Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Gabi Bartic, COO Brio, despre alocările din PNRR pentru educație: Ar fi minunat dacă, în loc să ne gândim la ziduri, am reintroduce știința de carte în educație

Gabi Bartic

3,6 miliarde de euro vor fi alocați Educației prin Planul Național de Redresare și Reziliență, o parte semnificativă a acestor bani urmând să fie investiți în infrastructura educațională. „România post pandemică este țara cu școli sigure și dotate modern cu laboratoare funcționale, vom investi în rețele de școli verzi, eficiente energetic, precum și în dezvoltarea sistemelor de educație timpurie și în învățământul dual”, a declarat președintele Klaus Iohannis.

Însă Gabi Bartic, Director al Consumer Division și COO al platformei educaționale Brio.ro spune că și-ar fi dorit să vadă în PNRR mențiuni mai clare referitoare la creșterea calității actului educațional în România. „Ar fi minunat dacă, în loc să ne gândim la ziduri și la obiecte, am reintroduce știința de carte în educație. Programe elaborate științific și serios, manuale și materiale didactice elaborate științific de oameni care știu ce fac și care e scopul final, metode aduse la zi, management profesionist al unităților școlare, atât din perspectiva resursei umane cât și din punctul de vedere al gestiunii corecte a resurselor alocate, legislație care să aibă în centrul atenției elevul, nevoile lui și ce i se întâmplă în acest sistem educațional, experiența lui adică. Nu există alt scop posibil al acestui sistem de educație decât interesul pe care ar trebui să-l avem cu toții – educația cât mai aproape de potențialul maxim al fiecărui elev”, spune Gabi Bartic.

Care a fost prima impresie când l-ați ascultat pe premierul Cîțu vorbind despre alocările din PNRR pentru educație?

Senzația că educația este mereu la „și altele”. Inițial, m-am suspectat cumva de enervare exagerată, așa că m-am uitat încă o dată pe discurs (video si text) și vă spun sincer: educația vine după 13 minute și ceva de discurs și ocupă mai puțin de 15 secunde din cele 15 minute și ceva alocate susținerii proiectului în fața Parlamentului. Dar, afară de aceste îngâmfări prostești („Vaaai, dar credeam că educația e mai importantă, ați lăsat-o la urmă, ce mesaj dă asta milioanelor de copii și părinți etc etc etc?”) am rămas cu gustul amar că ne tot învârtim în jurul unor cărămizi și unor betoane, ca să nu spunem cu gura deschisă că, de fapt, nu știm de unde să începem cu domeniul ăsta și că nu știm de fapt cum să facem ceva vizibil și palpabil. Și-atunci facem pereți, construim ziduri. Am avut senzația aia a unei mașinării complexe defecte – care a funcționat cândva, are forma unui obiect funcțional, dar nu i se mai mișcă decât puține piese înăuntru. 

Și, când se pune problema „Ok, ce facem cu el?” – în loc să zicem fie „hai să-l aruncăm și luăm altul nou”, fie „hai să aducem un specialist să-l repare”, noi zicem „Ia hai să-l punem într-un cub de cristal de Bohemia, să vezi ce fain o să arate”. Posibil că o să arate mai bine, ba chiar să fie o minunată instalație de artă, dar tot nefuncțional va fi.

La o analiză mai detaliată, care credeți că ar putea fi impactul proiectelor propuse?

Noi, la Brio, am publicat cum o vreme un studiu legat de intervențiile în educație care au impact demonstrat științific, substanțial în educație. Proiectul mai e vizibil încă aici: https://brio.ro/adviser. Aceste intervenții, detaliate și explicate pe câteva paliere (cost, impact, dovezi științifice, scalabilitate, ușurința implementării) au fost selectate din câteva sute de intervenții la care colectivul științific din spatele proiectului s-a „uitat”. Nicăieri, în top 50, nu am găsit „calitatea clădirii în care se învață”. Voi spune deci extrem de asumat: este evident că e mult mai ok să studiem în școli moderne. Este evident că e mai bine să avem pereți curați și minime condiții de igienă. Dar nu de acolo va veni creșterea calitativă a actului educațional. Performanța copiilor nu e influențată decisiv nici de perdelele noi, nici de pupitrele ergonomice și nici de mocheta nouă. Sigur, e vorba de un anumit confort psihic pe care ți-l dă un mediu prietenos. Dar voi repeta asta, e minunat să facem școli noi, câtă vreme nu „umblăm” la ce se întâmplă între pereții aceia noi, rezultatele vor fi aceleași. Doar că Guvernul va putea să spună: „Păi ce vă mai lipsește, dragilor? Nu v-am creat toate condițiile, nu mi-am rupt eu de la gură 3 miliarde și v-am făcut școli noi? Și voi tot ultimii la PISA sunteți? ” Vă e cunoscut discursul, nu?

Avem, cu toții, oarece legături cu o școală, un elev, un act educațional. Când suntem puși să spunem ce am schimba, am spune vreunul dintre noi în primul rând „perdelele”? Am bagatelizat voit subiectul, sunt conștientă că mereu aici vom avea exemple de școli cu toaleta în curte. Să fim serioși, acele școli sunt dovada unei crunte neputințe administrative și a unei ignorări constante și perseverente a domeniului – din partea directorului, a primarului, a consiliului local și așa mai departe. Această neputință și această desconsiderare a educației în general și a școlii nu se vor repara cu niște pereți noi.

Care sunt în opinia dvs. marile minusuri ale educației din România?

Răspund tranșant aici: știința de carte. Lipsa științei de carte, mai exact. Ar fi minunat dacă, în loc să ne gândim la ziduri și la obiecte, am reintroduce știința de carte în educație. Programe elaborate științific și serios, manuale și materiale didactice elaborate științific de oameni care știu ce fac și care e scopul final, metode aduse la zi, management profesionist al unităților școlare, atât din perspectiva resursei umane cât și din punctul de vedere al gestiunii corecte a resurselor alocate, legislație care să aibă în centrul atenției elevul, nevoile lui și ce i se întâmplă în acest sistem educațional, experiența lui adică. Nu există alt scop posibil al acestui sistem de educație decât interesul pe care ar trebui să-l avem cu toții – educația cât mai aproape de potențialul maxim al fiecărui elev.

Că noi (ca societate) ne focusăm pe orice altceva: să nu supărăm profesorii, să nu supărăm sindicatele, să nu spunem că o practică e greșită și rescrisă de la 0, să nu spunem că anumite instituții sunt inutile sau învechite – toate „să nu”-urile astea nu au în centru, niciodată, copiii. Ei sunt victime colaterale ale acestor spaime ale noastre, ca societate, și de eșecul educației lor suntem vinovați toți, câtă vreme încă intrăm cu spaimă cumva pioasă în domeniul acesta de teamă să nu supărăm pe cineva.

Cum crești calitatea predării? Dar a testării?

Simplu: cu oameni buni, cărora le place ce fac și care fac orice să schimbe regulile pentru ca elevilor să le fie mai bine. Ca-n orice domeniu, calitatea și performanța sistemului vine de la calitatea oamenilor și de la capacitatea de a coagula comunitățile corecte în jurul fiecărei idei. Aș începe cu o valorizare corectă a profesiei didactice. Și aș începe cu un studiu: cine mai pune profesorii între cele mai valorizate profesii: aș bănui că e un procent în gravă scădere față de acum 20-30 de ani. Discuția e lungă, vine și din sutele de exemple negative cu care fiecare dintre noi ne-am întâlnit, mediatic sau fizic. Dar: dacă pume profesia asta la locul pe care trebuie să îl aibă, dacă punem bariere corecte de intrare în ea (profesionale întâi, dar nu numai) și adăugăm o remunerare corectă a performanței crescute, nu a vârstei și vechimii pe un job, atunci cred că putem rezolva această problemă. Și voi detalia un pic la „performanță”: sigur că e excelent să vorbim despre vârfurile sistemului, dar un sistem performant de educație are ca scop aducerea FIECĂRUIA dintre copii la un potențial cât mai apropiat de potențialul său maxim, oricare ar fi acela. Și această calitate aș premia-o în fiecare dintre profesori, nu neapărat și nu exclusiv capacitatea de a „antrena” vârfuri.

M-aș asigura că în acest business (voi lua multe pietre din cauza asimilării cu un business al actului sacru al educației) al modelării de creiere de copii aș avea doar oameni care știu să facă asta, au instrumentele potrivite, dorința și putința să facă asta. Și dacă m-aș convinge că au toate aceste calități, le-aș pune în mână atât forța, cât și instrumentele să facă asta: ei vor schimba sistemul, pentru că ei, profesioniștii, vor ști mai bine să identifice și elimine obstacolele.

Legat de creșterea calității testării, aici e-o discuție lungă. Voi spune așa: școala românească are nevoie de testări periodice unitare și oneste de nivel pentru a putea lua decizii serioase legate de conținuturi, de oameni, de programe, de politici. Dar nouă tocmai de aceste momente de diagnostic ne e cea mai frică (PISA e singurul moment real în care o atare testare unitară funcționează), dar nici n-am prea face mare lucru pentru ca următoarele testări PISA să nu ne mai prindă atât de nepregătiți. Școala românească are nevoie de diagnostice serioase și de analize serioase de date. Care să aibă rezultate serioase (nu coercitive, ci corective). Școala românească are nevoie de evaluări independente și imparțiale. De o oglindă pusă-n față și de o analiză a lucrurilor de îmbunătățit. Câtă vreme ne vom tot minți că totul e bine, nu vom putea corecta.

Dacă ați fi putut redacta propunerile pentru PNRR ce ați fi scris la capitolul educație?

Mă temeam de întrebarea asta. Dar o și așteptam, cumva. Eu aș face așa: transformare digitală. Dar transformare digitală 360, adică pe întreg tabloul educației. Când spun transformare digitală nu aș spune calculatoare și laboratoare de informatică „și-apoi om vedea ce vine”. Aș face așa: un diagnostic al nevoilor și competențelor actuale ale sistemului în totalitatea lui (elevi, profesori, hardware etc), un plan concret și coerent de atingere a unor competențe medii-superioare pentru fiecare dintre acești actori (adică instruire, sute de ore de instruire, pentru că trebuie schimbat un mindset cu altul), analiza materialelor didactice și updatarea lor la nevoile și necesitățile actuale și abia apoi transpunerea acestor conținuturi în forma interactive, training constant pentru profesori pentru crearea și utilizarea optimă a conținuturilor digitale și în paralel, dar nu ca prim și ultim scop, dotarea cu hardware a școlilor, laboratoarelor etcetera. Tot ce am descris mai sus înseamnă că personal m-aș ocupa de procesul educațional întâi, de calitatea fluxului de informație care pleacă spre elev, și abia apoi de suportul pe care acest flux este recepționat (device-urile). M-am ambalat puțin pentru că de fiecare dată când la noi se vorbește de digitalizare, ne oprim la device și la conectivitate. Și nu mă opresc să mă întreb: OK; să spunem că clipim un pic, 2 ani mai târziu cineva (să-i spunem PNRR) pune pe masa fiecărui copil care nu are o tabletă și internet, fiecărui profesor un laptop și fiecărei clase o tablă inteligentă. Am rezolvat, fără doar și poate, o problemă, dar nu pe cea esențială: ce conținuturi punem pe aceste device-uri. Cine transmite această informație. Și calitatea acestor conținuturi, la fel ca și transmițătorul informației, sunt esențiale pentru progresul real al actului educațional. Am văzut câteva zeci de platforme care „digitalizează” contenturi educaționale. Dacă digitalizăm manuale vechi sau neadecvate, nu facem decât să livrăm același conținut prost în altă formă. La fel cum o știre fake e la fel de fake și citită pe hârtie, și pe un site quality, la fel e și cu o lecție proastă de istorie. Fie că o vedem pe o tablă interactivă, fie că o citim într-un manual vechi, informația transmisă e la fel de proastă și transformarea pe care o va produce în creierul copilului, scopul ultim al actului educațional, va fi nulă. Ca să sumarizez, educația e un flux de informație (și de emoție) care circulă pe diverse canale, digitale sau nu, spre și dinspre elev. Câtă vreme ne vom limita la device-ul pe care elevul primește acest flux (tabletă) și la mediul în care elevul „locuiește” în acest proces (pereții școlii), și nu la calitatea transmițătorului, calitatea informației, modul în care e „ambalată” această informație, modul în care copilul interacționează cu ea și o relaționează cu alte informații pe care le are, felul în care copilul se raportează la ea și poate demonstra că a asimilat-o sau nu, modurile în care îl putem ajuta să o asimileze mai bine, vom fi mereu constructori de ziduri, nu de oameni.

Articolul face parte din seria Educație cu Brio, susținută de Brio.ro.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Excelent articol aplicat la domeniul educației ! Personal apreciez că este cel mai bun și corect demers în domeniu de când citesc Republica ; o astfel de persoană s-ar impune să fie numită/aleasă în cel mai înalt for al Educației ! Dar... imediat vin și vă dezumflu total ! Un astfel de demers nu are nici o șansă atât timp cât Meritocrația (principiu + criterii ) este pusă ”la colț” sau ”după ușă” ! Dacă în societate nu se implementează și nu se promovează Meritocrația, nu există nici o șansă să progresăm. Involuntar și automat mi-am amintit de inițiativa ”România educată”. Fiind vorba de un demnitar provenit din mediul Educației, așteptările și pretențiile au fost și sunt mult mai mari. Dar trecând în revistă ”faptele” de până acum, constatăm și conchidem că e ultimul demnitar din partea căruia putem să ne așteptăm la ceva constructiv și sănătos. Totul, dar absolut totul, ne duce la concluzia că e vorba de un dictator (deci opusul unui democrat) care a dorit ”doar” ca totul să fie ”al meu” (guvernul, parlamentul, instituțiile de forță, funcțiile de decizie la toate nivelurile, etc, etc) ! Dar nu e singurul ; pe post de ”Gică contra” ar apărea imediat în arenă cei care în prezent îl copiază la apucături pe demnitarul menționat anterior : ”totul pentru mine și ai mei” ! Va fi foarte greu de determinat ca cei necorespunzători (dpdv al criteriilor Meritocrației) să se dea la o parte. Dar nu imposibil. Dar ar mai fi necesară o condiție și anume ca nivelul de educație (generală și politică) să fie cu totul altul, în sensul că toți să gândească cum să fie bine pentru toți cetățenii între care să se regăsească și ei.
    • Like 0


Îți recomandăm

Nomad digital

Marius are 24 de ani și înainte de pandemie s-a angajat pentru prima dată cu normă întreagă. Sau full-time, cum spun colegii. Multinaționala care l-a recrutat i-a oferit un contract pe perioadă nedeterminată, dar, spre mirarea părinților, a refuzat. (Foto: Getty Images)

Citește mai mult