Sari la continut

La 9 ani de Republica, întrebăm: ChatGPT la urne – Ce ar vota inteligența artificială? Dar tu?

De 9 ani, Republica construiește o comunitate în care ideile prind glas și dezbaterile autentice fac diferența. Anul acesta, facem un experiment: l-am întrebat pe ChatGPT cum ar vota la alegerile din România. Însă întrebarea cea mai importantă rămâne pentru tine: cum alegi tu viitorul? Scrie, alătură-te conversației și hai să schimbăm România împreună!

Eram fericiți și știam

Cuplu covid

Foto: Tim Ireland/ Xinhua/ Profimedia Images

Am fost la sfârșitul săptămânii trecute în vizită la bunica mea. Eram înarmați cu declarații, măști și dezinfectant de mâini. Când ne-am apropiat de satul ei, am simțit o durere. Mi-am adus aminte, fără să vreau, de Paștele de acum trei ani. Soarele strălucise toată ziua de duminică, dăduse cu iarna de pământ și scosese mărgăritarul la vedere. Muștele se loveau de geam și furnicile adulmecau resturi de prăjituri, orele se scurgeau ca pe tobogan. La prânz am mâncat în curte și am băut vin roșu. Toți vorbeau deodată și aveau figuri vesele. Tatăl meu și nașul discutau când despre una, când despre alta, nu-mi amintesc exact despre ce, se poate să fi fost fotbal, Nașa îmi zumzăia și plescăia în urechea dreaptă, mă gândeam la prieteni, la profesoara de limba română din gimnaziu, cu care nu mai vorbisem de o veșnicie, la atâtea planuri de care probabil nu se va alege nimic.

Apoi au plecat invitații, am răsuflat ușurată și i-am arătat familiei dansul irlandez pe care nu trebuia să-l arăt, pentru că m-am făcut de râs.

Am mers și pe uliță în sus, am admirat gutuii de pe margine, ne-am împrietenit cu o capră, cu un ied și cu o cățelușă de la stână care, la rândul ei, s-a împrietenit cu Bobiță, câinele bunicii. Nu era rău deloc pe uliță, aveam impresia că mergem înapoi în timp, pe acolo ne duceam și noi cu oile la păscut când eram mici.

Pe seară, am intrat în casă și casa avea alt miros, de țări străine și de flori. O convinseserăm pe bunica să facă focul, ah, ce căldură, parcă nu mai eram pe pământ, așa de bine era! Ne-am uitat la un film, apoi la altul, s-a luat și curentul, iar eu m-am dus la somn, zglobie ca un mânz, în timp ce toți ceilalți oameni din lume sforăiau deja de câteva ore bune.

Luni dimineața m-am trezit în zori, nu dormisem prea bine, fusese prea cald. Începuse să plouă, era o zi cețoasă și umedă de primăvară. Bunica a prins un pui de curcă zgribulit, care începuse deja să picotească a tragedie, l-a adus în casă și l-a îndesat după sobă. Era destul de năucit, dar căldura îi ajungea ușor-ușor la oase și parcă simțea cum se clădea în el o coloană de bucurie. Înainte să plecăm, l-am scos din culcuș și i-am dat drumul în curte.

Spre București, în mașină, am ascultat niște jazz, se potrivea perfect cu vremea, și ne-am gândit la diverse lucruri, în câteva zile urma să plecăm în concediu și puneam țara la cale. Erau niște zile absolut banale - dacă nu era Paștele, le-aș fi uitat cu totul. Apoi am realizat că durerea de la început a venit în urma amintirii unor zile obișnuite dintr-o altă viață, o lume pre-pandemică, când puteai să alegi la întâmplare o dată și să mergi cu alți zece oameni s-o luați în brațe pe bunica. O zi obișnuită, într-un trecut nu atât de îndepărtat, dar la fel de improbabilă ca o amintire din copilărie.

M-am gândit instantaneu la piesa „Orașul nostru” a lui Thorton Wilder, când personajul Emily, care murise la naștere, vrea să se întoarcă în timp și să retrăiască o zi din viața ei. Ceilalți morți o sfătuiesc să nu facă acest lucru, iar soacra ei decedată o îndeamnă: „Măcar alege o zi fără importanță. Alege ziua cea mai neimportantă din viața ta. Vei vedea că va fi, totuși, plină de însemnătate.”

Emily ignoră sfaturile celorlalți și se întoarce la aniversarea celei de-a 12-a zile de naștere. Durerea este, evident, insuportabilă. Nu pentru că asistă la ziua ei, ci pentru că toată lumea de acolo ia viața de-a gata. Gesturile atât de normale - mama ei care-i oferă cadouri, rudele care-i urează “La mulți ani” - lucrurile pe care le observi cu plictis în mod normal capătă o greutate insuportabilă în momentul în care sunt privite la sfârșitul vieții. Cotidianul primește o putere teribilă.

La fel ca în piesa lui Wilder, oamenii sunt reduși acum la a fi personaje de duzină cu vieți fără intrigă.

Întâlnirea cu familia și prietenii apropiați. Spectacolele de teatru. Concertele. Prânzul și cina la restaurant. Călătoriile. Cumpărăturile fără mască. Libertatea, ușurința de a face lucruri. Zilele de zi cu zi, pre-pandemice, s-au dus.

Te dor numai când te gândești la ele.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Valentin check icon
    Fericirea e relativă. Cei mai fericiţi sunt elevii. Se umflă de somn în fiecare zi, până la ora 9. Trezitul la 6:45, mâncatul pe fugă, aerul rece până la maşină sau - mai rău - transportul în comun, sunt un coşmar îndepărtat. Seara camera răsună de prieteni (virtuali) şi de cometarii acide la tot felul de filme văzute împreună. Jocuri în reţea, glume schimbate pe Whatsapp şi din nou o porţie zdravănă de somn.
    O vacanţă prelungită, în care efortul e centrat pe zona examenelor (normal, altceva nici nu mai contează) şi în rest dulcea lene şi uitare de sine, atât de cântată de poeţi.
    • Like 1


Îți recomandăm

E.ON predictibilitate facturi

Din 1 iulie, jocul s-a schimbat complet în piața energiei. Asta înseamnă că furnizorii nu mai practică tarife reglementate, iar prețurile se stabilesc liber, în funcție de evoluția pieței. Da, asta a însemnat și facturi mai piperate pentru mulți dintre noi, așa că apare întrebarea firească: ce putem face ca să avem mai mult control asupra facturii lunare?

Citește mai mult

Fără poveste nu există design

Ezio Manzini este una dintre cele mai influente voci globale în domeniul designului pentru sustenabilitate și inovare socială. Profesor emerit la Politecnico di Milano și fost profesor de Design Industrial la Universitatea de Arte din Londra, Manzini a revoluționat modul în care înțelegem rolul designului în societate. Fondator al DESIS (Design for Social Innovation and Sustainability), o rețea internațională prezentă în peste 50 de universități din întreaga lume, el a fost printre primii care au articulat viziunea designului ca instrument de transformare socială și ecologică. Cărțile sale, printre care ”Design, When Everybody Designs" și "Politics of the Everyday", au devenit texte esențiale pentru designeri, arhitecți și inovatori sociali. Cu o carieră de peste patru decenii dedicată explorării modurilor în care designul poate facilita tranziția către o societate mai sustenabilă și mai justă, Manzini continuă să inspire generații de profesioniști să regândească relația dintre design, comunitate și mediu.

Citește mai mult

Hektar

Traian F1- gogoșarul rotund cu pulpă groasă, Kharpatos 1- ardeii lungi de un roșu intens la maturitate, Minerva F1- vânăta subțire cu semințe puține și miez alb, Prut F1- castravetele care nu se amărăște când îl arde soarele, Burebista- pepeni ovali cu coajă verde și miez zemos, Valahia F1, Daciana F1, Napoca F1. Zeci de soiuri hibrid de legume care poartă nume românești sunt realizate în serele private de cercetare HEKTAR, de lângă Câmpia Turzii.

Citește mai mult

Mara Barbos Niculescu

În România lui „învățăm simultan”- în aceeași oră, unii copii rezolvă probleme, iar alții silabisesc primele propoziții. Discuția cu Mara Barbos Niculescu (Director Regional Centru-Vest, Teach for Romania) oferă o imagine mai puțin vorbită la nivelul societății despre ceea ce se întâmplă în școlile vulnerabile. Clivajele adânci dintre comunități, decalajele de literație și numerație te obligă la gimnaziu, ca profesor, ori să înveți să construiești baza – citit, scris, socotit, ori să cauți sprijin din partea unui specialist.

Citește mai mult

Cartierul perfect

Nu e doar un loc pe hartă, ci o combinație de elemente care ne fac să ne simțim acasă, în siguranță și conectați. „Cartierul perfect” nu e o utopie, ci o lecție sau un model de locuire la comun. E o alfabetizare, spune Alexandru Belenyi, arhitectul care a coordonat, la inițiativa Storia, un proiect curajos în România încercând să răspundă la întrebarea: Ce înseamnă ”perfect” când e vorba de locuire?

Citește mai mult