Foto: Inquam Photos / Ovidiu Micsik
David Popovici este cel care ne-a făcut să tresărim de entuziasm zilele acestea, să ascultăm imnul țării noastre la Paris și să adăugăm în palmaresul național încă o medalie de aur și una de bronz, pe lângă toate celelalte pe care le-a obținut cu multă muncă și seriozitate. Dar nu performanțele sportive mă încântă cel mai mult la acest tânăr. Ci modul în care gândește, cum se exprimă, cuvintele alese, maturitatea, modestia și sinceritatea, într-un cuvânt caracterul frumos pe care îl are.
David este primul campion olimpic al natației masculine din România. A fost campion mondial și european în anul 2022, la 100 m și 200 m liber. De la debutul său și până acum, presa a tot scris despre abilitățile sale impresionante, despre aptitudinile sportive care l-au propulsat către performanțele de azi. Eu aș vrea să vă vorbesc despre personalitatea lui și despre cum poate fi un bun exemplu pentru un elev din zilele noastre.
Înainte de toate, trebuie spus că adolescenții și copiii de azi caută persoane – vedete, influenceri de la care împrumută multe tipare eronate de conduită. Părinții fac marea greșeală să le pună telefonul în mână încă din primele luni de viață, ei crescând într-o lume în care abundă tehnologia, expuși permanent conținuturilor nefiltrate pe care aceasta le pune la dispoziție. Și aproape tot ce li se livrează prin intermediul platformelor sociale și al internetului, în general, este de calitate scăzută, frecvent inexistentă. Astfel, ei ajung să își aleagă drept „mentori” oameni care se fac de râs, care apar în tot felul de emisiuni de scandal sau sunt condamnați penal.
Îmi amintesc vremurile în care nu începuse toată expansiunea inteligenței artificiale, a TV-ului, a telefonului mobil. Multe dintre exemplele de urmat pentru mine și colegi erau din cărțile citite, uneori din filme sau muzică. Știu că la 13 ani am început să citesc Jules Verne și eram uimit de imaginația lui și de lumea minunată pe care o clădea cu aceasta. Mai târziu am început să răsfoiesc paginile Eneidei și Odiseei, am aflat de zei, de legendele lor. În adolescență o descoperisem pe Maria Tănase, devenind obsedat de viața și muzica ei. Nu îmi imaginam că voi ajunge adult și am să trec seara pe lângă băncile din cartier, intrigat de personajele (la modul ironic, un personaj are totuși o oarecare complexitate) pe care le imită cei mai mici, fredonând frenetic niște versuri lipsite de substanță sau discutând aprins despre conflictele recente din cele mai controversate programe TV tabloide. E o schimbare profundă, uneori îmi pare un experiment social, îi urmăresc evoluția și mă întristez.
Dar existența unora precum „tritonul” David îmi descrețește fruntea și mă face să nu îmi pierd speranța, înțelegând că încă le mai pot da elevilor mei un exemplu de rezultat al educației făcute cum trebuie. Și dacă stau să mă gândesc, cine nu ar vrea să fie ca el? Pe lângă eroii copilăriei mele, acest tânăr își are și el locul său.
Poate ar părea că deja îi facem altar, nu îmi plac nici titlurile pompoase, nici extazul dus la extreme, dar cred că ar fi de bun simț, în orice papuci am fi (profesori sau părinți), să le povestim școlarilor despre înotătorul nostru. Să punem accent pe acele atribute umane exemplare, pe comportamentul și atitudinea sa, pe munca responsabilă care i-a adus atâtea satisfacții. Pe lângă toate acestea, David le poate trezi și interesul pentru sport și pentru un stil de viață sănătos, deloc de neglijat dacă ne uităm pe statisticile cu minorii care suferă de obezitate morbidă și alte afecțiuni cauzate de neglijarea propriului organism.
Nu știu ce vor face colegii mei, dar știu că eu am să le spun povestea „băiatului obișnuit care înoată repede”. Am să îi las să-mi pună întrebări și n-am să mă opresc în a le da acest exemplu ori de câte ori îl voi găsi relevant.
Încă avem mulți oameni care fac lucruri minunate, poate prea des eclipsați de cei ce atrag atenția prin lipsă de educație și cizelare, dar îi avem. Trebuie să ne deschidem ochii pentru ei, să le mulțumim că există și să le cerem să iasă în față, să îi sprijinim, să... le urmăm exemplul.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Majoritatea suntem însă oameni obișnuiți: contabili, PR-iști, agenți de vânzări, livratori etc. Nu suntem vedete și nici nu avem un har deosebit. Ceea ce e foarte ok: un diamant e prețios câtă vreme nu se găsește pe toate drumurile. Dacă ar ploua zilnic cu diamante, prețul lor ar tinde spre zero.
Povestea lui David Popovici poate fi valabilă până la un anumit punct, și cu toate precizările de rigoare.
Cât despre sport, povestea e chiar slabă. Sportul nu este tocmai sănătos, după cum se crede. Numeroși sportivi profesioniști dezvoltă boli profesionale. Dacă nu ați văzut vreodată cât de deformate sunt mâinile unor gimnaste/gimanști, vă invit să vedeți și să reflectați. Și cu înaintarea în vârstă aceste boli profesionale se acutizează.
Omul de rând nu are nevoie de sport. Are nevoie de educație fizică, disciplină pe care o învață în școală ca să-i folosească în viață. Are nevoie de jogging, stretching, încălzire, mers pe munte, plimbare în parc etc. Ok, merge un fotbal mic, un handbal pe plajă, un baschet, dar asta nu înseamnă sport. Înseamnă condiție fizică și stil de viață sănătos, dar nu în tensiunea în care trăiește un sportiv profesionist, unde fiecare gram în plus și medicament înghțit pentru răceală sau o simplă durere poate aduce o dramă.
David Popovici nu este un băiat obișnuit, chiar dacă arată obișnuit și se consideră obișnuit. Să nu vă închipuiți că Albert Einstein arăta altfel la vârsta respectivă. Îl bănuia cineva de genialitate la 8 ani, cănd alerga și spărgea farfurii sau pahare? Nu.
Urmăm exemplul doar atunci când ne descoperim pasiunea și talentul. Altfel nu avem ce să urmăm. Degeaba vrei să te perfecționezi ca muzician dacă nu ai ureche muzicală; toate exercițiile de pe pământ sunt inutile. În plus nu e o tragedie că nu ești olimpic sau supergenial. 99% din populația planetei e formată din oameni obișnuiți. Nu e o tragedie; poți fi fericit și mulțumit cu ce ai.
Pe de altă parte, dacă un profesor folosește povestea lui David Popovici pentru a-și motiva elevii în căutarea excelenței la o anumită disciplină - să zicem matematica - atunci el ar comite o gravă eroare.
Există o mare diferență între un sportiv profesionist și elevii care trudesc pe ogorul unei materii, și această diferență se numește LIBERUL ARBITRU. Un campion ajunge la excelență DOAR prin liberul arbitru. Elevii unei clase sunt interesați foarte puțin de matematică; sunt speriați de examen și vor o notă bună ca să intre la un liceu bun, dar asta nu are legătură cu matematica. Are legătură cu nota. Fără liber arbitru nu există performanță, iar liberul arbitru înseamnă să găsești plăcere în ceea ce faci. Pentru alții înotul nu e pentru ei, după cum nici matematica - și nu mă refer aici la aritmetica elemntară sau la noțiunile de bază - nu e pentru ei. Din păcate sistemul nostru de educație nu ține seama de liberul arbitru. N-a auzit de așa ceva. Nu există.