Eu am decis să nu mai fug. Am dat Londra pe București și acum sunt fericit

Foto: Guliver/Getty Images

Nu cred că a fost cineva să nu fie surprins când am spus asta. Până la urmă, suntem români şi pentru mulţi dintre noi starea de emigrant a depăşit stadiul de „necesitate" şi pe cel de „fapt" şi a devenit un titlu nobiliar. Până la urmă, cine nu s-ar mândri că are copiii plecaţi să muncească în vreo mare capitală a lumii? Cine nu spune „copilul meu e în America" cu un mare zâmbet pe faţă?

Mai ales dacă acei copii au făcut vreo facultate de renume şi au prins un job plătit bine. Acum să facem cunoştinţă.

Mă cheamă Ion. Am 27 de ani. De câteva luni am părăsit un job călduţ într-o bancă de investiţii din Londra, unde am stat 3 ani. În prealabil am făcut facultatea la Oxford. Da, acel Oxford. 7 ani, în total. 

O grămadă de timp, o experienţă care m-a format. Să trăieşti la 2.000 de kilometri departe de casă şi să încerci să te integrezi într-o cultură nouă te schimbă. Cu toate că majoritatea românilor care pleacă — cel puţin din ce am observat — evită asta. Se organizează în mici Românii. Cum e Bărtocul din Londra. Adică Burnt Oak, pe englezeşte, dar oricum e atât de plin de români încât engleza e limbă secundară.

Şi aşa eram şi eu. În facultate devenisem preşedintele asociaţiei de români de acolo, aşa-numitul Romanian Society, pe care am încercat să îl pun pe picioare după câţiva ani de administrare lipsă. Nu mi se părea că rezonez deloc cu englezii, dar legasem prietenii cu alţi est-europeni. Un slovac, un bulgar, ungurii, de-ăştia. Credeam că nu am nici o şansă să mă conectez cu vesticii. Până când, după jumătate de an pline de stres, în primăvara lui 2015, cu CV-uri şi interviuri, am primit ofertă de job.

De la o bancă de investiţii în Canary Wharf. Cartierul de oţel şi sticlă răsărit din rămăşiţele docurilor din Londra. Mi-au dat o mică bursă şi m-au trimis 6 săptămâni la New York. Trăiam visul românesc, ajungeam pentru prima dată în America, deşi tremurau şosetele pe mine de frica zborului lung. Pentru că prima dată zburasem la 18 ani, de unul singur. Nu era, deci, ceva cu care să mă fi obişnuit de mic. De atunci au trecut aproape 9 ani şi mai bine de o sută de zboruri, dar încă decolez cu inima în dinţi.

Şi cum ziceam, trăiam visul românesc, ai mei erau mândri, eram în AMERICA. Înconjurat de englezi şi alţi internaţionali cu care — ce să vezi — mă înţelegeam! Extraordinar chiar! Am rămas prieteni până în ziua de azi, deşi eu am plecat. Abia ulterior am realizat de ce nu mă înţelegeam cu toţi englezii de la facultate. Felul de a fi al inginerului de la informatică şi cel al viitorului politican crescut într-o şcoală privată, cu internat, sunt complet diferite. Deodată, mă simţeam apreciat, respectat şi mi se părea că am prieteni străini. Plus, eram plătit bine. Erau alţii plătiţi mai bine, dar eu eram fericit cu ce aveam. 

Căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale... pe care am împărţit-o în primul an cu alţi 7 necunoscuţi, iar dimineaţa mă trezea ventilatorul din baie. Dar cui îi păsa? Eram londonez, metroul şi bicicleta nu mai ascundeau niciun secret pentru mine. După un an în căsuţa de lângă râu, m-am mutat cu un coleg. Român. Suntem prieteni şi acum şi ne sărbătorim ziua de naştere împreună la Londra. În 2016 locuiam împreună şi slujeam stăpânilor noştri din corporaţie. Tot mi se părea că sunt fericit, dar parcă nu prea aveam spor în ce făceam...

Veneam seara acasă fără energie şi mă jucam pe calculator, vorbeam pe net sau mă uitam la vreun serial. Uneori găteam. Nu eram o creatură foarte socială. Iar starea asta, cu timpul, părea că se accentuează. Ieşeam cu colegii de la muncă, sigur, uneori citeam pe iarbă în parc până mă pârlea soarele, dar parcă ceva lipsea.

Sigur nu setea de gadgeturi şi de înghiţit numere.

Lucram într-o bancă de investiţii. Deşi eram inginer de soft, absorbeam aproape osmotic noţiunile care mă înconjurau. Risc. Dobânzi. Schimb valutar. Volatilitate. Împrumuturi. Falimentul lui Lehman. Scriam programe, culmea, pentru matematicienii băncii, ca să poată să manevreze volume mari de date. Un fel de ceea ce numeşte lumea „big data". Doar că noi îi ziceam doar „data".

În fiecare zi urmăream cu interes indicatorii FTSE, DJIA şi GBPUSD. Mă enervam când FTSE ieşea pe minus. (Notă: Lista de termeni oculţi de mai sus nu e întâmplătoare: încerc să subliniez cât sunt de ezoterice noţiunile pentru cineva care a aterizat în lumea bancherilor la nici 4 ani de când a părăsit Buzăul.)

La prânz vorbeam despre diverse gadgeturi sau motoare de căutare, şi, uneori, îmi umpleam casa cu electronice de pe ebay. Cine a zis că bărbaţii nu cresc niciodată, doar li se scumpesc jucăriile, s-a gândit la mine.

Dar, cumva, începusem să transform orice făceam în numere. Poate că era vorba de o deformare profesională: orice inginer ajunge să şi dorească să optimizeze tot. Poate că obsesia banilor începuse să îmi pătrundă în sânge. Cert e că începuse să mi se pară şi mie că devin cinic. Şi eram mândru de asta.

După un an şi jumătate, proprietarul ne-a dat afară. Pentru „motive familiale" legate de fratele lui. Noi speculam că l-a lăsat nevasta. Vecinii din bloc speculau că îl căuta poliţia din Elveţia. Ca atare, ne-am mutat şi ne-am lăsat de speculaţii. Acum eram 3 români, într-o casă lângă un canal. Decorativ, nu de colectare. În spate la Tower Bridge, în centru, foarte frumos pe acolo. Încă mi se părea că-s fericit, şi mi-am cumpărat chiar şi un cazan de făcut bere, pe care l-am pus iute la treabă.

2018, 1 iunie. Mă aflam în vacanţă în România. Din 15 vacanţe, 14 erau aici. Ceea ce ar fi trebuit să mă pună pe gânduri, deşi văzusem şi Elveţia, şi Budapesta, şi Cehia, şi Scoţia. De 1 mai veneam la mare în România, Crăciunul era în România, anul nou la fel, vara veneam să merg pe munte. Colegii de la muncă mă întrebau de ce nu mă duc şi în alte părţi...

În dimineaţa aceea, eram la masă şi la o bere cu un prieten. Tipul făcea, şi încă face, muncă de consultant. Adică tu ai nevoie de programatori, el vine şi face treaba. Şi mi-a propus să lucrez cu el. Propunere bună şi motivantă. Dar, spre ruşinea mea, ce m-a făcut să accept a fost tot o noţiune numerică. Banii. Până atunci eram convins că nu pot avea acces la o viaţă la fel de decentă şi aici.

Dar, indiferent de motivaţie, devenisem conştient de un lucru: aici eram mai viu. Aveam altă energie, făceam mai multe lucruri. Tot luna aceea, mi-a atras atenţia un articol citit pe Republica. Scris de un anume Tinu Bosînceanu. Hei, mi-am zis, îl ştiu pe ăsta, am mers la sală împreună când a venit la Oxford. Şi am intrat în vorbă şi cu el. Spre sfârşitul lunii devenisem sigur că mă voi întoarce.

Şi m-am pus pe treabă. Mi-am găsit înlocuitor în casa din Londra. Înlocuitoare care a venit cu motan propriu, aşa că, în ultima lună acolo, mi-am amintit că sunt alergic la mâţe. Mi-am trimis lucrurile în România. Am avut discuţii cu ai mei, care nu înţelegeau de ce ai da Londra pe Bucureşti. Pe bună dreptate, sunt convins că şi cei care au citit până aici încă se întreabă asta.

În octombrie am plecat. Petrecusem 7 ani în Anglia. Patru în Oxford şi încă trei în Londra. Nu am regretat nimic — şi nici acum nu regret. Am învăţat enorm în acei şapte ani. Şi nu mă refer strict academic. Am învăţat despre oameni, despre societăţi, despre muncă, despre responsabilitate. Despre comunitate. Şi mai ales, despre mine.

Am început aproape instant să lucrez, atât în vestita industrie IT, cât şi în educaţie, cu Tinu cel sus-menţionat. Mi-au trecut prin mână mulţi elevi în octombrie, inclusiv vreo 15 care, ulterior, au primit oferte de la Oxford şi Cambridge. M-am simţit mândru — serile petrecute exersând interviuri de admitere cu ei, după programul „normal", dădeau roade.

Am început să simt că fac o diferenţă.

Şi mi-am dat seama că, deşi eram respectat, poate chiar admirat, de colegii din Anglia, acolo eram o simplă rotiţă. Una foarte bună, dar pentru firmă şi societate, eram o piesă de schimb. Impactul meu într-o societate ca Londra era minim. Aici, am început să simt că reuşesc să fac bine în jurul meu, şi să îmi exercit o influenţă mică, dar pozitivă, asupra mediului meu.

Şi asta mi-a dat energie. Nu am folosit vreodată cocaină, cardiologul mi-a zis nici să nu o fac, dar sunt convins că efectul e similar: aveam multă energie şi mă simţeam bine. Mai bine decât în ultimii 7 ani la un loc. Lucram mult, ieşeam după muncă, şi parcă mai aveam energie în continuare. Nu-mi venea să cred. Nu eram, cum mă aşteptam, tratat drept sclavul străinilor, care vine în România să "ne înveţe pe noi cum se face". În schimb, un lucru e sigur: cinismul începuse să îmi treacă. Chiar începuse să mi se facă scârbă de cum ajunsesem.

Rămâne o întrebare.

De ce am scris cele de mai sus? Ca să mă laud? Poate fi interpretat şi aşa, deşi nu asta a fost intenţia. Success story? Deloc. S-au întors şi alţii, şi au realizat lucruri mai faine decât am făcut (sau voi face) eu vreodată.

Încurajare pentru ca lumea să se întoarcă? Poate, dar trebuie să fie o decizie personală, individuală. Eu sunt privilegiat: am făcut o facultate şi am căpătat o expertiză într-un domeniu în care existenţa de pe o zi pe alta nu e o problemă. Nu am copii, nu depinde nimeni de mine, mi-a fost uşor să mă mut. Fiecare îşi cunoaşte situaţia şi poate decide cum e mai bine pentru sine, şi ar fi aiurea ca eu să zic "fă aşa".

Speranţa mea este să inspir un pic de... speranţă. La fel cum gândesc eu, gândesc şi alţii. Din ce în ce mai mulţi fii rătăcitori se întorc. Ne simţim bine aici şi ne dorim să facem să fie bine nu doar pentru noi, ci şi pentru ceilalţi. Ne dorim ca şi alţii să plece în afară, să înveţe cât pot de la alţii, şi, după un timp, să revină.

O vorbă veche spune că omul sfinţeşte locul. Mulţi consideră România un loc din care trebuie să fugi. Problema cu fuga e că dacă toţi fug, nu mai rămâne nimeni să sfinţească.

Eu am decis să nu mai fug. Sunt convins că nu sunt singurul. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp