Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de trei ani. De astăzi vă invităm să ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră, dar și să testați viitorul tehnologiei, implementăm conversația vocală direct în browser, apăsând pe butonul de microfon poți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Eu am decis să nu mai fug. Am dat Londra pe București și acum sunt fericit

coadă la aeroport

Foto: Guliver/Getty Images

Nu cred că a fost cineva să nu fie surprins când am spus asta. Până la urmă, suntem români şi pentru mulţi dintre noi starea de emigrant a depăşit stadiul de „necesitate" şi pe cel de „fapt" şi a devenit un titlu nobiliar. Până la urmă, cine nu s-ar mândri că are copiii plecaţi să muncească în vreo mare capitală a lumii? Cine nu spune „copilul meu e în America" cu un mare zâmbet pe faţă?

Mai ales dacă acei copii au făcut vreo facultate de renume şi au prins un job plătit bine. Acum să facem cunoştinţă.

Mă cheamă Ion. Am 27 de ani. De câteva luni am părăsit un job călduţ într-o bancă de investiţii din Londra, unde am stat 3 ani. În prealabil am făcut facultatea la Oxford. Da, acel Oxford. 7 ani, în total. 

O grămadă de timp, o experienţă care m-a format. Să trăieşti la 2.000 de kilometri departe de casă şi să încerci să te integrezi într-o cultură nouă te schimbă. Cu toate că majoritatea românilor care pleacă — cel puţin din ce am observat — evită asta. Se organizează în mici Românii. Cum e Bărtocul din Londra. Adică Burnt Oak, pe englezeşte, dar oricum e atât de plin de români încât engleza e limbă secundară.

Şi aşa eram şi eu. În facultate devenisem preşedintele asociaţiei de români de acolo, aşa-numitul Romanian Society, pe care am încercat să îl pun pe picioare după câţiva ani de administrare lipsă. Nu mi se părea că rezonez deloc cu englezii, dar legasem prietenii cu alţi est-europeni. Un slovac, un bulgar, ungurii, de-ăştia. Credeam că nu am nici o şansă să mă conectez cu vesticii. Până când, după jumătate de an pline de stres, în primăvara lui 2015, cu CV-uri şi interviuri, am primit ofertă de job.

De la o bancă de investiţii în Canary Wharf. Cartierul de oţel şi sticlă răsărit din rămăşiţele docurilor din Londra. Mi-au dat o mică bursă şi m-au trimis 6 săptămâni la New York. Trăiam visul românesc, ajungeam pentru prima dată în America, deşi tremurau şosetele pe mine de frica zborului lung. Pentru că prima dată zburasem la 18 ani, de unul singur. Nu era, deci, ceva cu care să mă fi obişnuit de mic. De atunci au trecut aproape 9 ani şi mai bine de o sută de zboruri, dar încă decolez cu inima în dinţi.

Şi cum ziceam, trăiam visul românesc, ai mei erau mândri, eram în AMERICA. Înconjurat de englezi şi alţi internaţionali cu care — ce să vezi — mă înţelegeam! Extraordinar chiar! Am rămas prieteni până în ziua de azi, deşi eu am plecat. Abia ulterior am realizat de ce nu mă înţelegeam cu toţi englezii de la facultate. Felul de a fi al inginerului de la informatică şi cel al viitorului politican crescut într-o şcoală privată, cu internat, sunt complet diferite. Deodată, mă simţeam apreciat, respectat şi mi se părea că am prieteni străini. Plus, eram plătit bine. Erau alţii plătiţi mai bine, dar eu eram fericit cu ce aveam. 

Căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale... pe care am împărţit-o în primul an cu alţi 7 necunoscuţi, iar dimineaţa mă trezea ventilatorul din baie. Dar cui îi păsa? Eram londonez, metroul şi bicicleta nu mai ascundeau niciun secret pentru mine. După un an în căsuţa de lângă râu, m-am mutat cu un coleg. Român. Suntem prieteni şi acum şi ne sărbătorim ziua de naştere împreună la Londra. În 2016 locuiam împreună şi slujeam stăpânilor noştri din corporaţie. Tot mi se părea că sunt fericit, dar parcă nu prea aveam spor în ce făceam...

Veneam seara acasă fără energie şi mă jucam pe calculator, vorbeam pe net sau mă uitam la vreun serial. Uneori găteam. Nu eram o creatură foarte socială. Iar starea asta, cu timpul, părea că se accentuează. Ieşeam cu colegii de la muncă, sigur, uneori citeam pe iarbă în parc până mă pârlea soarele, dar parcă ceva lipsea.

Sigur nu setea de gadgeturi şi de înghiţit numere.

Lucram într-o bancă de investiţii. Deşi eram inginer de soft, absorbeam aproape osmotic noţiunile care mă înconjurau. Risc. Dobânzi. Schimb valutar. Volatilitate. Împrumuturi. Falimentul lui Lehman. Scriam programe, culmea, pentru matematicienii băncii, ca să poată să manevreze volume mari de date. Un fel de ceea ce numeşte lumea „big data". Doar că noi îi ziceam doar „data".

În fiecare zi urmăream cu interes indicatorii FTSE, DJIA şi GBPUSD. Mă enervam când FTSE ieşea pe minus. (Notă: Lista de termeni oculţi de mai sus nu e întâmplătoare: încerc să subliniez cât sunt de ezoterice noţiunile pentru cineva care a aterizat în lumea bancherilor la nici 4 ani de când a părăsit Buzăul.)

La prânz vorbeam despre diverse gadgeturi sau motoare de căutare, şi, uneori, îmi umpleam casa cu electronice de pe ebay. Cine a zis că bărbaţii nu cresc niciodată, doar li se scumpesc jucăriile, s-a gândit la mine.

Dar, cumva, începusem să transform orice făceam în numere. Poate că era vorba de o deformare profesională: orice inginer ajunge să şi dorească să optimizeze tot. Poate că obsesia banilor începuse să îmi pătrundă în sânge. Cert e că începuse să mi se pară şi mie că devin cinic. Şi eram mândru de asta.

După un an şi jumătate, proprietarul ne-a dat afară. Pentru „motive familiale" legate de fratele lui. Noi speculam că l-a lăsat nevasta. Vecinii din bloc speculau că îl căuta poliţia din Elveţia. Ca atare, ne-am mutat şi ne-am lăsat de speculaţii. Acum eram 3 români, într-o casă lângă un canal. Decorativ, nu de colectare. În spate la Tower Bridge, în centru, foarte frumos pe acolo. Încă mi se părea că-s fericit, şi mi-am cumpărat chiar şi un cazan de făcut bere, pe care l-am pus iute la treabă.

2018, 1 iunie. Mă aflam în vacanţă în România. Din 15 vacanţe, 14 erau aici. Ceea ce ar fi trebuit să mă pună pe gânduri, deşi văzusem şi Elveţia, şi Budapesta, şi Cehia, şi Scoţia. De 1 mai veneam la mare în România, Crăciunul era în România, anul nou la fel, vara veneam să merg pe munte. Colegii de la muncă mă întrebau de ce nu mă duc şi în alte părţi...

În dimineaţa aceea, eram la masă şi la o bere cu un prieten. Tipul făcea, şi încă face, muncă de consultant. Adică tu ai nevoie de programatori, el vine şi face treaba. Şi mi-a propus să lucrez cu el. Propunere bună şi motivantă. Dar, spre ruşinea mea, ce m-a făcut să accept a fost tot o noţiune numerică. Banii. Până atunci eram convins că nu pot avea acces la o viaţă la fel de decentă şi aici.

Dar, indiferent de motivaţie, devenisem conştient de un lucru: aici eram mai viu. Aveam altă energie, făceam mai multe lucruri. Tot luna aceea, mi-a atras atenţia un articol citit pe Republica. Scris de un anume Tinu Bosînceanu. Hei, mi-am zis, îl ştiu pe ăsta, am mers la sală împreună când a venit la Oxford. Şi am intrat în vorbă şi cu el. Spre sfârşitul lunii devenisem sigur că mă voi întoarce.

Şi m-am pus pe treabă. Mi-am găsit înlocuitor în casa din Londra. Înlocuitoare care a venit cu motan propriu, aşa că, în ultima lună acolo, mi-am amintit că sunt alergic la mâţe. Mi-am trimis lucrurile în România. Am avut discuţii cu ai mei, care nu înţelegeau de ce ai da Londra pe Bucureşti. Pe bună dreptate, sunt convins că şi cei care au citit până aici încă se întreabă asta.

În octombrie am plecat. Petrecusem 7 ani în Anglia. Patru în Oxford şi încă trei în Londra. Nu am regretat nimic — şi nici acum nu regret. Am învăţat enorm în acei şapte ani. Şi nu mă refer strict academic. Am învăţat despre oameni, despre societăţi, despre muncă, despre responsabilitate. Despre comunitate. Şi mai ales, despre mine.

