Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Republica împlinește opt ani de existență. Vă mulțumim că ne sunteți alături în această călătorie prin care ne poartă bunul simț, nevoia unei dezbateri de calitate și dorința pentru un loc mai bun în care să ne spunem ideile.

Frica mea de a vorbi în public. Când mă prezint în fața unui auditoriu ca în fața plutonului de execuție

E cinci dimineața, ochii mei s-au deschis automat și nu vor să se mai închidă, nu știu de ce. După câteva secunde mă dezmeticesc și-mi amintesc că în scurt - foarte, foarte scurt - timp voi ajunge acolo, în fața mulțimii care vine să mă asculte vorbind despre relații. 

Pe măsură ce timpul se scurge, simt cum fiecare clipă, care parcă fuge de mine, lasă în urma ei loc pentru cele mai înfricoșătoare predicții – „Dacă mă voi împiedica urcând pe scenă?”; „Dacă nu voi putea scoate niciun cuvânt?”; „Dacă îmi voi pierde șirul logic și discursul meu va fi fără sens?”; „Dacă oamenii se vor ridica și vor pleca?”. Fiecare gând amenințător nu face altceva decât să umfle și mai multe anxietatea matinală. Simt cum întregul corp se apără cum poate mai bine și singura scăpare ar fi fuga. Să fac ceva pentru a nu mai participa la eveniment; gând care mă liniștește pentru câteva secunde. 

Îmi dau seama că nu pot face asta - sau în mod cert este mult prea târziu - este vorba despre numele meu, despre munca mea și despre încrederea oamenilor care au avut intenția de a participa la eveniment. Iar acum, singura scăparea pe care o mai am este să ajung urgent la baie.

Aceasta este o amintire intensă din trecut. De atunci am depășit câțiva ani buni. În timp ce scriu, realizez că unele lucruri s-au schimbat foarte mult, altele parcă au rămas la fel. Cei care citiți aceste rânduri și care sunteți asemeni mie, probabil că ați recunoscut imediat mecanismul psihologic al fricii de a vorbi în public, caracterul introvertit și notele de anxietate socială. De-a lungul anilor am mai ținut nenumărate discursuri în public, cu un auditoriu de la câteva persoane, până la câteva sute; anxietatea nu a dispărut, emoțiile sunt tot acolo și îngrijorările de asemeni.

Sincer, nici nu mai încerc să le sting – dar am descoperit că există o serie de alte strategii eficiente.

Experiența personală și de psihoterapeut îmi arată că dorințele de genul „Vreau să nu mai simt nicio teamă” sau convingerile precum „Voi fi un vorbitor adevărat când nu voi mai avea emoții” – sunt mai mult decât naive, pentru simplul motiv că sunt de-a dreptul inumane.

Fiecare dintre noi are o serie de emoții de bază, printre care se numără și frica; fiecare om are un temperament – introvertit sau extravertit; fiecare ființă umană are un sistem limbic și o „amigdală”, care la unii oameni este mai reactivă, la alții mai puțin – ceea ce probabil mă face să am un nivel mai crescut de timiditate și inhibiție socială.

Însă, din fericire, tot fiecare om are și un cortex prefrontal – o regiune evoluată a creierului care poate îmblânzi într-o oarecare măsură furtuna psihologică, dacă avem un dram de inteligență emoțională și relațională. Această regiune situată în spatele osului frontal este responsabilă, printre altele, de gestionarea emoțiilor în situații critice și de adaptarea comportamentelor noastre în funcție de valorile de viață pe care le avem.  

Știința și viața ne-au arătat că nu putem elimina activările emoționale, dar putem să ne antrenăm cortexul prefrontal pentru ca acesta să fie cât mai funcțional și să ajute medierea supra-stimulării. Se pare că, în cazul introvertiților, o supra-stimulare este deranjantă și uneori foarte supărătoare, în timp ce pentru extravertiți este exact de ceea ce au nevoie pentru a atinge un nivel optim de funcționare.

În mod cert nu mă voi transforma niciodată într-un extravertit, și sincer nici nu-mi mai doresc asta, îmi place că am o structură introvertită și mă bucur că am ajuns să mă descurc tot mai bine în contexte sociale, chiar dacă uneori încă îmi vine să fug.

Ce fac diferit în prezent? 

Accept furtuna emoțională și nu mai încerc să lupt împotriva ei, am învățat să vorbesc cu frica mea și știu foarte bine că intensitatea unei emoții scade imediat ce aceasta este recunoscută, etichetată și trăită. Oarecum, am învățat să nu mă mai sperii de emoțiile pe care le am. Să recunosc mecanismul bio-psihologic și să-l umanizez.

După care o adevărată salvare sunt exercițiile de respirație abdominală și cele de imagerie dirijată. Primele se referă la o respirație conștientă (inspir și expir, de mai multe ori, numărând pe patru timpi) – care îi transmite sistemului meu limbic (și „amigdalei”) că sunt în viață și îi conferă cortexului prefrontal timp să intre în funcțiune (potrivit studiilor de specialitate, procesarea emoțională este în medie cu 400 de milisecunde mai rapidă decât procesarea rațională/cognitivă).

Tehnicile de imagerie dirijată sunt eficiente deoarece creierul nu face cu adevărat diferența între realitate și imaginație, iar înainte de câte o expunere publică importantă este ca o repetiție reală să te imaginezi în fața audienței vorbind și făcând față cu brio situației. În astfel de situații „amigdala” se mai relaxează și îmi crește încrederea în propriile abilități.

Tot legat de audiență, am mai descoperit un secret, și anume că este esențial să-i privesc pe cei din sală ca fiind aliați, și nu inamici; sunt și ei oameni din carne și oase, care au emoții asemeni mie, chiar dacă cu o intensitate mai scăzută; ceea ce automat mă face să-i simt aproape și să cred că sunt în siguranță.

Tot din categoria instrumentelor sănătoase fac parte și comportamentele care definesc inteligența relațională. Acestea au de-a face atât cu raportarea la fiecare emoție și gând ca la norii de pe cer (despre care știm că sunt impermanenți, vin și trec), cât și cu îndrăzneala de a ne folosi de puterea relațiilor. Experții în analiza misterelor creierului uman și al tiparelor de atașament au descoperit că în situații de pericol (ex. teama de a vorbi în public pentru cei ca mine) creierul produce o cantitate crescută de cortizol (cunoscut în limbaj popular ca hormonul stresului) – care automat ne face mai vigilenți și activează la nivel sistemului limbic mecanismele de genul „lovește sau fugi”. Însă, tot prin munca acestor experți s-a descoperit că ceea ce ne poate ajuta în astfel de momente sau mai exact ce ar putea reechilibra compoziția chimică a creierului este o altă substanță numită oxitocină (care chiar dacă sună a detergent de vase, nu se găsește în comerț); creierul o produce în timp ce suntem hrăniți la sânul mamei; în timp ce facem dragoste și atunci când, în calitate de adulți, ne gândim la o persoană despre care știm că ne acceptă necondiționat, o altă ființă umană care nu ne respinge pentru că simțim frică, și care ne validează pentru că ne iubește suficient de mult, încât să ne accepte așa imperfecți cum suntem.

Înainte de fiecare expunere socială simt frică, sunt același introvertit din trecut, dar știu și că „nu sunt defect” - sunt doar timid, dar suficient de inteligent încât să mă adaptez la mediu în așa fel încât să nu renunț la visurile mele, să promovez în continuare sănătatea relațională în România și să aleg de cele mai multe ori comportamente despre care știu că mă ajută să mă bucur cu adevărat de viață.                 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Valentin check icon
    Mie dacă-mi pune cineva în faţă un milion de euro vorbesc de se crapă asfaltu'...
    • Like 0
  • check icon
    "sunt doar timid, dar suficient de inteligent încât să mă adaptez la mediu", acesta este cheia, sau 50% din ea, dintii. dar in afara de bun simt (sa stii cand sa deschizi gura), cultura (sa ai ce spune) si functionarea perfecta a organismului, respectiv productia si transmiterea de oxitocină si hormonul stresului prin sistem limbic/limfatic, catre „amigdală” si cortex prefrontal și o procesare rațională/cognitivă, cred ca exista si o anume "configuratie nativa antistres", genetica poate, ceva ca o legatura de tip "wi-fi" cu "atmosfera" degajata de grupul focusat.
    in 50 de ani de viata am intalnit persoane cu capacitati variate si inteligenta cu mult peste media, dar incapabili sa proceseze in conditii de stres (max 15% ramaneau activi), si am intalnit si persoane limtate intelectual dar care raspundeau perfect in conditii de stres (max 25% ramaneau activi). problema cu acestia din urma 25% era ca nu reuseau, odata cu reducerea nivelului de stres, sa conduca procesul catre finalizare, in timp ce ceilalti 15% reuseau, dupa fiecare experienta, sa imbunatateasca finalizarea. astfel ajungem la diferentele dintre profesori si meseriasi, la ramanerea in urma a procesului de invatamant atunci cand din proces dispare "ucenicia".
    de tanar, am avut sansa sa conduc grupe de muncitori, militari, colective de munca, directii din institute, comisii de negocieri, licitatii deschise, am predat cursuri si am realizat prezentari la congrese, adunari de specialisti sau adunari ad-hoc, deci vorbesc "din sistem" :). ucenicia de "lider" mi-am inceput-o ca muncitor agricol si am finalizat-o ca bunic :). am avut parte si de lideri "trazniti" care ma anuntau cu 10 min inainte ca am fost inscris la cuvant :), nu a aparut nici odata o problema in "discursul" prezentat. de ce ? simplu, odata intrat intr-o incapere sunt prezent 110% :) acolo : 1. evaluez nivelul pregatirii (cine naiba-si pierde vremea pe aici ?), intelectului (ma uit la pozitia pe scaun, obiectele insotitoare, unghii, coloristica cravatelor, fustelor, ciorapilor) si preocuparilor participantilor (dimensiunea si uzura gentilor, obiectele scoase la inaintare, pulover, haina); 2. citesc programul tiparit al adunarii (titlurile participantilor, titlurile cuvantarilor); 3. ascult cu atentie cuvantarile (ce/cum/unde/cand se pun accentele, se apauda, se murmura) ! scopul : in cazul in care trebuie sa "deschid gura", chiar in pauza de cafea, sa spun ceva de interes comun, poate banal, dar sa nu fiu deplasat si caraghios :).
    in timp, jurul meu au aparut in mod constant persoane dornice/sau impinse sa poata "evolua" ca si mine, sau persoane pe care eu am incercat sa le incurajez va devina "spontane". astfel am descoperit ca exista ceva dincolo de faptul ca "meseria se fura/ucenicie", si anume "talent, carma, ... " si o anume "legatura" de tip "minte la minte/wi-fi" care-mi permite sa "vad/inteleg" in chipul "salii" directia de "interes". astfel reuseam sa prezint date plictisitoare sau discursuri fara legatura impanadu-le cu glume si apropouri de interes curent, pentru a le "resuscita"/readuce interesul catre prezentarea seaca si in final pentru a depasi momentul stupid in care sunt obligat sa vorbesc 10 min in fata unui grup eterogen si omogen din a carui meserie nu cunosteam nimic :).
    "sunt doar timid, dar suficient de inteligent încât să mă folosesc de toate resursele din dotarea mea", acesta este inca 50% din cheie, canelurile.
    • Like 0


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult
text: Gaspar Gyorgy / voce: Claudiu Pândaru
sound-bars icon