Foto: Inquam Photos/ Liviu Chirica
Ceea ce m-a frapat întotdeauna în cazul României în perioada post-decembristă a fost nonșalanța cu care populația și conducătorii ei au repetat greșeli făcute de-a lungul timpului. România nu a avut doar o dată deficite fiscale nesustenabile, nu și-a stimulat doar o dată economia deja supraîncălzită și nici nu a apelat doar o dată la FMI în disperare de cauza. Mai exact la mult hulitul FMI a apelat de ... nouă ori după revoluție, dacă am numărat corect. Iar exemplele ar putea continua fie că vorbim de privatizări, de creșteri nesustenabile de salarii sau pensii, de neglijarea investițiilor publice.
În 30 de ani a fost timp suficient că să ne lămurim, iar și iar, cât de păguboase sunt toate aceste abordări și că, de fiecare dată, ne-au dus într-o fundătură. Și cu toate acestea persistăm și, în loc să progresăm, le repetăm. Ce semn mai bun de incapacitate de a învăța din greșeli vrem decât posibilitatea extrem de ridicată de a fi retrogradați din categoria țărilor recomandate investițiilor în categoria investițiilor speculative. Este practic o întoarcere a României cu 12 ani în urmă când a fost scoasă de Standard&Poors din categoria țărilor a căror datorie era recomandată pentru a fi finanțată. Spre comparație Polonia este azi trei niveluri peste România...
Eșecurile tranziției și incapacitatea de recupera decalajul față de țările central europene, poziționarea constantă la coada Europei în mai toate domeniile au indus un cult al fatalismului printre români, o consolidare constantă a complexului de inferioritate românesc. Noi suntem primii care avem grijă, cu obstinație să ne amintim în ce țară europeană de mâna a treia trăim. Rețeta este sigură: alegem caracteristicile în care țara de referință excelează și apoi ne comparăm cu ele. Alegem să ne raportăm la curățenia din Germania, la turismul din Grecia, la învățământul din Finlanda, la pensiile din Franța și, bineînțeles, vrem ca taxele și impozitele să fie cele românești, iar amenzile așa cât să le poți plăti fără să îți pară rău. Ajungem astfel la compararea României cu o țară al cărei nume ar fi, fără doar și poate, Utopia.
Nu am nicio îndoială însă că, după același model, am putea găși acele dimensiuni pe care România să fie invidiată față de o bună parte a țărilor europene, chiar dacă ele ar purta aceleași nume că cele de mai sus: Germania, Grecia, Finlanda, Franța. Pentru că nicio țară sau popor nu e perfect. Dar noi preferăm să ne cufundăm în complexul românesc... Complex care ne dă certitudinea că nu putem, nu avem cum să performăm mai bine decât orice altă țară din Europa, atâta vreme cât ne-am învățat atât de bine cu postura codasilor. Iar această certitudine o păstrăm chiar și atunci când cifrele o contrazic flagrant. Și mă refer aici la modul spectaculos în care România (și alte țări din Estul Europei) au reușit să administreze pandemia cu care încă se confruntă întreagă lume.
Acum, odată ce a trecut partea cea mai dificilă, vedem o serie de viteji care ne explică cât de exagerate au fost măsurile de izolare. Cum am fi putut noi să nu mai stăm în case că tot nu s-ar fi întâmplat nimic. Cât de nedreptățiți au fost cei care au fost amendați și că, de fapt, amenzile mai mici sau chiar lipsa lor ar fi fost de dorit. Astfel de oameni ignoră că, de fapt, noi nu trebuie să îi credem pe ei pe cuvânt. De fapt putem ști exact ce s-ar fi întâmplat privind înspre vest. Știm exact ce s-ar fi întâmplat dacă măsurile de restricție ar fi fost întârziate, știm exact ce s-ar fi întâmplat dacă în lipsa amenzilor oamenii ar fi umplut străzile, terasele și restaurantele. Pentru că, de data asta, pentru prima dată poate, țările vestice nu ne-au mai oferit un exemplu, ci un contraexemplu. De fapt noi, alături de alții, le-am oferit calea de urmat. Însă nu putem concepe acest lucru. Nu-i așa?
Incapacitatea unora dintre noi de a recunoaște o astfel de victorie devine extrem de periculoasă în cazul probabil al unui al doilea val al pandemiei la toamna. Percepția eronată că măsuri mai laxe ar fi dat aceleași rezultate și presiunea unei părți a opiniei publice în acest sens riscă să ducă efectele unui eventual al doilea val într-o zonă necontrolabilă. Iar o astfel de situație ar friza absurdul.
Să poți controla atât de bine primul val și să eșuezi în controlul celui de al doilea ar fi de neiertat. Iar dacă în România există unii care consideră că acceptarea unei rate de mortalitate precum în Italia, Marea Britanie sau Spania era un preț care trebuia plătit, nu pot decât să me bucur că sunt doar o minoritate neglijabilă. Și, în final, știți ce? Sunt mândru că viață unui bunic în România este mai de preț decât viața unui bunic în Suedia.
Articol publicat pe blogul autorului.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Mai lasati criticile la adresa poporului. Vedeti cine formeaza elita acetei tari. (Politica, economica, stiintific-culturala.)
(Ma refer la comentatori.)
Felicitari pentru articol!