Este imposibil să-i iei unui copil telefonul din mână

Foto: Guliver Getty Images

Puștii ajung într-o poiană. Se așază în cerc, își desfac rucsacurile, își scot telefoanele și tabletele. Caută net în vârful muntelui, își îndreaptă gadget-urile spre brazi după o boare de wi-fi. Sunt atât de absorbiți de ecrane, încât dacă în poiană ar apărea un extraterestru l-ar socoti din peisaj.

Îi urmăresc dintr-o fereastră virtuală, doamna pune pe grupul de WhatsApp poze în timp real, spre liniștirea părinților aflați la serviciu. Părinții moderni cer să li se arate în permanență ce fac copiii lor. Cu cât petrec mai puțin timp fizic cu ei, cu atât vor mai mult să recupereze virtual. Îmi amintesc de o ședință cu părinții de la grădiniță, când s-a luat decizia să-i urmărim pe ăștia mici online. La timpul acela mi s-a părut excesivă măsura instalării de camere de supraveghere în săli, dar, cum majoritatea părinților doreau asta, n-am protestat. Riscul să pari un părinte neimplicat este mare, îți ies pe urmă vorbe, așa că log in și play.

Excursioniștii noștri, aflați în poiana însorită, nu au însă niciun chef să comunice cu noi. În lumea lor plină de monștri și de eroi virtuali, de curse de mașini și de clipuri amuzante, mama și tata poartă nume precum iRaphahell și xSlayder.

Așa s-au născut, cu telefonul în mână, sugând din țâța de pixeli. 

Așa au fost crescuți. Când țipă, când nu se potolesc, când suntem obosiți și exasperați, îi liniștim „cu desene” sau „cu telefonul”.

În lumea asta cei mai simpatici sunt cei care dau sfaturi și recomandări de pe margine. Internetul abundă de „cum să”-uri de creștere sănătoasă a copiilor, experți în „parenting” atrag atenția asupra excesului de tehnologie în viața celor mici. Mamele care-și uită copiii în fața unui ecran sunt aspru judecate. Neglijența lor îi scandalizează în special pe cei care n-au copii, dar care știu mai bine cum să-i crească.

Dați-i unei mame epuizate sfaturi cum să-și crească sănătos copiii. Cu siguranță de asta are nevoie, nu de 10 minute de liniște. Probabil o să vă spună că televizorul, tableta sau telefonul reprezintă cea mai la îndemână soluție atunci când le urlă copilul.

Evident că ideal ar fi s-o ținem tot într-un joc și o comunicare cu copiii noștri. Evident că în lumea reală nu se întâmplă niciodată așa. Dimpotrivă, îi predăm, uneori cu orele, în fața ecranelor să facem o ciorbă, să terminăm un proiect, să ne tragem sufletul. Am fost odată cu niște prieteni la munte, fiecare cu copiii lui. Dracii ăia mici s-au alergat prin pensiune, au tropăit, au făcut ca toate visele, spre iritarea celor mari. Nu „stăteau cuminți”, erau copii. Totul a revenit la normal câteva minute mai târziu, când s-au scufundat într-o tabletă și s-a făcut din nou liniște. Am răsuflat ușurați. Îi potoliserăm.

În epoca tehnologiei, pedepsele sună așa: „O săptămână fără telefon”... „fără televizor”... „fără niciun ecran deschis”... Îi pedepsim să iasă afară. În lupta cu ecranele, apelăm la soluții disperate. O prietenă, vrând să-și crească fetița sănătos, s-a apucat să-i pună diafilme, ca în copilăria ei.

Adevărul e că suntem depășiți de situație. Nu putem să ne creștem copiii ca acum 30 de ani. Am fi și ipocriți. Copiii fac ce văd la noi. Dacă noi stăm toată ziua cu nasul în laptop și în telefon, dacă pentru majoritatea dintre noi televizorul este cam singura modalitate de relaxare la finalul unei zile de muncă, e ridicol să ne creștem copiii cu diafilme.

Și atunci, în loc să ne opunem tehnologiei, nu mai bine o facem să lucreze pentru noi? Dacă tot nu putem să-i luăm unui copil telefonul din mână, nu mai bine descoperim împreună cum îl putem folosi ca să petrecem ceva timp împreună? Un prieten mi-a povestit cum a trebuit să-i cunoască pe toți vloggerii după care se dau în vânt puștii de 12-14 ani, chiar dacă glumele lor i se păreau proaste. „Ca să nu se ascundă de mine, a trebuit să râd și eu cu el. Și încet, încet, am început să râdem împreună de ăia la care ne uitam”. 

Nu doar familia, ci și școala pare total luată pe nepregătite de revoluția digitală a celor mici. Când aud că „fac informatică dintr-a V-a”, mă umflă râsul, după care mă trece un frison rece. Chiar atât de orbi putem fi? Copiii de azi butonează pe calculator înainte să învețe să citească, „citesc” cu degetele pe tastatură, dezvoltă de unii singuri o altă modalitate de învățare a literelor și a semnelor grafice decât cea predată în școală. Informatica și engleza, alături de limba română, ar trebui să fie cei trei piloni ai educației, începând cu grădinița și cu clasa pregătitoare. Sunt cele 3 limbi universale în care se exprimă copiii de azi și de mâine, iar noi le barăm accesul la ele fie din neînțelegere, fie convinși că școala trebuie să fie ca pe vremea noastră, fie invocând motive pur românești ca lipsa profesorilor specializați sau a dotărilor din școli.

Copiii aceștia născuți gata digitalizați trăiesc într-o lume căreia noi, adulții, ne opunem eroic-comic, dar care este lumea lor. Noi trăim în lumea lor, nu ei în lumea noastră.

Încă primesc CV-uri în care sunt trecute „cunoștințe operare calculator” prezentate ca o mare abilitate. E ca și cum candidatul ți-ar spune că știe să vorbească. La cât de repede evoluează lumea, școala românească poate recupera înapoierea din ultimele decenii doar dacă înțelege să iasă din șabloanele programei clasice. Dacă ignoră noul limbaj al copiilor universali, ratează să comunice cu ei, să-i facă să vină cu drag la școală, să-i învețe ce-i interesează cu adevărat. Școala de azi nu trebuie să privească la prezent, ci la abilitățile și la meseriile de peste 10-15 ani. Majoritatea job-urilor pe care le vor avea copiii noștri încă nu au un nume. Iar noi tot cu Vitoria Lipan...

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp