Călători în Turcia. Un clișeu turistic pe care trebuie să-l repetăm: să ne plimbăm cu caii în „țara cailor frumoși” (episodul 6)

Foto: Ada Somkereki Facebook

Episodul 1: Prin Bulgaria, spre Turcia, eu, Silviu și… Stănică: Drumul la finalul căruia râdem sau plângem

Episodul 2: Am ajuns în Turcia: Dacă ai nevoie de o pauză de la viață, intră în Istanbul pe cale terestră și încearcă să-l străbați cu nervii întregi

Episodul 3: Pe străzile din Istanbul: suntem norocoși și atât de fericiți, încât uneori, doar uneori, e înspăimântător

Episodul 4: Turcia, dincolo de pliantele turistice. După un drum lung prin ploi și arșiță, am ajuns în Carnavalul din Ankara

Episodul 5: Turcia, „doar pentru călători”. În Cappadocia, Stănică a fost la un pas să-și dea duhul

Episodul 6: 

Ne-am trezit la patru fără un sfert, cât să avem timp să ne spălăm și să tragem niște haine pe noi. Afară era beznă, mă simțeam ca un elev trezit în creierii dimineții să meargă la școală și să dea test la chimie. Am ieșit buimaci în fața hotelului și am așteptat să ne ridice microbuzul, care a venit mai repede decât ne așteptam. Am dat o tură rapidă de oraș pe patru roți, am adunat toți doritorii de zbor, apoi am oprit într-o parcare, unde șoferul ne-a anunțat într-o engleză îndoielnică că nu putem zbura.

- You’re joking, right?

- No, too much wind.

A deschis ușa mașinii și ne-a îndemnat să coborâm. Ne-am prins destul de târziu că nu glumea, când deja începea să-și piardă răbdarea și să strige la noi în turcă ceva ce am intuit că nu sunt cuvinte drăgăstoase. A plecat cu un scârțâit și ne-a lăsat acolo, cu ochii în beznă. Ne-am adunat dezamăgirea și am plecat spre hotel, care era la zece metri depărtare. Când ne-am întors în cameră, am adormit greu, dar, cum eram ca lovită cu leuca, speram că o să dorm bine. Firește că n-a fost aşa. Am visat că am înghiţit din greșeală sau curiozitate o veveriță mică zburătoare, era, de fapt, un pui de veveriță, i-am simțit blănița alunecând anevoios pe gât și oprindu-se în stomac. M-am gândit că e în regulă, oricum nu mai aveam ce face, rozătoarea înota deja în lichid dulceag de baclavale. Am sperat ca nenorocita aia zglobie să rămână acolo și coșmarul să se termine, dar nici vorbă. Departe, printre stâncile din Cappadocia, s-a stârnit un nor de praf, iar spre mine s-a pornit o cavalcadă de veverițe mărețe, toate îmbrăcate în zale, ca lorzii. Au ajuns lângă mine și mi-au cerut explicații, însă n-am avut prea multe lucruri să le spun, oricum își dăduseră seama de toată tărășenia. Apoi căpetenia lor a început să-mi perforeze stomacul cu un cuțitaș, să-și scoată tovarășa de acolo. Mi s-a părut foarte urât ce încerca să facă şi i-am explicat că n-a fost intenția mea să le hăpăi prietena, cel puțin nu în astfel de condiții. Ei nici n-au vrut să audă, o țineau una și bună că voiau să-și tragă seamăna înapoi din lumea celor adormiți. Căpetenia mi-a aplicat atunci o lovitură necruțătoare, iar veverița pe jumătate digerată a sărit în aer cu un chiot. Atunci m-am trezit. 

Am mâncat pe terasa hotelului și am reușit să reprogramăm zborul cu balonul pentru a doua zi de dimineață. Era bine, mai aveam o șansă. Din dreptul bucătăriei, de la un magnetofon, se auzeau hârșâit The Four Lads.

Ce a urmat a fost o incursiune în susul și, mai ales, în josul Anatoliei. Drumul până la Selime cu toată valea Ihlara, canionul tăiat de râul Melendiz în bazalt și andezit vulcanic, era împestrițat cu locuințe troglodite, grote, biserici rupestre și coloane de piatră. Canionul, cu vegetația sa luxuriantă și roca ușor de modelat, a fost un loc prielnic pentru călugării care s-au statornicit aici, în sihăstrie, dar și un loc propice de adăpost în timpul invaziilor repetate care s-au succedat de-a lungul a peste șapte secole. Unde te uitai, intuiai ce s-a întâmplat de-a lungul anilor, ghiceai corpurile monahilor cuibărite în adânciturile din pereți și auzeai de nicăieri slujbele ținute în stâncă, apoi vedeai frescele și domurile bisericilor scrijelite de pixuri moderne și chipul Mântuitorului zgâriat de literele HASAN. Statul turc nu s-a îngrijit de biserici și nici nu pare că ar avea de gând să facă asta prea curând.

Imediat după Ihlara, am coborât în măruntaiele Turciei, în orașul subteran Kaymakli, construit de hitiți, unde comunităţile de creştini se ascundeau în vremea persecuţiilor. Ne-a impresionat cel mai tare faptul că acești kilometri de tuneluri erau dotați cu tot ce era nevoie pentru un trai îndelungat în subteran, cu bucătării, vinării, biserici sau săli de studiu, astfel încât locuitorii să poată sta acolo chiar şi câteva luni, până când întoarcerea la suprafaţă era din nou posibilă. Interesant să constat că eu încep să mă văicăresc imediat cum simt că vine octombrie, ziua prinde a se scurta și mă tem de scorbut sau de alte boli fatale. Am coborât prin pasajele înguste și înclinate până la cel de-al patrulea nivel, adică până la ultimul deschis publicului din totalul de opt. Toate spațiile sunt organizate în jurul unor puțuri de ventilație, în josul cărora te uiți și vezi capătul celălalt al lumii. 

După un scurt atac de claustrofobie, am ieșit din nou la lumină și am plecat spre Göreme, unde aveam plănuită o plimbare cu caii în Rose Valley, la apus. Ni s-a părut clișeic să mergem cu caii în țara cailor frumoși, dar trebuia s-o facem, în primul rând pentru că experiențele devin clișee în momentul în care se repetă excesiv, deci ceva-ceva trebuie să fie de capul lor, iar în al doilea rând pentru că am mai făcut asta într-un concediu anterior și zău că a fost înălțător! Ghidul ne-a vorbit tot timpul leneș, într-o turcă blândă, cu voce apatică de bas. Se potrivea de minune într-un film istoric cu haiduci, dacă haiducii din filmele istorice ar fi purtat papuci de cauciuc. După instructaj, ne-am primit iepele și am înțeles ulterior că a mea se avea la cuțite cu a lui Silviu - nu departe de padoc, s-au luat la harță, erau iritate şi indispuse. În toată chestiunea, Silviu a avut cel mai mult de pierdut, căci a căzut cu o bufnitură de pământ, în timp ce fetele își vedeau de încăierarea lor. A durat ceva până ne-am revenit din șoc, dar am apreciat faptul că iepele deveniseră între timp mieroase una cu cealaltă. A fost exact ca în viață: dacă ai pornit cu cineva la drum, cot la cot, nu are nicio importanță noroiul sau terenul arid de unde vine unul sau celălalt, de vreme ce de acum înainte drumul vostru va fi același.

Cappadocia a început să clocotească abia pe înserat, când absolut toată lumea a ieșit de la răcoare și s-a pus pe imortalizat aburul roșiatic al asfințitului, care se întindea ca o perdea peste văi. Și noi făceam parte din aceeași categorie, cu diferența că sub fundurile noastre erau niște șei, sub care erau niște iepe nărăvașe, greu de controlat. Apusul, în schimb, a fost la fel pentru toți fericiții care au avut norocul să-l vadă, în culori kitsch, care-ți merg drept la inimă.

Urmează:

Episodul7: Turcia, așa cum am descoperit-o noi. Și totuși, lecția de zbor din Cappadocia a avut loc

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp