Făuritorii de craft. „Vreau 1.000 de DA pentru fiecare nu!” Lecția pe care Doru Trăscău de la The Mono Jacks o dă mai departe copiilor săi

Doru este unul dintre „meseriașii” României, oameni talentați și muncitori, cu mâini de aur și minte brici. Împreună cu Silva, Republica vă invită în aceste săptămâni să-i descoperiți pe „Făuritorii de Craft”.

În micul său „bârlog creativ” din centrul Capitalei, Doru Trăscău, fondatorul și solistul trupei The Mono Jacks, lucrează, împreună cu colegii săi de trupă la un nou album. Alături îi sunt instrumentiștii Andrei Zamfir (chitară), Cristian Chiru (bass), John Ciurea (tobe), împreună cu care repetă în fiecare zi. Compun împreună: o notă auzită de la unul naște în celălalt o idee căreia îi răspunde cu altă înșiruire de note. Piesele le care ajung la public se nasc dintr-o sumedenie de astfel de întâlniri muzicale.

„Este un soi de a compune ad-hoc cu toată gașca de oameni. În momentul în care ești înconjurat de alți muzicieni există un potențial foarte mare de inspirație pe care îl aduce fiecare dintre cei prezenți. O notă pe care o aud de la altcineva mă va pune pe mine într-o postură pe care n-aș putea să o creez de unul singur. Universul meu este atât de mare pe cât poate fi el, dar cu siguranță intersecția universului meu cu celelalte se mărește suficient cât să descopăr lucruri noi”, crede Doru Trăscău. I-a întâlnit pe Andrei, Cristian și John în anul 2017, după ce a decis să schimbe componența de atunci a trupei pe care a fondat-o cu zece ani în urmă. La puțin timp după ce s-au cunoscut, au ajuns să cânte în primul lor concert.

Repetiții de la opt dimineața

„Într-o săptămână practic, a trebuit să ne suim împreună pe scenă și să facem primul nostru concert. A fost o celulă de criză, dar ne-am simțit atât de bine și în săptămâna aia, și în seara concertului. A fost o energie de oameni mari care se comportau ca niște adolescenți. Am început să cântăm din ce în ce mai mult. Ne-am întâlnit în aprilie. În mai eram la clubul Fabrica pe terasă, am vorbit cu managerul nostru despre ideea de a intra în studio. În august eram în studio, iar în noiembrie 2017 am lansat albumul Ușor Distorsionat”, își amintește artistul. Ca să reușească să facă tot ce și-au propus membrii trupei au început să repete de la opt dimineața. Apoi din nou seara. 

 „Le-am propus băieților să ne vedem dimineața la 8. Erau situații în care ne vedeam dimineața la 8 și ne vedeam și seara după serviciu. Și ceea ce mi se pare în continuare fenomenal este că n-a trebuit nici măcar o secundă să le vând acest concept sau să încerc să îi conving. Veneam la 8 dimineața, la sală și am descoperit cât de benefică este această întâlnire, pentru că aveam energie și plecam cu toții atât de bucuroși”, povestește Doru Trăscău.

Recent, sala lor de repetiții a fost destinația unui tur ghidat Silva, dedicat Făuritorilor de craft. În timpul acestuia, Doru Trăscău le-a vorbit invitaților despre muzica sa și povestea din spatele trupei.

De la publicul de la metrou la un premiu MTV

A început să cânte la chitară în clasa a XI-a, când și-a văzut niște colegi cântând niște melodii care îi plăceau. L-a întrebat pe unul dintre ei cam cât timp i-ar lua să învețe și el și a început să exerseze. Primul său public au fost călătorii de la metrou unde a cântat cu o chitară împrumutată, alături de un prieten. Și tot acolo și-a cumpărat prima lui chitară. O femeie care i-a văzut cântând i-a întrebat dacă nu vor o chitară. Iar el i-a spus că da și s-a oferit să i-o plătească în două rate. Și acum se miră de încrederea pe care a avut-o femeia în ei. „Puteam să fim niște puști iresponsabili și să nu îi mai dăm a doua rată”, spune artistul. Nu a fost însă așa.

Din acel moment, Doru Trăscău nu a mai stat niciodată departe de muzică, deși vreme de mulți ani jobul său de bază a fost cel de graphic designer. „Era meseria care mă hrănea”, povestește el. Și îi susținea proiectele muzicale. La începutul anilor 2000, a creat trupa AB4, care a luat premiul MTV Europe Music pentru cel mai bun interpret român.

Cum să nu renunți în ciuda greutăților

În AB4 și-a dat seama că muzica este un limbaj universal care trece fără probleme granițele de limbă și cultură. „O chestiune care m-a împins foarte tare a fost întâlnirea, extrem de special din punct de vedere al energiei, cu Enrico D'angelosante. Eu când l-am cunoscut pe Enrico la începutul 2001 nu vorbeam italiană deloc, el engleză deloc, română nici nu se pune problema. Și cu toate acestea, în două-trei săptămâni am scris vreo 3 melodii împreună fără să putem să comunicăm. Și atunci am înțeles că acel clișeu care spune că muzica este un limbaj universal funcționa 100% în ceea ce ne privește. Asta s-a tradus într-un fel de limbaj muzical comun și niciunul nu voiam să renunțăm”, spune solistul. Își doreau să aibă succes în străinătate, iar Doru Trăscău a început să meargă des la Roma, chiar dacă la acea vreme un bilet de avion costa 400 de euro, iar salariul său era de 350 de dolari. Însă nimic din ceea ce făceau pentru a atinge succesul nu părea să funcționeze și aveau mereu senzația că merg împotriva curentului. După nașterea primului său copil, Luca, în 2007, Doru Trăscău și-a pus problema dacă mai poate continua așa și a vrut chiar să renunțe la muzică. S-a gândit să își vândă instrumentele și amplificatoarele și să rămână la jobul care îi oferea o sursă de venit.

„Scânteie n-am cum să învăț pe nimeni, talent nu am cum să învăț pe nimeni”

Însă și-a dat seama că nu poate trăi fără să facă muzică. A dat atunci, sub pseudonim, un anunț pe un forum dedicat muzicienilor în care spunea că este în căutare de instrumentiști serioși. „Motivul pentru care nu am vrut să-mi dau numele era legat de o preconcepție de care știam că m-aș lovi. Și anume: nu căutam un anumit tipar, nu mă interesa ca potențialii oameni care veneau la audiții să aibă o vârstă anume și știam că, dacă ar fi venit un chitarist cu mult mai tânăr, lucru care s-a și întâmplat la audiție, ar fi spus: Păi nu mă duc, frate, să cânt cu ăla de la AB4, că nu sunt în stare. Și pe mine nu mă interesa atât de tare virtuozitatea unui muzician ci, mai degrabă, urmăream să găsesc pasiune pură, dorință de a merge cât de departe este nevoie. Mă bazam pe faptul că pot să învăț pe oricine cum se face sau cum se muncește organizat într-o trupă astfel încât lucrurile să meargă bine, dar scânteie n-am cum să învăț pe nimeni, talent nu am cum să învăț pe nimeni. Alea sunt niște lucruri cu care muzicienii respectivi vin la pachet”, spune el.

Așa a apărut trupa The Mono Jacks, care și-a câștigat rapid notorietate pe scena de alternative a României. În paralel se ocupa cu succes și de jobul de graphic designer, iar deseori se întâlnea cu un coleg în lift care îi spunea: „Doru, eu nu înțeleg cum reușești să faci toată treaba asta, e fantastic! Văd că te miști cu trupa, ești destul de activ, la serviciu lucrurile merg foarte bine și oricum te știe toată lumea și ai o echipă fantastică, știu că și acasă ai niște copii... Cum faci? Mărturisesc că de fiecare dată mă uitam la ei și le spuneam că nu fac nimic fenomenal: Îmi place să le fac și le fac pe toate”.

„Este foarte greu să reușești într-o lume de oameni care-ți spun că nu se poate”

Însă la un moment dat a clacat din cauza presiunii și și-a dat seama că, de fapt, nu putea să le facă pe toate. A avut atacuri de panică și crize de anxietate pe care le-a depășit cu ajutorul psihoterapiei. „O mare importanță în ceea ce a însemnat atât drumul meu cu muzica, cât și viața mea personală vine ca fruct al ședințelor de terapie. În continuare cred că cea mai bună investiție pe care am făcut-o vreodată în școlarizare a fost de fapt în școala pe care am făcut-o cu ajutorul ședințelor de terapie”, spune artistul. În acea perioadă a citit mult, iar una dintre cărțile care i-au schimbat perspectiva a fost „Real Artists Don’t Starve” (n.r. - „Artiștii adevărați nu mor de foame”), scrisă de Jeff Goins. Cu puține excepții, imaginea artistului în societate, fie el muzician, scriitor sau pictor, este cea a unui ins, care deși este talentat, este condamnat să trăiască și să sfârșească sărac lipit. Însă acest lucru nu este adevărat, este convins astăzi Doru Trăscău.

„A fost pentru prima dată în care am realizat că, de când sunt copil, toți oamenii din jurul meu mi-au repetat că nu pot să-mi fac un trai din muzică și mi-am dat seama că este foarte greu să reușești într-o lume de oameni care-ți spun că nu se poate și care sunt atât de vocali în jurul tău încât îți transmit acest handicap al nereușitei”, explică el.

1.000 de da pentru fiecare nu

Astăzi, Doru Trăscău se ocupă exclusiv de muzică. Pe ultimul album „The Mono Jacks”, „Ușor distorsionat”, se află piesa „1.000 de DA”, un imn al tuturor copiilor crescuți într-un sistem cel mai des era „NU”. Copii care, ajunși adulți, își pot schimba raportarea față de viață. „Nu mă întrerupe/ Nu ești bun de nimic/ Nu purta blugii rupți/ N-ai înțeles nimic/ Nu mă face de râs/ și nu lua notă mică/ Lumea întreagă oare ce o să zică?”. „Vreau 1.000 de DA pentru fiecare nu”, este refrenul piesei în al cărui clip joacă și fiul său, Luca. O propoziție după care Doru Trăscău încearcă astăzi să își conducă propria viață. „1.000 de da este un exercițiu pe care în primul rând îl fac cu mine. Am descoperit că, ori de câte ori îmi propun să schimb ceva am o tendință naturală - sau aveam pentru că acum am început să estompez cumva programul atât de bine întipărit de-a lungul acestor an, să încep cu NU. Este foarte important să le spun copiilor și chiar și adulților din jurul meu ce îmi doresc să fac și mai puțin ce nu îmi doresc să fac”, explică artistul. 

Poveștile făuritorilor de craft continuă în săptămânile ce vin.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp