Sari la continut

Protecția datelor cu caracter personal

Din 25 mai Republica.ro aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal și modificările propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR). Prin continuarea navigării pe platforma noastră confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

Eu am decis să nu mai fug. Am dat Londra pe București și acum sunt fericit

coadă la aeroport

Foto: Guliver/Getty Images

Nu cred că a fost cineva să nu fie surprins când am spus asta. Până la urmă, suntem români şi pentru mulţi dintre noi starea de emigrant a depăşit stadiul de „necesitate" şi pe cel de „fapt" şi a devenit un titlu nobiliar. Până la urmă, cine nu s-ar mândri că are copiii plecaţi să muncească în vreo mare capitală a lumii? Cine nu spune „copilul meu e în America" cu un mare zâmbet pe faţă?

Mai ales dacă acei copii au făcut vreo facultate de renume şi au prins un job plătit bine. Acum să facem cunoştinţă.

Mă cheamă Ion. Am 27 de ani. De câteva luni am părăsit un job călduţ într-o bancă de investiţii din Londra, unde am stat 3 ani. În prealabil am făcut facultatea la Oxford. Da, acel Oxford. 7 ani, în total. 

O grămadă de timp, o experienţă care m-a format. Să trăieşti la 2.000 de kilometri departe de casă şi să încerci să te integrezi într-o cultură nouă te schimbă. Cu toate că majoritatea românilor care pleacă — cel puţin din ce am observat — evită asta. Se organizează în mici Românii. Cum e Bărtocul din Londra. Adică Burnt Oak, pe englezeşte, dar oricum e atât de plin de români încât engleza e limbă secundară.

Şi aşa eram şi eu. În facultate devenisem preşedintele asociaţiei de români de acolo, aşa-numitul Romanian Society, pe care am încercat să îl pun pe picioare după câţiva ani de administrare lipsă. Nu mi se părea că rezonez deloc cu englezii, dar legasem prietenii cu alţi est-europeni. Un slovac, un bulgar, ungurii, de-ăştia. Credeam că nu am nici o şansă să mă conectez cu vesticii. Până când, după jumătate de an pline de stres, în primăvara lui 2015, cu CV-uri şi interviuri, am primit ofertă de job.

De la o bancă de investiţii în Canary Wharf. Cartierul de oţel şi sticlă răsărit din rămăşiţele docurilor din Londra. Mi-au dat o mică bursă şi m-au trimis 6 săptămâni la New York. Trăiam visul românesc, ajungeam pentru prima dată în America, deşi tremurau şosetele pe mine de frica zborului lung. Pentru că prima dată zburasem la 18 ani, de unul singur. Nu era, deci, ceva cu care să mă fi obişnuit de mic. De atunci au trecut aproape 9 ani şi mai bine de o sută de zboruri, dar încă decolez cu inima în dinţi.

Şi cum ziceam, trăiam visul românesc, ai mei erau mândri, eram în AMERICA. Înconjurat de englezi şi alţi internaţionali cu care — ce să vezi — mă înţelegeam! Extraordinar chiar! Am rămas prieteni până în ziua de azi, deşi eu am plecat. Abia ulterior am realizat de ce nu mă înţelegeam cu toţi englezii de la facultate. Felul de a fi al inginerului de la informatică şi cel al viitorului politican crescut într-o şcoală privată, cu internat, sunt complet diferite. Deodată, mă simţeam apreciat, respectat şi mi se părea că am prieteni străini. Plus, eram plătit bine. Erau alţii plătiţi mai bine, dar eu eram fericit cu ce aveam. 

Căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale... pe care am împărţit-o în primul an cu alţi 7 necunoscuţi, iar dimineaţa mă trezea ventilatorul din baie. Dar cui îi păsa? Eram londonez, metroul şi bicicleta nu mai ascundeau niciun secret pentru mine. După un an în căsuţa de lângă râu, m-am mutat cu un coleg. Român. Suntem prieteni şi acum şi ne sărbătorim ziua de naştere împreună la Londra. În 2016 locuiam împreună şi slujeam stăpânilor noştri din corporaţie. Tot mi se părea că sunt fericit, dar parcă nu prea aveam spor în ce făceam...

Veneam seara acasă fără energie şi mă jucam pe calculator, vorbeam pe net sau mă uitam la vreun serial. Uneori găteam. Nu eram o creatură foarte socială. Iar starea asta, cu timpul, părea că se accentuează. Ieşeam cu colegii de la muncă, sigur, uneori citeam pe iarbă în parc până mă pârlea soarele, dar parcă ceva lipsea.

Sigur nu setea de gadgeturi şi de înghiţit numere.

Lucram într-o bancă de investiţii. Deşi eram inginer de soft, absorbeam aproape osmotic noţiunile care mă înconjurau. Risc. Dobânzi. Schimb valutar. Volatilitate. Împrumuturi. Falimentul lui Lehman. Scriam programe, culmea, pentru matematicienii băncii, ca să poată să manevreze volume mari de date. Un fel de ceea ce numeşte lumea „big data". Doar că noi îi ziceam doar „data".

În fiecare zi urmăream cu interes indicatorii FTSE, DJIA şi GBPUSD. Mă enervam când FTSE ieşea pe minus. (Notă: Lista de termeni oculţi de mai sus nu e întâmplătoare: încerc să subliniez cât sunt de ezoterice noţiunile pentru cineva care a aterizat în lumea bancherilor la nici 4 ani de când a părăsit Buzăul.)

La prânz vorbeam despre diverse gadgeturi sau motoare de căutare, şi, uneori, îmi umpleam casa cu electronice de pe ebay. Cine a zis că bărbaţii nu cresc niciodată, doar li se scumpesc jucăriile, s-a gândit la mine.

Dar, cumva, începusem să transform orice făceam în numere. Poate că era vorba de o deformare profesională: orice inginer ajunge să şi dorească să optimizeze tot. Poate că obsesia banilor începuse să îmi pătrundă în sânge. Cert e că începuse să mi se pară şi mie că devin cinic. Şi eram mândru de asta.

După un an şi jumătate, proprietarul ne-a dat afară. Pentru „motive familiale" legate de fratele lui. Noi speculam că l-a lăsat nevasta. Vecinii din bloc speculau că îl căuta poliţia din Elveţia. Ca atare, ne-am mutat şi ne-am lăsat de speculaţii. Acum eram 3 români, într-o casă lângă un canal. Decorativ, nu de colectare. În spate la Tower Bridge, în centru, foarte frumos pe acolo. Încă mi se părea că-s fericit, şi mi-am cumpărat chiar şi un cazan de făcut bere, pe care l-am pus iute la treabă.

2018, 1 iunie. Mă aflam în vacanţă în România. Din 15 vacanţe, 14 erau aici. Ceea ce ar fi trebuit să mă pună pe gânduri, deşi văzusem şi Elveţia, şi Budapesta, şi Cehia, şi Scoţia. De 1 mai veneam la mare în România, Crăciunul era în România, anul nou la fel, vara veneam să merg pe munte. Colegii de la muncă mă întrebau de ce nu mă duc şi în alte părţi...

În dimineaţa aceea, eram la masă şi la o bere cu un prieten. Tipul făcea, şi încă face, muncă de consultant. Adică tu ai nevoie de programatori, el vine şi face treaba. Şi mi-a propus să lucrez cu el. Propunere bună şi motivantă. Dar, spre ruşinea mea, ce m-a făcut să accept a fost tot o noţiune numerică. Banii. Până atunci eram convins că nu pot avea acces la o viaţă la fel de decentă şi aici.

Dar, indiferent de motivaţie, devenisem conştient de un lucru: aici eram mai viu. Aveam altă energie, făceam mai multe lucruri. Tot luna aceea, mi-a atras atenţia un articol citit pe Republica. Scris de un anume Tinu Bosînceanu. Hei, mi-am zis, îl ştiu pe ăsta, am mers la sală împreună când a venit la Oxford. Şi am intrat în vorbă şi cu el. Spre sfârşitul lunii devenisem sigur că mă voi întoarce.

Şi m-am pus pe treabă. Mi-am găsit înlocuitor în casa din Londra. Înlocuitoare care a venit cu motan propriu, aşa că, în ultima lună acolo, mi-am amintit că sunt alergic la mâţe. Mi-am trimis lucrurile în România. Am avut discuţii cu ai mei, care nu înţelegeau de ce ai da Londra pe Bucureşti. Pe bună dreptate, sunt convins că şi cei care au citit până aici încă se întreabă asta.

În octombrie am plecat. Petrecusem 7 ani în Anglia. Patru în Oxford şi încă trei în Londra. Nu am regretat nimic — şi nici acum nu regret. Am învăţat enorm în acei şapte ani. Şi nu mă refer strict academic. Am învăţat despre oameni, despre societăţi, despre muncă, despre responsabilitate. Despre comunitate. Şi mai ales, despre mine.

Am început aproape instant să lucrez, atât în vestita industrie IT, cât şi în educaţie, cu Tinu cel sus-menţionat. Mi-au trecut prin mână mulţi elevi în octombrie, inclusiv vreo 15 care, ulterior, au primit oferte de la Oxford şi Cambridge. M-am simţit mândru — serile petrecute exersând interviuri de admitere cu ei, după programul „normal", dădeau roade.

Am început să simt că fac o diferenţă.

Şi mi-am dat seama că, deşi eram respectat, poate chiar admirat, de colegii din Anglia, acolo eram o simplă rotiţă. Una foarte bună, dar pentru firmă şi societate, eram o piesă de schimb. Impactul meu într-o societate ca Londra era minim. Aici, am început să simt că reuşesc să fac bine în jurul meu, şi să îmi exercit o influenţă mică, dar pozitivă, asupra mediului meu.

Şi asta mi-a dat energie. Nu am folosit vreodată cocaină, cardiologul mi-a zis nici să nu o fac, dar sunt convins că efectul e similar: aveam multă energie şi mă simţeam bine. Mai bine decât în ultimii 7 ani la un loc. Lucram mult, ieşeam după muncă, şi parcă mai aveam energie în continuare. Nu-mi venea să cred. Nu eram, cum mă aşteptam, tratat drept sclavul străinilor, care vine în România să "ne înveţe pe noi cum se face". În schimb, un lucru e sigur: cinismul începuse să îmi treacă. Chiar începuse să mi se facă scârbă de cum ajunsesem.

Rămâne o întrebare.

De ce am scris cele de mai sus? Ca să mă laud? Poate fi interpretat şi aşa, deşi nu asta a fost intenţia. Success story? Deloc. S-au întors şi alţii, şi au realizat lucruri mai faine decât am făcut (sau voi face) eu vreodată.

Încurajare pentru ca lumea să se întoarcă? Poate, dar trebuie să fie o decizie personală, individuală. Eu sunt privilegiat: am făcut o facultate şi am căpătat o expertiză într-un domeniu în care existenţa de pe o zi pe alta nu e o problemă. Nu am copii, nu depinde nimeni de mine, mi-a fost uşor să mă mut. Fiecare îşi cunoaşte situaţia şi poate decide cum e mai bine pentru sine, şi ar fi aiurea ca eu să zic "fă aşa".

Speranţa mea este să inspir un pic de... speranţă. La fel cum gândesc eu, gândesc şi alţii. Din ce în ce mai mulţi fii rătăcitori se întorc. Ne simţim bine aici şi ne dorim să facem să fie bine nu doar pentru noi, ci şi pentru ceilalţi. Ne dorim ca şi alţii să plece în afară, să înveţe cât pot de la alţii, şi, după un timp, să revină.

O vorbă veche spune că omul sfinţeşte locul. Mulţi consideră România un loc din care trebuie să fugi. Problema cu fuga e că dacă toţi fug, nu mai rămâne nimeni să sfinţească.

Eu am decis să nu mai fug. Sunt convins că nu sunt singurul. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Sunt curios cum ar/va arata povestea asta dupa prima afectiune medicala/boala/accident serios (lucru pe care nu ti-l doresc), dupa o interactiune nedorita dar mai serioasa cu sistemul judiciar, dupa primul copil (cu primele vizite la pediatrie, primele vaccinuri, prima scoala, primii prieteni/vecini/anturaj).
    Atunci povestea va fi completa si o comparatie va avea mai mult sens, concluziile avand o baza.
    Pana atunci vorbim despre un tanar cu viata in fata care inca nu stie unde sub soare este locul sau.
    • Like 1
  • Felicitari pentru parcursul profesional si experienta dobandata, dar mai ales pentru curajul de a face alegerea care iti da acea energie ce iti lipsea in strainatate. Imi permit sa fac o observatie (mentionata si de un alt utilizator) care poate aduce putina obiectivitate in mesajul transmis, si anume ca integrarea depinde mult de abilitatile sociale ale fiecaruia, ceea ce justifica alegeri si parcursuri diferite. Sunt persoane care, desi plecate, mentin o legatura stransa cu contextul romanesc, dar sunt si persoane care nu se regasesc in mentalitatea romaneasca, si care isi gasesc energia in experientele traite in strainatate. Evident, e foarte probabil ca dorul de casa sa-i influenteze la un moment dat si pe cei din a doua categorie si sa aleaga sa se intoarca. Nu pot decat sa sper ca odata intorsi, sa reuseasca sa-si gaseasca energia si acasa.
    • Like 0
  • Simt perfect acelasi lucru, dupa 4 ani de Dubai si multe experiente accentuate, lucrand in domeniul IT, nu va ganditi ca am avut job in hoteluri sau turism. Chiar acum cand scriu randurile astea, am 3 cutii de 50x50x70 si 30kg gata sa ia drumul postei pana in Bucuresti (de acolo sunt). Pana la sfarsitul lui August trimit tot. Masina deja e priponita la un coleg din Pakistan. Am 37 de ani, nu pot sa spun ca eram fara minte si luam tot in piept cand am plecat, ca la 20 de ani, dar , "ata" ma trage in Romania, oricat de rau ar fi cand iesi din sediul multinationalei si vezi cum e societatea. Dar cine sa repare Romania, daca nu noi, astia care am vazut cum e prin alte tari, am interactionat cu alte popoare si acum stim exact ce trebuie sa facem ? Eu nu inteleg de ce suntem blamati de unii care de fapt, vor sa "li se faca" , si nu pun mana in patratica lor sa schimbe ceva. Sa ne vedem la o bere zic, prin Bucuresti.
    • Like 2
  • In primul rand multumesc ca ai inregistrat si am putut sa ascult tot ce ai scris, in al doilea rand ce este mai amuzant dupa parerea mea, este ca am ascultat tot fara sa ma plictisesc in timp ce sunt la munca, la o firma de arhitectura din Anglia (in nord) unde am facut si facultatea si masterul si simt .ca ma robotizez de tot si ma tot bate gandul sa fug si eu inapoi.
    Momentan suntem la runda a 9-a din 12, sa vedem ce se intampla pana la sfarsitul meciului.
    Zi faina.
    • Like 1
  • Laura check icon
    "Problema cu fuga e că dacă toţi fug, nu mai rămâne nimeni să sfințească." Ba nu ! Sunt atâția preoți gata sa sfințească, nu e lipsa. Nu crea ca nu rămâne nimeni in Romania, rămâne cine vrea, pleacă cine vrea. De ce să nu profităm de acest dar de la UE care inséamnă să ne simțim liberi în alegerile noastre? Liberi in mişcare, trăim unde vrem şi unde ne simțim liberi. Mult succes tuturor în alegerile făcute, eu nu judec pe nimeni. Sunt sigură că rămâne cineva să sfințeasca acasă.
    • Like 1
  • Un om trecut printr-o universitate de top care reușește să scrie atât de clar e probabil ceea ce era la prima plecare din România, un om în continuă dezvoltare.

