Foto: Tim Ireland/ Xinhua/ Profimedia Images
Am fost la sfârșitul săptămânii trecute în vizită la bunica mea. Eram înarmați cu declarații, măști și dezinfectant de mâini. Când ne-am apropiat de satul ei, am simțit o durere. Mi-am adus aminte, fără să vreau, de Paștele de acum trei ani. Soarele strălucise toată ziua de duminică, dăduse cu iarna de pământ și scosese mărgăritarul la vedere. Muștele se loveau de geam și furnicile adulmecau resturi de prăjituri, orele se scurgeau ca pe tobogan. La prânz am mâncat în curte și am băut vin roșu. Toți vorbeau deodată și aveau figuri vesele. Tatăl meu și nașul discutau când despre una, când despre alta, nu-mi amintesc exact despre ce, se poate să fi fost fotbal, Nașa îmi zumzăia și plescăia în urechea dreaptă, mă gândeam la prieteni, la profesoara de limba română din gimnaziu, cu care nu mai vorbisem de o veșnicie, la atâtea planuri de care probabil nu se va alege nimic.
Apoi au plecat invitații, am răsuflat ușurată și i-am arătat familiei dansul irlandez pe care nu trebuia să-l arăt, pentru că m-am făcut de râs.
Am mers și pe uliță în sus, am admirat gutuii de pe margine, ne-am împrietenit cu o capră, cu un ied și cu o cățelușă de la stână care, la rândul ei, s-a împrietenit cu Bobiță, câinele bunicii. Nu era rău deloc pe uliță, aveam impresia că mergem înapoi în timp, pe acolo ne duceam și noi cu oile la păscut când eram mici.
Pe seară, am intrat în casă și casa avea alt miros, de țări străine și de flori. O convinseserăm pe bunica să facă focul, ah, ce căldură, parcă nu mai eram pe pământ, așa de bine era! Ne-am uitat la un film, apoi la altul, s-a luat și curentul, iar eu m-am dus la somn, zglobie ca un mânz, în timp ce toți ceilalți oameni din lume sforăiau deja de câteva ore bune.
Luni dimineața m-am trezit în zori, nu dormisem prea bine, fusese prea cald. Începuse să plouă, era o zi cețoasă și umedă de primăvară. Bunica a prins un pui de curcă zgribulit, care începuse deja să picotească a tragedie, l-a adus în casă și l-a îndesat după sobă. Era destul de năucit, dar căldura îi ajungea ușor-ușor la oase și parcă simțea cum se clădea în el o coloană de bucurie. Înainte să plecăm, l-am scos din culcuș și i-am dat drumul în curte.
Spre București, în mașină, am ascultat niște jazz, se potrivea perfect cu vremea, și ne-am gândit la diverse lucruri, în câteva zile urma să plecăm în concediu și puneam țara la cale. Erau niște zile absolut banale - dacă nu era Paștele, le-aș fi uitat cu totul. Apoi am realizat că durerea de la început a venit în urma amintirii unor zile obișnuite dintr-o altă viață, o lume pre-pandemică, când puteai să alegi la întâmplare o dată și să mergi cu alți zece oameni s-o luați în brațe pe bunica. O zi obișnuită, într-un trecut nu atât de îndepărtat, dar la fel de improbabilă ca o amintire din copilărie.
M-am gândit instantaneu la piesa „Orașul nostru” a lui Thorton Wilder, când personajul Emily, care murise la naștere, vrea să se întoarcă în timp și să retrăiască o zi din viața ei. Ceilalți morți o sfătuiesc să nu facă acest lucru, iar soacra ei decedată o îndeamnă: „Măcar alege o zi fără importanță. Alege ziua cea mai neimportantă din viața ta. Vei vedea că va fi, totuși, plină de însemnătate.”
Emily ignoră sfaturile celorlalți și se întoarce la aniversarea celei de-a 12-a zile de naștere. Durerea este, evident, insuportabilă. Nu pentru că asistă la ziua ei, ci pentru că toată lumea de acolo ia viața de-a gata. Gesturile atât de normale - mama ei care-i oferă cadouri, rudele care-i urează “La mulți ani” - lucrurile pe care le observi cu plictis în mod normal capătă o greutate insuportabilă în momentul în care sunt privite la sfârșitul vieții. Cotidianul primește o putere teribilă.
La fel ca în piesa lui Wilder, oamenii sunt reduși acum la a fi personaje de duzină cu vieți fără intrigă.
Întâlnirea cu familia și prietenii apropiați. Spectacolele de teatru. Concertele. Prânzul și cina la restaurant. Călătoriile. Cumpărăturile fără mască. Libertatea, ușurința de a face lucruri. Zilele de zi cu zi, pre-pandemice, s-au dus.
Te dor numai când te gândești la ele.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
O vacanţă prelungită, în care efortul e centrat pe zona examenelor (normal, altceva nici nu mai contează) şi în rest dulcea lene şi uitare de sine, atât de cântată de poeţi.