Am început aproape instant să lucrez, atât în vestita industrie IT, cât şi în educaţie, cu Tinu cel sus-menţionat. Mi-au trecut prin mână mulţi elevi în octombrie, inclusiv vreo 15 care, ulterior, au primit oferte de la Oxford şi Cambridge. M-am simţit mândru — serile petrecute exersând interviuri de admitere cu ei, după programul „normal", dădeau roade.

Am început să simt că fac o diferenţă.

Şi mi-am dat seama că, deşi eram respectat, poate chiar admirat, de colegii din Anglia, acolo eram o simplă rotiţă. Una foarte bună, dar pentru firmă şi societate, eram o piesă de schimb. Impactul meu într-o societate ca Londra era minim. Aici, am început să simt că reuşesc să fac bine în jurul meu, şi să îmi exercit o influenţă mică, dar pozitivă, asupra mediului meu.

Şi asta mi-a dat energie. Nu am folosit vreodată cocaină, cardiologul mi-a zis nici să nu o fac, dar sunt convins că efectul e similar: aveam multă energie şi mă simţeam bine. Mai bine decât în ultimii 7 ani la un loc. Lucram mult, ieşeam după muncă, şi parcă mai aveam energie în continuare. Nu-mi venea să cred. Nu eram, cum mă aşteptam, tratat drept sclavul străinilor, care vine în România să "ne înveţe pe noi cum se face". În schimb, un lucru e sigur: cinismul începuse să îmi treacă. Chiar începuse să mi se facă scârbă de cum ajunsesem.

Rămâne o întrebare.

De ce am scris cele de mai sus? Ca să mă laud? Poate fi interpretat şi aşa, deşi nu asta a fost intenţia. Success story? Deloc. S-au întors şi alţii, şi au realizat lucruri mai faine decât am făcut (sau voi face) eu vreodată.

Încurajare pentru ca lumea să se întoarcă? Poate, dar trebuie să fie o decizie personală, individuală. Eu sunt privilegiat: am făcut o facultate şi am căpătat o expertiză într-un domeniu în care existenţa de pe o zi pe alta nu e o problemă. Nu am copii, nu depinde nimeni de mine, mi-a fost uşor să mă mut. Fiecare îşi cunoaşte situaţia şi poate decide cum e mai bine pentru sine, şi ar fi aiurea ca eu să zic "fă aşa".

Speranţa mea este să inspir un pic de... speranţă. La fel cum gândesc eu, gândesc şi alţii. Din ce în ce mai mulţi fii rătăcitori se întorc. Ne simţim bine aici şi ne dorim să facem să fie bine nu doar pentru noi, ci şi pentru ceilalţi. Ne dorim ca şi alţii să plece în afară, să înveţe cât pot de la alţii, şi, după un timp, să revină.

O vorbă veche spune că omul sfinţeşte locul. Mulţi consideră România un loc din care trebuie să fugi. Problema cu fuga e că dacă toţi fug, nu mai rămâne nimeni să sfinţească.

Eu am decis să nu mai fug. Sunt convins că nu sunt singurul. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Buzau -> Londra -> Bukale?
    • Like 0
  • E interesant sa auzim povestile unora care s-au hotarat sa se intoarca, nu? Numai de-ar fi un loc unde sa ne adunam cu totii, ce bine ar fi! #diaspocafe
    • Like 2
  • Esența articolului mi se pare asta "Să trăieşti la 2.000 de kilometri departe de casă şi să încerci să te integrezi într-o cultură nouă te schimbă. Cu toate că majoritatea românilor care pleacă — cel puţin din ce am observat — evită asta."

    Ei bine, schimbarea e bună, mai ales cand te face un om mai bun, mai ales când vii dintr-o societate înapoitată. Cunosc români care au avut capacitatea să se schimbe și s-au integrat perfect în societăți vestice, și cunosc români care au fost incapabili să facă asta și s-au întors în Romania ca niște inadaptați. Și unii și alții oameni inteligenți, cu școală și realizari profesionale. Dar cu abilități sociale diferite.
    • Like 2
  • Da...in domeniul tau tau , te cred nu e o problema sa traiesti chiar si in Romania , dar sant multe alte domenii de activitate in Romania unde salariul (cum vorbeam cu un belgian cu ceva timp in urma , salariul e de ajuns cat sa nu mori de foame )pe linga asta indiferenta tinerilor de a merge la vot duce la nasterea sau intretinerea monstrilor care ne intorc practic in timp . Pina acum doi ani nici vorba de ganduri de a pleca din Romania , acum gandul de a pleca din Romania este tot mai plauzibil pentru ca o tara care promoveaza prosti , curve , hoti șmecheri de tot felul nu vreau sa fie tara copilului meu !
    • Like 3
  • @ Ion: Ai scris despre o poveste personală.
    Cu siguranță iți priește în București.

    Am câteva sfaturi pentru cei tineri care citesc aceste rânduri. Sfaturile mele sunt;

    1) Fă tot posibilul să termini o universitate din top 100. Dacă nu poți de la început, fă cel puțin un master la o asemenea universitate. Sigur, ca să reușești în viața profesională ambiția și motivația personală sunt esențiale. Totuși o diplomă la o universitate de top îți va crea noi oportunități. Nu intru aici în amănunte de ce este bine să termini o universitate de top pentru că este mult de spus.

    2) Lucrează la o multinațională la sediul central. Este o diferență uriașă dacă lucrezi la sediul central față de un sediu "satelit". În general strategiile și proiectele importante se derulează la sediile centrale. De aceea cele mai mari șanse de a creste din toate punctele de vedere într-o companie le ai dacă lucrezi la sediul central.

    3) Dacă ești programator lucrează cel puțin o perioadă în Silicon Valley. Marea majoritate a trendurilor în IT vin din Silicon Valley. În mare măsură restul lumii doar urmeazā ce se întâmplă acolo.

    4) Lucrează o perioadă în Asia, în special în China. Experiența pe care o vei acumula și relațiile pe care ți le vei face lucrând în China îți vor crea un avantaj enorm in viitor pentru că Asia are cea mai dinamică economie din lume. Cel mai probabil va rămâne la fel de dinamică și în viitorul mediu și îndepărtat.

    Aș fi preferat să fi știut de punctele de mai sus când aveam 20-25 de ani.

    Închei prin a spune că, în opinia mea, societatea românească este o societate bolnavă. Totuși faptul că suntem în curs de dezvoltare (sau subdezvoltați) crează unele oportunități pe care nu le vei avea în economii supercompetitive / așezate. La asta se adaugă faptul că odată întors ai mai aproape familia și prietenii. Din acest motiv îi înțeleg pe cei care se întorc. Personal nu aș lua această decizie.
    • Like 6
  • Ar fi amuzant daca n-ar fi trist sa te intorci in republica securista pentru a-ti intretine iluziile, un trai mai bun datorate unei multinationale intr-o tara care niciodata nu va fi a ta, fiindca deocamdata e in puterea fostilor securisti si turnatori, progenituri si recruti de-ai lor. Ei impanzesc si controleaza mai tot, din parlament pana in guvern si institutii, o armata dispusa insidios care are puterea economica, politica si e in stare de orice. Romania inca nu are ceva opozant pentru o asemenea armata regulata.
    • Like 3
  • Nuuu, nu se merita sa va trăiți viata aici, acum în aceasta perioada jalnica, e vremea analfabetilor, vremea lichelelor, vremea mafiei.
    Tara e pierduta, nu mai sunt șanse de recuperare.
    Poate fi bine undeva, într-o bula a fiecăruia, dar în total este rău, un mare rău social. Societatea este comunistoida, corupta, fragmentata.
    Profitați de avantajul profesiei dvs și plecați cât mai departe de România fanariota,Romania botoxata și siliconata, România dancilizata.
    • Like 4
    • @ Laura Flueraru
      Add check icon
      "What you see is all there is." - Daniel Kahneman
      • Like 1
  • Cand esti mic si fricos numai un loc mare si luminos te atrage. Cand esti stapan pe tine si fara urechi de iepure atunci tu stăpânești lumea oriunde ar fi ea. Felicitări pentru echilibru!
    • Like 6
    • @ Florian Berghea
      Să-i faceți fricoși pe cei care au plecat să ia viața în piept pe alte meleaguri este o inepție. Din contră, cei care au plecat au demonstrat curaj, chiar și un dram de nebunie.

      Admit că punctul dvs. de vedere ar căpăta ceva greutate dacă ați fi lucrat și în afară o perioadă.. Și mai mult ar ajuta dacă în plus v-ați fi creat și o carieră de succes acolo. Din ce văd din CV-ul dvs. acest lucru nu s-a întâmplat.
      • Like 2
    • @ Stephen Colbert
      Departe de mine gandul de a-i face fricosi pe cei ce au plecat. Totusi, chiar daca nu vreau sa intru in polemica cu dumneavoastra va intreb daca nu puteti lua in calcul ca e posibil sa gresiti atacand o persoana pe care nu o cunoasteti? Si de ce ati face-o cand de fapt, aici dezbatem idei?
      • Like 0
  • Locuiesc aproape de Oxford și trăind aici văzînd viața de aici nu e totul roz am stat și in londra aproape de burnt oak și impresia mea este că sîntem sătui de vecinii mei unde locuiesc că este mai rău ca in romania zgomote care le suporți prin pereți cum vin de la vecini televizorul care se aude incontinu dimineață, ziuă, seară, noapte tîrziu cind să te odihnești îți dă cu volumul in nas nu poți te îmbolnăvește de nervi ,stress etc..Vecinii au spus că soțul este surd nu aude și să pun muzică dacă vreau s-au dopuri de urechi că ei locuiesc de 27de ani acolo ,că nimeni nu le-a zis nimic pînă acum etc..și am rămas surprinsă de reacția lor și nu se face nimic ești străin oarecum suporți pt.ei esti indiferent chiar dacă plătești o căruță de bani știm bine că este foarte scump aici in afară de asta ce satisfacție ai muncă la greu duminici ,simbete ca să faci bani englezii sint bine mersi foarte calmi,leneși, ok pot trăi foarte bine in comparație cu noi străinii sintem la mare distanță uni de alți dar mi-am schimbat total percepția față de poporul englez foarte diferiți, încăpățînati etc...dar nu asta contează este că întoarcerea în românia aș face orcind indiferent cum este țara cind merg acasă mă simt cu adevărat acasă acolo îmi sunt rădăcinile și mă simt întotdeauna fericită și soțul la fel aici nu simt absolut nimic ..frumos articol si felicitări pt.cine la scris așa ne dăm seama că nu e important că locuim la londra s-au în altă parte să fii fericit sufletește bani sint doar o sursă de întreținere dar și greul care îl duci zi de zi nu acoperă nici ani pierduți nimic ,ce-i de acasă văd doar totul perfect roz dar suferințele fiecăruia dintre noi nu le știe nimeni numai cine traieste experiențele pe pielea lui vede altfel cum e mai bine in străinătate s-au acasă rămîne la opinia fiecăruia.
    • Like 2
    • @ Mihai Si Nadia Farkas
      Iker check icon
      Eh, când nu ți-a plăcut școala...
      • Like 2
  • Nu ești singurul. Sunt cam cu 10 ani mai in vârsta, dupa ce m-am învârtit prin corporații, am muncit in State, am studiat in Germania am ales sa schimbam gândul de emigrare cu România si chiar am dat Bucureștiul pe Piatra Neamt exact pentru impactul pe care il am si pentru energia pe care o simt.
    • Like 2
    • @ Mihaela Munteanu
      Asta - da, mutare!
      • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Speranța Farcă

„Părinții sunt foarte angoasați, aud peste tot că copilul lui cutare face așa, copilul lui cutare face așa. Și se gândesc că ei nu oferă același start copilului lor, care va intra în competiție cu acei copii care au făcut toate acele cursuri. Gândim educația și viața ca pe o competiție”, spune Speranța Farca.

Citește mai mult

Șezlonguri în apă la Marea Neagră

Este o adevărată luptă între turişti pentru a prinde cel mai apropiat pat de plajă lângă apă deşi nu stau prea mult pe sezlong şi apoi tot ei se plâng că nu au soare pentru a se bronza din cauza umbrelelor extrem de apropiate.

Citește mai mult

Foto pentru textul Arinei Angelescu

Plec în oraș. Nu apuc să conduc prea mult când aud telefonul. E mama, care rămăsese cu cel mic. Inima îmi bate deja mai tare. Îmi trec tot felul de scenarii prin cap. Niciunul prea fericit. Răspund. Nu e mama. E băiețelul meu. Plânge în hohote și lasă puțin spațiu ca eu să înțeleg ceva. Nu-știu-ce grisine pe care le-am uitat acasă?!

Citește mai mult

Andrei Ene

AntiFragile, un startup care dezvoltă un sistem de etichete inteligente, care permit monitorizarea de la distanță a coletelor pe parcursul procesului de transport, a fost desemnat vineri seara câștigătorul competiției UPGRADE 100 Floors Elevator Pitch. Pe scurt, eticheta își schimbă culoarea dacă pachetul a fost scăpat de curieri.

Citește mai mult