Erdoğan și Turcia: până când moartea îi va despărți?

Foto: Emrah Gurel / AP / Profimedia

Les jeux sont faits. Sau poate că nu. Mai rămân 10 zile până la votul care, ori va schimba soarta Turciei, ori va consolida poziția unui autocrat.

Francezii de la Charlie Hebdo sunt și ei la fel de optimiști, dacă ar fi să ne luăm după caricatura publicată miercuri, 17 mai: un desen cu un Erdoğan dezbrăcat de haine și de atribute ale puterii, în plin proces de electrocutare: în propria cadă.

Sloganul însoțitor îi acordă însă lovitura de grație liderului surprins într-un astfel de moment de maximă banalitate și vulnerabilitate: "Ca și Cloclo (Claude François), doar fatalitatea ne va debarasa de el!"

După cum era de închipuit, nu comparația cu nemuritorul cântăreț francez l-a făcut pe Tayyip să-și verse cafeaua turcească de la micul dejun și apoi furia pe Occidentul blasfemic.

Dar să prezentăm puțin faptele în context:

Duminica de 14 mai trebuia să fie o zi vitală pentru viitorul Turciei. Și așa a și fost: într-un fel sau altul. 

61 de milioane de alegători au votat. Iar rezultatele au fost cam diferite de așteptări… pentru ambele tabere: Pentru prima dată în ultimii 20 de ani, va avea loc un al doilea tur de scrutin.

Căci pentru prima dată în 20 de ani, opoziția s-a consolidat ca Alianță Națională de 6 partide (CHP, İyi Parti, Saadet Partisi, Demokrat Parti, Deva, Gelecek), hotărâte să-și depășească diferențele ideologice pentru a atinge un scop mai înalt: detronarea dușmanului istoric Recep Tayyip Erdoğan, prin promovarea kemalistului Kemal Kılıçdaroğlu. Astfel, Tayyip a obținut doar 49,5%, la o relativ mică distanță de Bay Kemal (d-nul Kemal), ce a reușit recordul unui 45%.

Pe 28 mai va avea deci loc al doilea tur de scrutin. Cel decisiv pentru soarta a 85 de milioane de oameni - mulți într-o luptă zilnică pentru supraviețuire. Iar campania electorală se anunță și mai agresivă ca până acum.

La data în care scriu aceste rânduri, suntem în a treia zi după alegeri, iar Alianța Națională a lui Kılıçdaroğlu a făcut deja nenumărate reclamații privind neregularitățile de la urne și manipularea mass-media în favoarea actualului președinte, care controlează cele mai importante canale, cât și instituțiile statale, de care a făcut uz nelimitat în timpul campaniei electorale.

Opoziția a trebuit să țină pasul doar prin canale de nișă (Sözcü, Halk TV, Can TV, KRT), ce nu beneficiază de finanțarea consistentă a AKP & friends.

De altfel, propaganda pro AKP se efectuează și prin canale de știri aparent neutre, cum ar fi Habertürk - ce se dă de gol atunci când prezintă numărul săptămânal de teroriști prinși de Serviciul Secret (MIT).

Aceste "preferințe" politice s-au revelat și în momentul numărării voturilor: procentele variau în funcție de agenția de presă de la care proveneau (Anadolu - AKP; ANKA - mai "neutră").

Cu toate acestea, Kılıçdaroğlu, fost funcționar public, om modest și kemalist convins, a reușit să atingă coarda sensibilă a electoratului prin afirmații raționale și incluzive: intenția de a reintroduce sistemul parlamentar, asigurarea drepturilor și libertăților civile (inclusiv libertatea de expresie), reformarea economiei… căci inflația a ajuns, conform unor experți independenți, la 115%.

Ceea ce a impresionat în mod deosebit a fost însă mărturisirea sa video privind originile sale alevite (credință islamică șiită heterodoxă) - a promis deci respectarea tuturor minorităților și și-a asigurat sprijinul Partidului Pro-Kurd HDP, ce a reprezentat 10% din voturile obținute pe 14 mai.

Un alt atu împotriva omnipotentului AKP & Tayyip a fost reprezentat de prezența și discursurile celorlalți membri ai alianței sale, numită Masa celor 6, care a reușit să atragă noi alegători, în special printre cele 5 milioane de tineri ce au votat pentru prima dată: cei ce își doresc o schimbare, o apropiere de valorile modernității, o distanțare de retorica tradiționalistă turco-musulmană… și egalitate - măcar între cele 2 genuri. 

Una dintre figurile cheie ale Alianței a readus în prim plan tocmai această retorică feministă: este vorba de Meral Akşener, fostă membră a partidului ultra-naționalist MHP și ministru de interne (1996-1997) în guvernul lui Necmettin Erbakan, până la înlăturarea sa printr-o lovitură de stat.

Ulterior, Akșener și-a format propriul partid, Iyi Parti (Partidul Bun), și acum a decis să se alăture alianței lui Kılıçdaroğlu, întărind componenta naționalistă din interiorul acesteia.

Deloc surprinzător, naționalismul este unicul laitmotiv în politica turcă: cine dorește succes la public, trebuie să insiste pe acest aspect… fie că se merge pe filiera naționalistă - musulmană, ca AKP, pe ultranaționalism, ca MHP (principalul aliat al AKP), sau se adoptă o formă laică, modernă, kemalistă, ca CHP-ul lui Kılıçdaroğlu - rețeta conține o doză considerabilă de naționalism.

Iar rezultatul acestor alegeri indică taman acest punct sensibil al națiunii.

Însă mai trist este faptul că sud-estul distrus de cutremurul din februarie nu s-a dezis și și-a reafirmat preferința pentru conservatorism și retorica agresivă marca Erdoğan — la Maraș, peste 70%, iar la Antakya, peste 50% din alegători l-au preferat pe neosultan… vina pentru catastrofă a fost dată pe firmele de construcții și pe natură, mai puțin pe gestiunea proastă a guvernului și a indiferenței sistematice față de bunăstarea zonei.

Kemal și Masa celor 6 au câștigat totuși metropolele: Istanbul, Izmir și Ankara (și aici o surpriză, căci capitala are o reputație conservatoare), iar grație sprijinului HDP, estul kurd.

Tayyip însă a cucerit mediul rural: Anatolia.

La aceste voturi s-ar putea adăuga în turul doi voturile acordate celui de-al treilea candidat, Sinan Oğan, și el ultra-naționalist: un 5% ce va decide soarta alegerilor.

Până în joia dinaintea alegerilor exista și un al patrulea candidat, Muharrem Ince (fost membru al CHP, mai nou cap al unui alt partid kemalist, Memleket Partisi), ce s-a retras din cursă din pricina unor amenințări.

Evident, Oğan și Ince au avut clarul rol de a fărâmița voturile obținute de AKP și alianța condusă de CHP.

Atât Kılıçdaroğlu cât și Erdoğan vor avea întrevederi cu Sinan Oğan în cursul acestei săptămâni. Însă Oğan a declarat răspicat că îl va sprijini pe Kılıçdaroğlu doar dacă acesta nu va face niciun fel de concesiuni partidului democrat pro-Kurd, HDP…

În 28 mai este esențială și prezența la vot, ce se așteaptă tot la circa 90% (conform autorităților de la Ankara).

Diaspora are din nou un rol fundamental - în 14 mai, două treimi din cele aproximativ 4 milioane de turco-germani și-au reafirmat fidelitatea față de Tayyip, căci altfel ar fi acuzati de "Erdoğan-Bashing', deci de o gravă defăimare a liderului patriei - desigur, strict nejustificată în străinătate, unde nivelul de trai și represiunea nu reprezintă o problemă cotidiană.

Erdoğan va juca în continuare cartea tradiționalismului și a luptei împotriva PKK, iar Kılıçdaroğlu va trebui să insiste pe aspectele economice, căci la capitolul protecție a națiunii a făcut deja o propunere cu priză la public: în 2 ani de zile, după tratative serioase cu Siria, când se va asigura de faptul că Assad le poate oferi un trai decent, cei 4 milioane de sirieni vor fi rugați sa părăsească teritoriul turc. O soluție ceva mai diplomatică decât evacuarea imediată și sistematică făgăduită de Tayyip.

Ultimul as al lui Kılıçdaroğlu: anunțarea unui cabinet ministerial puternic și capabil de a însănătoși imediat economia. Un nou guvernator al Băncii Naționale. Și poate comandarea unei alte caricaturi la Charlie Hebdo: Tayyip costumat în Peshmerga sau în Mustafa Öcalan. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp