-i versurile să vorbească pe spațiu larg. 

Portretul lui Bălăcescu se deschide cu unul dintre cele mai frumoase și simple elogii pe care le poate primi cineva: „există naturi cu puține pretenții și cu mai mult talent care, neademenite de opinia publică, ce în toată ziua e alta, zugrăvesc în liniște, sau cu pana sau cu penelul, lumea cum se prezentă ochiului lor”. Articolul se încheie astfel: „Dacă aceste puține șiruri ar fi în stare de a reîmprospăta numele său în aducerea-aminte a publicului român și de a arăta totodată cum (...) el a scris firește, foarte puțin influențat și fără pretenție, că a avut meritul de a se arăta cum a fost, iar nu de a afecta simțiri străine lui și poporului său, atunci scopul acestei dări de seamă este împlinit.” Final inspirativ, care îndeamnă și aici la o mică antologie, scăpărări de frumos la ceas comemorativ!

Cereasca fericire nu se putea să țină,

Nu se cădea s-o aibă o mână de țărână,

În lumea de mizerii și lacrimi nu e loc

Pentru atâta mila și pentru-atât noroc… (Gemenii)

Versurile acestea pot fi puse în corelație cu un fragment epistolar: „Veronică dragă, au n-am fost noi prea fericiţi într-o lume, în care fericirea nu poate exista? Este în lumea asta destul loc pentru atâta iubire câtă o avem? Nu este amorul nostru o anomalie în ordinea lucrurilor lumii, o anomalie pentru care cată să fim pedepsiţi? Se potriveşte amorul şi suferinţele noastre cu o lume în care basseţa, invidia, răutatea domnesc peste tot şi pururea?” (mai multe, aici, deși cea mai clară imagine o dă volumul „Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit”, în posfața căruia Nicolae Manolescu scria: „între acești doi oameni a existat de fapt o mare, o sfâșietoare și, până la urmă, o tragică iubire. (...) Aceste scrisori sunt extraordinare ca document sufletesc. Câteva dintre ele sunt impresionante până la lacrimi și sunt, în același timp, literatură.”)

***

Nu vedeţi că râsul vostru e în fiii voştri plâns,

Că-i de vină cum că neamul Cain încă nu s-a stâns?

O, teatru de păpuşe... zvon de vorbe omeneşti,

Povestesc ca papagalii mii de glume şi poveşti

Fără ca să le priceapă... După ele un actor

Stă de vorbă cu el însuşi, spune zeci de mii de ori

Ce-a spus veacuri dupolaltă, ce va spune veacuri încă,

Pân' ce soarele s-o stinge în genunea cea adâncă. (Scrisoarea IV)

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,

Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?

Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă

Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,

Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,

Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?

Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,

Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,

Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,

Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!

Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;

Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire. (Scrisoarea III)

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?

Ei vor aplauda desigur biografia subţire

Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,

C-ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare

Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări

Şi le umflă orişicine în savante adunări

Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte

C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.

Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,

Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege...

Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale

Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -

Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina

Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,

Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt

Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;

Toate micile mizerii unui suflet chinuit

Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit. (Scrisoarea I)

Accesele satirice (ca cele de mai sus, ori cele din publicistică), justificate de constatarea unor dureroase realități românești de secol XIX, i-au atras lui Eminescu multe critici. Poetul mărturisește într-o scrisoare către Veronica: „Sunt nepractic, sunt peste voia mea grăitor de adevăr, mulți mă urăsc și nimeni nu mă iubește afară de tine. (...) Căci e bine ca omul să fie tratabil, maniabil, să se adapteze cu împrejurările și să prinză din sbor puținul noroc care îl dă o viață scurtă și chinuită, și eu nu am făcut nimic din toate acestea, ci te-am atras încă și pe tine în cercul meu fatal, te-am făcut părtașă urei cu care oamenii mă onorează pe mine. Căci acesta e singurul reazim al caracterului meu - mă onorează ura lor și nici nu mă pot închipui altfel decât urât de ei.”

***

Dintre poeziile cu formă fixă, foarte cunoscute sunt Glossă și sonetele Afară-i toamnă, Sunt ani la mijloc. Glossă, odată izvorâtă din geniul eminescian, a devenit un râu cu matcă proprie, un bun cultural circulând ad hoc, mulat pe sumedenia de intenții servite de caracterul său aforistic. Merită redat aici și un cutremurător sonet adresat Maicii Domnului, Răsai asupra mea:

Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;

O, Maică sfântă, pururea fecioară,

În noaptea gândurilor mele vină.

Speranța mea tu n-o lăsa să moară

Deși al meu e un noian de vină;

Privirea ta de milă caldă, plină,

Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toți, pierdut în suferința

Adâncă a nimicniciei mele,

Eu nu mai cred nimic și n-am tărie.

Dă-mi tinereța mea, redă-mi credința

Și reapari din cerul tău de stele;

Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

***

În încheiere, s-ar cuveni și o referire la atașamentul pentru folclor, înscris pe linie romantică, deși la Eminescu el este genuin, anterior influențelor de curent. Copilăria sa, Arcadie populată de „Feţi-frumoşi cu păr de aur, zmei cu solzii de oţele,/ Cititorii cei de zodii şi șăgalnicul Pepele”, va fi reprezentată nu doar prin legătura cu natura (Fiind băiet păduri cutreieram), ci și prin această transmitere de folclor: „Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară/ Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,/ Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,/ Abia-nţelese, pline de-nţelesuri” (Trecut-au anii). În peregrinările sale prin țară, poetul va culege foarte multe texte populare, unele având puternic ecou în creația proprie.

Cele mai cunoscute texte de inspirație populară sunt probabil Revedere, De-aș avea, Ce te legeni. Dar pentru că acestea sunt larg cunoscute, merită făcută o trimitere la Peste codri sta cetatea (mitul zburătorului) sau la Între nouri și-ntre mare. Poate ar fi necesară, înainte de text, o precizare despre prozodia populară: versurile sunt foarte scurte, de rimă împerecheată, ceea ce creează impresia falsă de facil. Însă profunzimea nu este deloc incompatibilă cu structura simplă, tot așa cum nici aceasta singură nu e o garanție de valoare, aspect uitat de versificatorii crescuți imediat în iradierea eminescianismului. Literatura universală numără mari poeți de limbă simplă (Goethe -Floarea de răsură-, Pușkin, Rainer Maria Rilke ș.a.), care par a ilustra acel „gen de o liniște perfectă, senin” prin care Eminescu își descria stilul din Luceafărul. Este și ceea ce Tolstoi spunea despre Pușkin: „Îl citim pe Pușkin și versurile lui sunt atât de curgătoare, atât de simple, încât avem impresia că ele s-au rânduit într-o astfel de formă, așa, de la sine, fără nicio greutate. Nu ne dăm seama însă câtă muncă a cheltuit poetul pentru ca totul să iasă atât de simplu și de curgător.”

Între nouri și-ntre mare

Zboară paseri călătoare ­

Cum nu pot și eu să zbor

Să mă iau pe urma lor!

Și departe de la maluri

Trec corăbii peste valuri,

Trec cu pânze lucitoare

Și se pierd în depărtare.

Cum nu am aripi să zbor,

Să mă iau pe urma lor!

Că m-aș duce, tot m-aș duce,

Dor să nu mă mai apuce,

Peste undele cu spume,

Peste mare, peste lume;

Ș-aș vedea cum trec cu toate,

Rânduri-rânduri arătate,

Înnegrirea malurilor,

Strălucirea valurilor,

Stolul rândunelelor,

Tremurarea stelelor ­

Poate că mi-ar fi mai bine,

Poate te-aș uita pe tine.

Alei puică, alei dragă,

Cumu-i frunza cea pribeagă

E viața mea întreagă,

Căci dragostea ta mă strică

De nu m-aleg cu nimică;

Viața trece, frunza pică,

Trece fără mângâiere,

Ca izvorul de durere,

Trece și se prăpădește,

Arde și se mistuiește. (...)

Norilor, o, norilor,

Unde-i țara florilor?

Unde ea acum trăiește,

Iară câmpul înverzește

Și codrul văzând-o crește;

Și când trece prin grădină

Toți copacii i se-nchină

Și încep să înflorească,

Pe ea s-o împodobească ­

Căci văzând-o, toată țara

Crede că e primăvara. (Între nouri și-ntre mare)

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp