Foto Profimedia
Citesc pe un forum întrebarea: „Îți garantează o facultate succesul în viață?”
Înainte să îmi ofer mie însămi un răspuns, am găsit un răspuns foarte fain și complex, care nici măcar nu pare scris cu ChatGPT, ceea ce e rarisim în ziua de azi. Îl redau ca atare:
„Ah, eterna întrebare: poate o facultate să-ți garanteze succesul în viață? Sigur — la fel cum cumpărarea unei chitare îți garantează că vei deveni următorul Jimi Hendrix sau cum descărcarea unei aplicații de fitness te transformă automat într-un atlet olimpic.
În teorie, facultatea oferă cunoaștere structurată, acces la oameni, idei și oportunități — un fel de „kit de start intelectual”. În practică însă, succesul este o variabilă încăpățânată, care refuză să se lase redusă la o simplă ecuație de tip diplomă + ani de studiu = viață reușită.
Realitatea e puțin mai… barocă. Succesul se naște dintr-un amestec aproape alchimic de factori: context social, curiozitate, disciplină, adaptabilitate, inteligență emoțională, noroc, eșecuri prost gestionate și câteva decizii luate la 2 dimineața care, retrospectiv, fie te salvează, fie te urmăresc toată viața. Facultatea poate contribui la unele dintre aceste ingrediente — dar nu are monopol asupra lor.
Există oameni cu diplome impecabile care încă încearcă să-și găsească locul și oameni fără facultate care construiesc imperii sau trăiesc foarte împlinit. Nu pentru că diploma ar fi inutilă, ci pentru că viața nu respectă syllabusul nimănui.
Așa că, dacă ar fi să răspund serios-ironic: facultatea nu garantează succesul, dar îți poate oferi un set destul de elegant de instrumente. Ce faci cu ele — construiești o catedrală intelectuală sau doar le lași să ruginească într-un sertar — depinde, din păcate sau din fericire, de tine.”
Personal, răspunsul meu e cunoscut de cei apropiați. Totul depinde și de ce înseamnă „adult de succes” în viziunea fiecăruia. Pentru unii, împlinirea înseamnă dragoste; pentru alții, bunăstare materială, putere, vizibilitate, o carieră împlinitoare — nu neapărat o funcție ierarhică, ci pur și simplu bucuria de a merge la muncă — sau poate călătorii în jurul lumii.
Trist este atunci când nu bifezi nimic din toate acestea. Dar, chiar și așa, viața rămâne suportabilă.
Pentru mine, primele cărămizi ale unui ipotetic succes au fost alegerile congruente cu pasiunile mele. Am făcut două facultăți: una la Cluj, Litere, și alta la București, Jurnalism și Științele Comunicării. La stat, cu bursă, la UBB și UB, cu mobilitate Erasmus. Azi, abia azi, mă mândresc cu asta, trăiam cu bani puțini, bucurie autentică și implicare în ceea ce studiam.
Uneori, mama îmi spune că dacă ar fi să aibă copil de purtat în facultate acum, în 2026, chiar nu ar avea cu ce, cu atâtea tăieri, măsuri fiscale și previziuni sumbre de recesiune. În care un meniu la o cantină studențească costă cam 25 de lei, iar un pachet trimis cu autobuzul sau trenul pe ruta Vatra Dornei-București te duce la câteva zeci de lei. Și eu cred la fel, nu aș mai fi avut posibilitate, nici motivație, s-a tăiat și sporul de doctorat, iar un caiet a ajuns să fie 18-20 de lei.
La 20 de ani, scenariul meu de viață era foarte clar: să fiu profesoară de română dimineața, apoi să colaborez cu o revistă glossy, de tipul Elle. Să am o familie și neapărat o pisică.
Douăzeci de ani mai târziu, nu s-a întâmplat nimic din toate acestea.
Între timp însă am renunțat la scenarii. Cresc un motan cam grăsuț și mototol și mă bucur de prezent, de primăvară. Nu sunt profesoară, dar de un an fac ceva extraordinar de frumos, alături de oameni care, din punctul meu de vedere, chiar sunt de succes.
Acum, recruterii de HR și consilierii în carieră le spun absolvenților să nu mai aleagă o facultate în trend, una care garantează un salariu mare, inteligență artificială schimbă prezentul, viitorul, cererea și oferta pe piața muncii. Și să se imagineze peste 15-20 de ani la un loc de muncă și să întrebe un profesionist din domeniu dacă e ok cu ceea ce face, dacă se trezește dimineața motivat să ajungă la job.
Revenind la colegii mei, ei iubesc natura. Au făcut Botanică din pasiune, vin cu drag la muncă și, uneori, mai dau și cu grebla sau sapa — ceea ce, în termeni psihologici, se numește „ergoterapie”: terapie prin mișcare în aer liber. O formă de terapie la care voi adera și eu, doar să găsesc gumari leopard („animal print") mărimea 41!
Mi-a plăcut foarte mult răspunsul anonim citat mai sus; din păcate, fiind postat anonim, nu am cui să-l atribui.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.