    Lecția învățată de mine în afara țării e că sistemul nu rebuie să mai fie o scuză pentru că el a fost creat de oameni și tot oamenii îl pot schimba.

    În altă ordine de idei, uităm de prea multe ori că relocarea e un lux pe care nu toți locuitorii planetei și-l permit. Suntem, raportat la scară globală, destul de privilegiați.
    • Like 2
  • Buzau -> Londra -> Bukale?
    • Like 1
  • E interesant sa auzim povestile unora care s-au hotarat sa se intoarca, nu? Numai de-ar fi un loc unde sa ne adunam cu totii, ce bine ar fi! #diaspocafe
    • Like 3
  • Esența articolului mi se pare asta "Să trăieşti la 2.000 de kilometri departe de casă şi să încerci să te integrezi într-o cultură nouă te schimbă. Cu toate că majoritatea românilor care pleacă — cel puţin din ce am observat — evită asta."

    Ei bine, schimbarea e bună, mai ales cand te face un om mai bun, mai ales când vii dintr-o societate înapoitată. Cunosc români care au avut capacitatea să se schimbe și s-au integrat perfect în societăți vestice, și cunosc români care au fost incapabili să facă asta și s-au întors în Romania ca niște inadaptați. Și unii și alții oameni inteligenți, cu școală și realizari profesionale. Dar cu abilități sociale diferite.
    • Like 5
  • Da...in domeniul tau tau , te cred nu e o problema sa traiesti chiar si in Romania , dar sant multe alte domenii de activitate in Romania unde salariul (cum vorbeam cu un belgian cu ceva timp in urma , salariul e de ajuns cat sa nu mori de foame )pe linga asta indiferenta tinerilor de a merge la vot duce la nasterea sau intretinerea monstrilor care ne intorc practic in timp . Pina acum doi ani nici vorba de ganduri de a pleca din Romania , acum gandul de a pleca din Romania este tot mai plauzibil pentru ca o tara care promoveaza prosti , curve , hoti șmecheri de tot felul nu vreau sa fie tara copilului meu !
    • Like 4


Îți recomandăm

Bursa BT Roberto Marzanati la Executive MBA University of Hull

Competiția la Executive MBA University of Hull din Cluj-Napoca, program acreditat internațional, este deschisă celor care doresc să facă un pas înainte în dezvoltarea profesională şi personală, indiferent de domeniul în care lucrează, public sau privat. Candidații trebuie să aibă cel puțin 3 ani experiență în management după terminarea studiilor şi să cunoască limba engleză la nivel avansat.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Allkimik

În urmă cu 12 ani, a plecat în India, în vacanță, cu un aparat digital scump și un altul ieftin, pe film, cu care a făcut poze mai mult seara, fără să aibă nicio așteptare de la ele. Când le-a developat la un atelier, a rămas surprins de profunzimea imaginilor și, ținând în mână diapozitivele, a avut revelația prezenței fizice a fotografiei.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Chef Alex Dumitru

Bună parte dintre ingredientele proaspete pe care le utilizează în rețetele sale de adevărat făuritor de gust, chef Alex Dumitru le cumpără, de două-trei ori pe săptămână, din Piețele Obor, Domenii și Matache. Merge doar la producători testați, care au întotdeauna grijă să îi ofere materii prime de calitate. Totul trebuie să fie proaspăt, de sezon.

Citește mai mult
sound-bars icon