foto: Profimedia
Există etică în politică? Cum arată comportamentul etic al unui politician oarecare? Lucrurile par mai greu de lămurit dacă ne apucăm să inventariem o serie de reacții pe care le putem observa la politicieni din diferitele partide politice.
Din fericire, avem o oportunitate de a dezvolta subiectul dacă ne sprijinim pe dilema lui Max Weber, un sociolog german care a trăit la granița dintre secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Mai cunoscut pentru lucrări precum Economie și societate, Politica – o vocație și o profesie sau Etica protestantă și spiritul capitalismului, Max Weber ne propune o dilemă: este moral să îi spunem unui om aflat pe patul de moarte adevărul? Să presupunem că suntem în situația în care intrăm într-o încăpere, iar omul aflat în ultimele sale momente pe acest pământ ne întreabă ce știm despre starea sa de sănătate. Inevitabil, am putea să intuim existența a două răspunsuri: unii ar spune adevărul, ar confirma un diagnostic sumbru și ar argumenta că e normal ca orice om să știe adevărul; alții ar alege să nu spună ceea ce știu, argumentând că, cel mai probabil, un răspuns de tipul acesta i-ar afecta omului capacitatea de a lupta, poate bucuria ultimelor clipe, capacitatea sa de a se simți bine alături de ai săi în puținul timp rămas. Desigur, metafora lui Weber se joacă cu mintea noastră. Dar răspunsurile sunt ambele posibile. Primul, cel al adevărului, este dat conform unei etici a convingerilor: spun ceea ce știu pentru că acesta este adevărul și nu am voie să mint. Cel de-al doilea este dat conform cu etica responsabilității: mă gândesc la ce efecte va avea răspunsul meu asupra celui din fața mea; nu spun adevărul, pentru că știu că acest fapt va afecta iremediabil, în rău, starea celui din fața mea.
În relațiile dintre oameni, trebuie să acționăm în lumina eticii convingerilor. Spunem ce credem, zicem adevărul, nu îl ascundem celorlalți (chiar dacă uneori facem asta cu cei apropiați, pe care vrem să îi protejăm de cine știe ce lucruri rele). Etica responsabilității este cea care guvernează activitatea oamenilor politici. Asta nu înseamnă că ei ar avea dreptul să ne mintă atunci când ar fi în interesul lor. Dar, de multe ori, rațiunile de stat (cum sunt cele reprezentate de anumite secrete, crize economice sau războaie) sunt cele care trebuie să îl facă pe omul politic să se gândească înainte de a da publicității o informație. Încă o dată, acest lucru este valabil doar în cazurile importante, nu atunci când omul politic ascunde o informație pentru că este în interesul său să facă așa. Să ne gândim pentru o clipă, cum ar fi ca regele Leonidas să le fi ținut un discurs de tipul acesta celor 300 de spartani care au ținut piept armatei lui Xerxes: „Oștenii mei, știu din surse sigure că ne vom confrunta cu o armată imensă, nu avem sorți de izbândă, putem doar spera să îi ținem pe loc puțin, iar istoria să ne rețină sacrificiul. Dar vă aștept mâine, la ora stabilită, pentru a înfrunta imensa armată”. Chiar dacă în exemplul acesta am forțat lucrurile, astăzi sunt numeroase momente care reclamă un atent exercițiu de responsabilitate din partea oamenilor politici, cu privire la ce anume poate fi dat publicității, când și cum anume, care ar fi consecințele și, mai ales, dacă informația respectivă e valoroasă pentru comunitate, ori reziliența acesteia din urmă ar fi mai mare în lipsa informației.
Veritabilii oameni de stat folosesc etica responsabilității. Ei se întreabă mereu ce și cum trebuie spus și acționează în consecință. Acest lucru se poate observa mai clar în timpul perioadelor de criză, cum ar fi războaiele sau căderile bursiere. Dacă aflarea unei informații face mai mult rău decât bine, omul politic trebuie să se abțină din a da publicității respectiva informație și să lucreze pentru a îndrepta lucrurile. Lăsând speranța comunității, prin acțiunea sa, omul politic face ceea ce e în puterea sa: nu învrăjbește inutil, nu creează conflicte artificiale, nu întoarce spatele menirii sale. Procedând așa, încearcă să reconstruiască speranța, oferă cea mai bună soluție pentru rezolvarea situației, asigură cea mai bună variantă pentru reziliența comunității.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Aderarea la UE, agreată de toate forțele politice și societatea în general a implicat recunoașterea granițelor rezultate după al 2-lea război mondial și stingerea tuturor conflictelor cu vecinii, inclusiv Ucraina(la rândul ei o victimă), care a moștenit teritoriile și păcatele istorice ale fostei URSS(poate cel mai malefic stat care a existat vreodată), a cărei moștenitoare de fapt și de drept plus mutație în ceva și mai sinistru/grețos este Rusia lui Putin!
O simplă întrebare la AI te-ar fi scutit să repeți propaganda mincinoasă ....
PS Unirea cu Moldova ar fi fost posibilă în 1991, dar s-a opus kamarila kaghebistă a răposatului agent sovietic...