Sari la continut
Comunicare

Filmul-surpriză care a mișcat publicul de la Cluj până la lacrimi și care a plecat de la TIFF cu marele trofeu: interviu cu Alejandro Loayza Grisi, regizorul bolivian al filmului Utama (Casa Noastră)

Utama

Interviu cu câștigătorul marelui trofeului al festivalului de film TIFF și al premiului publicului – regizorul bolivian Alejandro Loayza Grisi

Utama (Casa Noastră) – locul care ne-a fost hărăzit

Știți genul acela de film care rămâne cu tine multă vreme după ce l-ai văzut? Se lipește de tine și provoacă o mică revoluție internă…

Utama (Casa Noastră), Bolivia - 87 de minute pe un tărâm al însingurării și al morții, care te învață cea mai suavă lecție despre încredere în viață și iubire.

Am văzut filmul în ultima zi a TIFF (Transilvania International Film Festival), după ce Utama (Casa Noastră) a câștigat atât premiul publicului, cât și marele trofeu (lucru fără precedent în istoria festivalului).

Ne-am așezat în primul rând, pe ultimele locuri rămase libere la ultima reprezentație a filmului câștigător. Așteptările îmi erau domolite de cele 4 zile extraordinare de festival, filmele văzute, petrecerile și minunata retrospectivă Kieślowski. Dar felul în care Alejandro Loayza Grisi – regizorul filmului - a reușit să spună o poveste atât de simplă, m-a mișcat profund... până la lacrimi: pe mine, pe colegii mei din rândul întâi și pe cei din rândurile din spatele nostru.

O Americă latină surprinzătoare, tăcută, acolo unde toată nebunia și agitația acestui petec de lume amuțește în fața celor mai profunde și de netăgăduit lucruri. Viața e moarte, moartea e viață, iubirea e despărțire, despărțirea e iubire, speranța e deznădejde, iar deznădejdea e speranță.

Într-o estetică desăvârșită, cadrele splendide, fotografice, răscolesc sufletele celor două personaje într-un fel pe care eu nu l-am mai întâlnit în altă parte. Filmat în Anzii bolivieni, acolo unde condorul (azi pe cale de dispariție) păzește de secole munții și unde viața nu va mai fi posibilă în câțiva ani din cauza schimbărilor climatice, filmul spune povestea unui cuplu de bătrâni, Virginia și Sisa, care aleg să rămână până la capăt împreună acolo unde le-a fost hărăzit...

Neștiind exact cum să îmi ascund emoția la finalul filmului, mi-am propus să ies din sală printre ultimii, după ce genericul se va fi scurs în întregime. Dar... regizorul Alejandro Loayza Grisi a apărut la un metru de mine pentru o sesiune de Q&A cu publicul. I-am privit modestia și bucuria din ochi, iar la final i-am cerut un interviu în exclusivitate pentru habits by Republica.

Interviul, pe scurt:

  • „Cel mai greu lucru, în dragoste, este să îți iei rămas-bun, să te desprinzi de celălalt, să nu fii egoist și să accepți că nu mai poți avea persoana respectivă pentru tine. Aceasta a fost cea mai mare inspirație pentru mine atunci când am făcut acest film”.
  • „Avem nevoie să ne reconectăm cu Pământul și nu o facem. Iar orașele ne țin departe de asta și, astfel, uităm lucrurile esențiale care ne definesc ca ființe umane, ca specie”.
  • „Când vezi un cuplu în vârstă într-un restaurant, nu vorbesc, de cele mai multe ori, doar stau, pur și simplu, unul lângă altul. Și nu pentru că sunt plictisiți, nu pentru că nu au despre ce să vorbească. Pur și simplu se simt atât de în largul lor unul în prezența celuilalt, încât funcționează. Și asta mi se pare foarte frumos, nu este o căsătorie plictisitoare, e doar o căsătorie, sunt doar două persoane care au petrecut atât de mult timp împreună, încât pot sta în tăcere și pot înțelege ce gândește și simte celălalt. Și cred că asta este mult mai puternic decât o mulțime de cuvinte. Și poți găsi dragoste în aceste mici gesturi și este mai profund decât să spui te iubesc în gura mare, este mai profund într-un mod diferit. Sunt de părere că liniștea poate fi foarte sonoră și ea”.

Interviul pe larg:

Alejandro Loaysa Grisi, felicitări pentru trofeul primit la Festivalul de Film Transilvania. A fost un film uimitor. Tocmai am ieșit de la cinema și am fost profund mișcată de filmul tău. L-am interpretat în numeroase feluri, dar mai întâi aș vrea să-mi spui tu cum ai dori să te perceapă oamenii? Care e povestea principală? Ce ai vrea ca noi să vedem în acest film? Dragoste sau altceva?

Mulțumesc foarte mult. Cred că filmul are multe straturi și este foarte dificil pentru mine să definesc unul anume, deoarece cred că este mai bine să o facă publicul. Și mai cred că pentru unii oameni va fi mai importantă relația dintre bunic și nepot, pentru alții, cea dintre bunică și nepot; iar pentru alții problema schimbărilor climatice. Altora le place să îl vadă ca pe un film documentar. Dar când l-am conceput, am încercat să redau, de fapt, o poveste de dragoste. Așadar, pentru mine este o poveste de dragoste. Dar îmi place ca oamenii să îl vadă în propria lor cheie. 

Este o poveste de dragoste minunată. A fost impresionant, pentru că nu am mai văzut de mult timp o iubire atât de înduioșătoare, de adevărată. Este multă tăcere în genul acesta de iubire... Care a fost inspirația ta pentru cuplul din film? (Un cuplu real, din comunitatea Quechua, din Anzii bolivieni). Așadar, te-a inspirat povestea lor, ceva din trecutul tău, al bunicilor tăi? Ce a fost?

Cred că ce m-a inspirat cel mai mult a fost propria mea poveste de dragoste cu o fată. Desigur, noi nu eram bătrâni și nu am fost căsătoriți 50 de ani, dar, într-un fel, aceasta a fost ceea ce m-a inspirat cu adevărat. Pentru că am simțit amândoi că era o dragoste adevărată, o dragoste pură, dar a trebuit să ne luăm rămas-bun din diferite motive. Cel mai greu lucru, în dragoste, este să îți iei rămas-bun, să te desprinzi de celălalt, să nu fii egoist și să accepți că nu mai poți avea persoana respectivă pentru tine. Aceasta a fost cea mai mare inspirație. Și, desigur, când începi să scrii găsești alte surse de inspirație, cum ar fi povestea bunicilor sau alte lucruri de prin filme. Cred că sunt o mulțime de lucruri pe care le ai în inimă și în cap, care ajung în film.

Ce îmi spui este minunat, pentru că, deși dragostea se sfârșește, lumea se sfârșește, totul se termină în filmul tău, totuși există speranță. Așadar, această poveste personală este și despre sfârșit, dar și despre speranță. Cum vezi toate acestea? Cum ai gestionat mixul între schimbările climatice care au loc în regiunea unde locuiește comunitatea Quechua, cu dragostea, cu mitul condorului... Cum a fost pentru tine?

După cum am spus, sunt multe lucruri pe care vrei să le exprimi, să le spui în inima ta și începi să scrii, începi să descoperi conexiuni, iar la final totul este conectat. Utama este o poveste despre finaluri. Dar toate finalurile aduc noi începuturi. Și nu este ușor pentru noi să punem capăt lucrurilor. Este foarte dificil să închei un ciclu, dar să înțeleg că atunci când se încheie un ciclu, începe altul nou a fost ceea ce m-a inspirat. Și a fost totodată un mod de vindecare, așa mi-am vindecat inima frântă. După ce am scris filmul, am călătorit mult prin Bolivia, așa că am avut ocazia să văd realitățile și să întâlnesc oameni noi, iar aceasta a continuat să mă inspire.

Cum ai găsit comunitatea și ce se întâmplă cu comunitatea astăzi?

Am găsit comunitatea într-o călătorie pe care am făcut-o cu grupul internațional de conservare. Făceam un documentar cu ei și am mers în acel loc pentru cu totul și cu totul altceva. Era un documentar legat de vicuña (animal sălbatic înrudit cu lama, care trăiește în regiunile montane din America de Sud, prețuit pentru blana sa mătăsoasă). Cunoșteam câțiva oameni și cunoșteam o persoană din comunitatea aceea, i-am spus povestea și am început să lucrăm împreună. Este nepotul actorilor. Așa că el ne-a ajutat enorm pe durata întregii producții.

Așadar, este o poveste adevărată. Ce vedem în film este ceea ce se întâmplă acolo acum?

Da, se întâmplă, iar criza climatică este foarte serioasă. Ghețarii dispar, se topesc. Este doar o chestiune de timp ca ei să rămână fără apă. Migrează cu toții și merg în diverse orașe, nu doar în Bolivia, ci și în Chile, pentru că este foarte aproape de granița cu Chile. Iar cei care rămân acolo sunt vârstnicii.

Alejandro Loayza Grisi, la TIFF

Și cuplul pe care l-ai folosit în film mai locuiește acolo?

Da. Locuiește într-o comunitate mică, de vreo 50 de persoane, numită Santiago.

Cum a fost pentru tine și pentru ei să spui această poveste? Pentru că mă gândesc la felul în care ai lucrat cu ei, la felul cum au reacționat când au văzut filmul?

Pentru mine, a fost foarte important să poată empatiza cu personajele și să își poată raporta cu adevărat viețile la personaje. Dar a fost totodată important pentru mine să mențin distincția. Virginio este foarte diferit de Jose, actorul. La fel este și cu Sisa și Luisa, sunt foarte diferite. Și pentru că am vrut să fie o ficțiune, să înțeleagă și ei că este doar o ficțiune, că facem un film. Cred că munca a fost foarte bună pentru că a fost sinceră din primul moment și ne-am înțeles foarte bine, am construit o echipă mică frumoasă, cu mine, cu actorii și cu instructorul care ne-a ajutat în timpul repetițiilor. Nu a stat la filmare, dar i-a învățat să joace și să improvizeze, să sară, să țipe. Așadar, au făcut un curs intensiv de actorie. Și a fost foarte frumos pentru că ei sunt oameni frumoși și au o energie frumoasă. Cred că această energie a ajutat filmul, întreaga echipă a simțit acest lucru. Eram cu toții îndrăgostiți de ei și ne-am distrat foarte bine împreună.

Dar când au văzut filmul, pentru că cred că l-au văzut...

A fost un moment foarte special, a avut loc recent, la Festivalul de Film Guadalajara. Au invitat actorii, iar pentru Sisa (Luisa Quispe) a fost prima oară în viață când s-a aflat într-un cinematograf. Se uita la filmul ei. A fost un moment foarte special. S-au simțit triști pentru că ei înțeleg suferința și știu că asta se întâmplă în comunitatea lor. Dar a fost amuzant cum au reacționat fiindcă ea mi-a spus că s-a simțit puțin tristă când Virginio (José Calcina) a murit, iar el mi-a spus: „Mi-a plăcut filmul, dar nu mi-a plăcut că eram furios tot timpul.”

Așadar, nu sunt atât de furioși în viața de zi cu zi...

Nu, nu. Chiar dacă viața este atât de grea și aspră acolo, nu sunt furioși, sunt fericiți în continuare și au o bucurie în suflet. Zâmbesc mereu și se vede pe chipurile lor. Au chipurile unor oameni care au îmbătrânit frumos, ei sunt fericiți, împăcați cu ei înșiși și cu viața în general. Și râd mult. Sunt foarte simpatici.

Cum a fost pentru tine și echipa ta să filmezi într-un astfel de loc? Pentru că cred că este rece noaptea, foarte cald ziua și totodată ciudat pentru că locul va rămâne fără viață foarte curând.

Da, a fost un loc cu un mare impact și am simțit-o cu toții. A fost bine pentru că eram singuri acolo, foarte izolați, așa că ne petreceam și zilele libere împreună, cu toții. Făceam o echipă foarte bună, cu o energie bună, care a ajutat mult filmul. Nu este un loc tocmai confortabil, dar cred că toți ne-am simțit bine acolo, eram cu toții conștienți că făceam ceva special și eram fericiți când o zi de filmări se termina pentru că știam că am realizat lucruri grozave. După cum am spus, a fost o filmare foarte relaxată și ne-a plăcut. Pentru că unele filmări pot fi foarte stresante, iar oamenii tind să-și piardă cumpătul, dar nu s-a întâmplat de data asta, așa că am fost foarte fericiți și mulți dintre cei ce au lucrat la acest film prețuiesc această filmare enorm, pentru că a fost foarte specială. Ne-am aflat într-un loc special, într-un moment special.

Așadar, locul v-a ajutat și pe voi, ținutul, oamenii, întreaga energie a unui loc care moare, dar totodată un loc plin de speranță.

Da, asta am vrut să exprim în film că avem nevoie să ne reconectăm cu Pământul și nu o facem. Iar orașele ne țin departe de asta. Și uităm lucrurile esențiale care ne definesc ca ființe umane, ca specie. Uităm asta. Ori de câte ori petreci timp la țară, poți simți pacea și cred că asta se întâmplă din ce în ce mai mult și tot mai mulți oameni încearcă să petreacă mai mult timp cu natura și în natură. Pentru că ai alt ritm și prețuiești lucrurile mărunte și cred că asta ar trebui să fie de fapt viața. Ar trebui să prețuim lucrurile mărunte și să nu încetăm niciodată să ne lăsăm surprinși de lucruri frumoase, mărunte. Nu ar trebui să încetăm să fim curioși și să ne bucurăm de lucrurile de care ne-am bucurat de mii de ori, dar care sunt în continuare speciale. Cred că acestea sunt lucrurile mărunte care contează, care pot crea o diferență în modul în care te raportezi la viață.

Pentru că vorbești despre viață, vizionându-ți filmul, mi-a trecut prin minte că, da, o imagine valorează cât o mie de cuvinte. De asemenea, am remarcat că este multă liniște în filmul tău, personajele nu vorbesc prea mult. Crezi că viața și dragostea adevărată sunt mai silențioase?

Da, cu siguranță. Când vezi un cuplu în vârstă într-un restaurant, nu vorbesc, de cele mai multe ori, pur și simplu stau unul lângă altul. Și nu pentru că sunt plictisiți, nu pentru că nu au despre ce să vorbească. Pur și simplu se simt atât de în largul lor unul în prezența celuilalt, încât funcționează. Și asta mi se pare foarte frumos, nu este o căsătorie plictisitoare, e doar o căsătorie, sunt doar două persoane care au petrecut atât de mult timp împreună, încât pot sta în tăcere și pot înțelege ce gândește și simte celălalt. Și cred că asta este mult mai puternic decât o mulțime de cuvinte. Și poți găsi dragoste în aceste mici gesturi și este mai profund decât să spui te iubesc în gura mare, este mai profund într-un mod diferit. Dar, da, sunt de părere că liniștea poate fi foarte sonoră și ea.

Ultima mea întrebare este despre un personaj din filmul tău. Este un animal, condorul, care este o prezență simbolică. Ne poți spune, în final, ce reprezintă în cultura comunității Quechua?

Condorul? Ei bine, condorul este un animal sacru pentru toate culturile din Anzi și cred că Munții Anzi au această energie. Este ca un magnet. Iar condorul o simbolizează pentru că, ori de câte ori vezi un condor, ești atât de fericit că ai avut ocazia de a-l vedea. Și, știi, este un animal special, cu o energie grozavă. Așadar, este foarte sacru, este o comoară pe care o avem în Anzi. Există o mulțime de semnificații diferite, în culturi diferite și în perioade diferite. Dar ceea ce îmi place cel mai mult este aceea că e considerat paznicul munților. Este protectorul munților. Iar când va muri, pentru că este în pericol de extincție, nu vom mai avea un protector. Așa că este, în mod ironic, ceea ce se întâmplă cu adevărat în viață. În cazul în care condorul moare, dacă nu mai există, nu vom mai avea un protector, iar protectorul munților este protectorul vieții, pentru că apa vine în partea aceea a lumii din munți. Și cred că asta este foarte frumos. O altă semnificație frumoasă a condorului este că atunci când acesta moare, înseamnă că începe un nou ciclu de viață.

Așadar, este un ciclu. Ceva moare pentru ca altceva să se nască. Deci, chiar dacă filmul tău are un subiect trist, este despre dragoste, despre speranță și despre umanitate. Mulțumesc foarte mult pentru interviu și pentru că ai acceptat să participi la habits by Republica.

Mulțumesc pentru invitație și pentru cuvintele frumoase despre film.

P.S.

Mergeți, vă rog, să vedeți filmul care va intra în curând în cinema. Eu nu sunt critic de film și poate nu prezint încredere... de aceea vă las aici cuvintele reputatului critic de cinema Peter Debruge de a Variety care spune despre Utama (Casa Noastră): „Utama este un film uluitor, absolut sublim, impregnat cu nostagie”.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Stinge lumina!

Consumerismul nostru a lucrat în compensare. Ne-am cumpărat frigidere mari și le-am burdușit cu mâncare. Ne-am vârfuit cărucioarele la supermarket, cumpărând produse la ofertă de care nu aveam nevoie și care ni s-au stricat în cămară. Ne-am construit clădiri de sticlă pe care le-am luminat feeric, așteptându-ne ca factura la curent s-o plătească sfântul CEO. (Foto: Profimedia Images)

Citește mai mult

Carlos Moreno

„Logica e simplă de fapt - cu cât se construiesc mai multe drumuri pentru mașini, cu atât vom avea mai multe mașini, iar cu cât vom construi mai multe piste pentru biciclete, cu atât vom avea mai multe biciclete, de asemenea, cu cât vom face mai multe spații pentru oameni, cu atât va veni mai multă lume să facă activități”, spune Carlos Moreno. (Foto: ARCEN)

Citește mai mult

UNStudio 1

UNStudio este unul dintre cele mai cunoscute și apreciate birouri de arhitectură din lume, cu filiale în Amsterdam, Frankfurt, Shanghai, Hong Kong, Dubai și Melbourne. are în portofoliu peste 120 de proiecte internaționale, precum clădiri de birouri, rezidențiale, muzee, poduri, dar și masterplanuri urbane. Printre cele mai cunoscute lucrări - Podul Erasmus din Rotterdam, Mercedes-Benz Museum din Stuttgart, Arnhem Central Station, Designul Doha Metro Station.

Citește mai mult

Marius Sava

„La mine pacienții nu vin niciodată singuri, vin cu partenerul”, spune medicul specialist pneumolog Marius Sava, cu competențe în somnologie, de la Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria, despre cei care ajung la ușa cabinetului cu simptome de apnee în somn.

Citește mai mult