Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Există speranță

Protest 20 ianuarie - Inquam Photos / Virgil Simonescu

(Foto: Inquam Photos / Virgil Simonescu)

Plata parcagiilor din Bucureşti, acei inoportuni cărora le dai bani nu pentru a avea grija de maşina ta, ci pentru a minimaliza riscul ca ei să nu o vandalizeze, e un exemplu la îndemȃnă pentru multe alte „eforturi” susţinute pe care le depunem încercȃnd a ne asigura că cei din jurul nostru vor face nu neapărat ce este bine (şi de dorit), dar măcar se vor abţine de la a face ce e rău.

Atitudinea de „parcagiu” a înflorit în România și s-a transformat în vocaţie. Mulţi au preluat, în sfera lor de „competenţă”, comportamentul acestora şi te asaltează cu propuneri mărinimoase, cȃnd tu cel mai relaxat ai fi dacă te-ar lăsa în pace şi nu ţi-ar băga pe gȃt solicitudinea şi ajutorul lor dezinteresat.

La nivelul cel mai de sus al societăţii, clasa politică actuală e poate cel mai bun exemplu, fiind însăşi întruchiparea mentalităţii parcagiului. Tu, contribuabilul, îi plăteşti pe reprezentanţii intereselor tale, îngrămădiţi de-a valma în Parlament, Guvern şi ministere pentru a avea grijă de educaţia copiilor, de sănătatea părinţilor, de respectarea legii, de viitorul ţării, de bunul mers al instituţiilor, dar ai fi cel mai mulţumit dacă, pur şi simplu, nu s-ar atinge de nimic din ce trebuie să gestioneze, dacă ar lăsa lucrurile fix cum erau. Nu pentru că România ar fi mers strună înainte, ci fiindcă aceştia, prin străduinţele lor, par a sabota tot ce promit să salveze, transformȃnd țara ȋntr-un loc și mai greu de trăit decȃt era cu o zi ȋnainte.

Şi, oricât te-ai organiza, nu îţi poţi manifesta dezaprobarea în multe forme, la fel cum eşti constrȃns de penuria de metode prin care poţi contracara „bunăvoinţa” parcagiului chitit să-ţi protejeze maşina.

Un „marş de-aici!” nu va alunga parcagiul. Îl poţi rosti, te simţi chiar bine, dar „umorile” trec, tu pleci la treaba ta, satisfăcut că l-ai pus la punct, şi „parcagiul” rămȃne, statornic meseriei lui, în acelaşi loc, chiar dacă, iniţial, poate a mimat că s-ar fi speriat și s-a cărat. Peste o zi va face acelaşi lucru. Dacă nu el, altul de-un leat. Pentru că asta e menirea lui, prin aşa ceva şi-a clădit „reputaţia”. Cei care îl protejează tocmai în virtutea aptitudinilor de „parcagiu” i-au încredinţat administrarea unei „parcări”. Nu va renunţa niciodată de bunăvoie la acest „job” şi cu atât mai puţin va opta pentru „reconversie profesională”. Orice altă slujbă va echivala atȃt cu dispariţia privilegiilor asociate autorităţii de „parcagiu”, cȃt şi cu dezvăluirea completei sale insignifianţe şi, deloc exclus, cu întâlniri nu prea protocolare cu oamenii legii.

Pătimim de pe urma noastră, a propriei prostii şi indolenţe. Cât adevăr se ascunde în faptul că toţi suferim pentru unii se poate regăsi cercetând dacă românul e responsabil pentru societatea în care trăieşte sau societatea, cu ansamblul ei straniu de credinţe, tare şi stereotipii, influenţează comportamentul şi alegerile românului obişnuit.

Fapt e că nu am evoluat, în relaţia cu România, departe de acel „nici cu tine, nici fără tine”, iar realitatea românească e şi ea departe de a corespunde acelei descrieri stilizate a cetăţenilor afiliaţi unui înalt simţ civic. Criza standardelor etice, pe care le clamăm în abundenta frazeologie morală din mediile de socializare, se poate constata uşor urmărind disproporţia vădită dintre eforturi şi rezultate, dintre dorinţă şi finalizare.

Incertitudinea şi anxietatea românului faţă de intenţiile „parcagiului” îl vor plasa mereu în această dilemă fundamentală, fie de a-i refuza „oferta” şi a suporta consecinţele, fie de a-i accepta de conivenţă protectoratul dubios, în schimbul unor promisiuni incerte. Mijloacele de constrângere a celor ce se opun „parcagiilor” s-au rafinat acum, la nivelul clasei politice au devenit mai insidioase şi invizibile, multe ilegalităţi au îmbrăcat haina legitimităţii, sau aparenţa acesteia, iar o atare situaţie ambiguă face dificilă găsirea unei alternative la filozofia resemnării şi a neputinţei. Nesiguranţa dă mereu frisoane şi, oricât de băţoş şi justiţiar ar încerca românul să pară, când miza o constituie asumarea unui civism dincolo de gargara ieftină, caută să evite surprizele neplăcute.

Iar aici, ne place ori ba, se duce lupta hotărâtoare: dacă ai curajul să spui „nu” când mult mai comod îţi este să spui „da”.

Ideile despre bine, frumos şi nobil exercită, neîndoielnic, o seducţie irezistibilă în plan teoretic, dar „parcagiului” puţin îi pasă că, în sinea ta, îl găseşti detestabil şi nu eşti de acord cu comportamentul lui, dacă nu întreprinzi nimic concret să-i pericliteze autoritatea. Că îl înjuri de mă-sa în gând, dar scoţi din buzunar 2 lei ca „să aibă grijă” de maşină, să fii sănătos! Nu îl deranjează. El e mulţumit. Ba şi politicos, îl vei auzi spunând: „Săru’ mâna, boss”.

Şi-a primit banii, să-ţi fie de bine! Du-te şi vezi-ţi de-ale tale! Pentru el nu mai prezinţi interes. (Maşina, nici atât.)

Ce îl preocupă e conformismul obedient pe care îl aşteaptă de la tine, să îndeplineşti ritualul (să-i dai 2 lei), prin atare gest tu consfinţind indirect statutul şi prezenţa lui acolo. Cei ce vor devia consimţământul personal cu scuze irelevante, spunând că suma e modică sau că „parcagiul” era sărman, îşi cumpără şi el o pâine etc., evită să privească adevărata natură a problemei.

Nu generozitatea sau zgârcenia sunt elementele esenţiale în acest context, ci forţarea individului, sau a unei clase politice, printr-un comportament intimidant, de a genera o reacţie anticipată care celui care provoacă reacţia îi aduce avantaje nemeritate.

Astfel, ajungem la dificultatea majoră a societăţii la momentul actual, aceea a emancipării individului de sub tutela „parcagiilor” de tot felul, de la cei care pretind bani pentru a avea grijă de maşină până la cei care, după ce îţi cer votul pentru a se îngriji, în numele tău, de interesele ţării, abuzează de încrederea ce le-a fost acordată, făcând, de voie, de nevoie, din homo homini lupus un fapt primordial al vieţii sociale a românului.

În Discurs asupra inegalităţii, Rousseau expune parabola „vȃnătorii cerbului”, în care cinci persoane cad de acord să vȃneze împreună un cerb. Deşi e necesară participarea tuturor, un risc major e ca cel puţin unul să abandoneze pȃnda cerbului pentru a urmări un iepure – ceea ce respectivului i-ar potoli foamea, dar ar avea consecinţe nefaste asupra restului grupului, care îşi va micşora şansele de a prinde cerbul. Cum fiecare gȃndeşte că celălalt ar putea trăda, toţi vor fi tentaţi la rându-le să trădeze, Rousseau concluzionȃnd că „într-o acţiune de cooperare, în care toţi au acelaşi obiectiv, nu te poţi bizui pe ceilalţi”.

Parabola poate fi folosită şi ca posibilă explicaţie pentru succesul „parcagiilor” din clasa politică romȃnească şi a motivului pentru care mentalitatea lor nu va falimenta mult timp de aici înainte.

Oricât s-ar coaliza, în intenţie, românii pentru a condamna în cor „parcagiii” politici, de unde are garanţia, se va întreba fiecare, că ceilalţi vor face la fel, mai ales cȃnd atitudinea ce se aşteaptă de la el presupune riscul unor privaţiuni?

Dacă va fi lăsat de izbelişte, expus şi marginalizat?

Pentru ce să fie „erou”? La ce îi foloseşte?

Iepurele va face întotdeauna cu ochiul, iar cȃnd vor trebui să treacă la „fapte”, destui – asociind aici „iepurele” inclusiv cu „timpul liber” şi „comoditatea” – vor asista inerți cum restul, alături de care sunt trup, suflet, like & share pe Facebook, înfăptuiesc ceea ce ei n-au cea mai mică intenție să facă, deși înțeleg că ar fi necesar. Şi îşi vor justifica inacțiunea prin faptul că, dacă revolta celorlalţi împotriva „parcagiilor” neamului va izbȃndi, se va dovedi că s-a reușit și fără implicarea lor (vizibilă, totuşi, în online), iar dacă totul va fi fost în zadar, cu atȃt mai mult va însemna că au procedat înțelept nederanjȃndu-se să facă ceva.

Mai pe ocolite, civismul în România e reflectat de numărul de români care nu tolerează (altundeva decât în gând şi pe Facebook) mentalitatea „parcagiului”.

Sȃmbătă seara, 50.000 de romȃni s-au mobilizat pentru a denunța comportamentul unui guvern și a unei clici de politicieni despre care consideră a avea o mentalitate de „parcagiu”.

Ce ȋnseamnă asta?

Simplu, că există speranță. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • "minimaliza riscul ca ei sa nu o vandalizeze" - cred eu ca e defapt: "minimaliza riscul ca ei sa o vandalizeze"
    numai bine :)
    • Like 0


Îți recomandăm

Eric Stab, Engie România

De la ultimele etaje ale clădirii în care se află sediul central al Engie România, când privești pe geam, îți poți imagina ușor o mare de panouri puse la muncă să capteze razele soarelui. „La finalul zilei, energia cea mai ieftină este energia pe care nu o consumi ”, spune zâmbind spune Eric Stab.

Citește mai mult