Iată câteva cazuri de ipocrizie în pandemie și apoi îndrăzniți să scrieți pe grupul clasei întrebarea: „Dragi părinți, dumneavoastră credeți în covid?”

Foto: Guliver Getty Images

Din cărţi aflasem că încercările dramatice ar trebui să ne unească, să scoată la iveală ceea ce e mai bun în noi. Din păcate, scriitorii se înşală şi lumea pe care şi-o imaginează ei este ruptă de realitate. Poate de-asta, după cum arată studiile, noi, românii, cheltuim cel mai puţin pe cărţi, aproape de vreo 20 de ori mai puţin decât un italian; comparaţia cu francezii ne-ar face să roşim...

Recunosc că eu, dacă ar fi fost vreodată să scriu o carte despre o pandemie, aş fi zis că, după un început tragic, personajele vor da dovadă de emaptie, de creativitate, că se vor lăsa ghidaţi de oameni de ştiinţă, și, cu multă dragoste şi raţiune, vor învinge orice boală.

Însă, realitatea stă cam aşa în vreme ce aşteptăm să reînceapă şcoala:

• Avem companii multinaţionale în care directoraşii, pentru a nu pierde nişte bonusuri fiindcă le-ar scădea producţia în caz că ar lăsa prea mulţi oameni în izolare, nu declară toţi contacţii celor bolnavi de covid. Iar aceştia se pozitivează după ce, bineînţeles, mai îmbolnăvesc pe alţii.
• Avem grădiniţe private care primesc copii tuşind până ce le diagnostichează cineva pe educatoare.
• Avem bolnavi care se prezintă ei înşişi în farmacii să îşi ridice prescripţiile medicale.
• Avem poliţişti de la judiciar care refuză să-şi pună mască în spaţiile închise din instituţie fiindcă ei consideră că nu există coronavirus.
• Avem firmuliţe care te cheamă la lucru chiar dacă tu locuieşti sub acelaşi acoperiş cu vreun bolnav.

Cred că fiecare cunoaşte măcar o situaţie dintr-astea dacă eu am ajuns să le cunosc pe toate în ultimele zile, aşa-i?

Cu o lună şi jumătate în urmă am vazut una dintre situaţiile descrise mai sus într-un alt judeţ în care numărul îmbolnăvirilor creşte vertiginos. O societate care impusese respectarea tuturor regulilor s-a trezit cu angajaţi bolnavi care prezentau de la medici concedii de boală pentru infecţii urinare sau alte bagatele. Până ce a fost cineva trimis la testare pe banii companiei fiindcă managerul auzise că prin oraş zburdă coronavirusul şi toată lumea închide ochii să nu care cumva să îl zărească. Şi atunci s-a descoperit că, în ciuda măsurilor luate, care, oricum, nu au putut împiedica răspândirea şi în acea societate, mai mulţi angajaţi aveau covid luat de pe acasă de la soţi şi soţii care lucrau în alte companii pe unde acesta bântuia de multă vreme, companii care nu doreau să îşi lase angajaţii acasă, în izolare, şi declarau contacţi cât mai puţini sau pe cei „răciţi” îi trimiteau câteva zile în concediu. Pe urmă au inceput să moară: oameni de 40 şi ceva de ani, sănătoşi, cu copii acasă.

Însă, peste o săptămână, trebuie să ne trimitem copiii la şcoală şi să credem că vor fi în siguranţă. Profesorul Rafila propunea să se organizeze în şcoli Ziua Porţilor Deschise în care părinţii să viziteze şcolile pentru a constata cum se prezintă clasele şi să-şi trimită copiii cu încredere la ore. Fiindcă cunosc destul de bine şcolile, cred că peste 70% dintre cele autorizate nu pot asigura un metru între elevi dacă vor face cu toţii şcoala prezenţi fizic. Ce să mai vorbim de cele cu toaleta în fundul curţii.

Dar nici nu ar fi nevoie să mergem până la şcoală. Nu ştiu câţi dintre noi ar avea curajul să scrie pe grupul de părinţi ai clasei: „Credeţi că există covid? Respectaţi măsurile sanitare?” Cu cei curajoşi pun pariu de pe acum că, după ce vor citi răspunsurile, îşi vor lua un bilet doar dus înspre alte ţări.

Pot să accept faptul că unii spun că nu există virusul fiindcă nu îl văd. Dar, indiferent de ce anume credem sau vedem, măcar să fim consecvenţi în decizia noastră. Aş putea accepta să mă supun chiar deciziei majorităţii dacă majoritatea va spune că nu există virusul, deşi într-o problemă sanitară trebuie să decidă medicii, iar nu poporul. Dar atunci să mergem până la capăt cu hotărârea noastră, nu sa lăsăm lucrurile făcute pe jumătate. Să fim măcar odată consecvenţi cu ideile noastre.

În cazul acesta aş propune să facem o zi a Porţilor Deschise nu în şcoli, ci în spitalele de infecţioase. Să ne adunăm frumos, organizat, şi să facem turul saloanelor, să îmbrăţişăm bolnavii şi să respirăm adânc, liberi, fără mască, alături de ei. Pe urmă să deschidem şcolile şi să mâncăm zilnic la restaurante, bucurându-ne de viaţă, dând uitării atâtea restricţii enervante. Iar când nu vom mai simţi aroma cafelei de dimineaţă sau ne va îneca prima tuse, să mergem pe la părinţi, bunici şi mătuşi, să îi luăm în braţe şi să îi pupăm pentru toţi anii în care nu am prea avut timp să îi vedem.

Cu siguranţă vom rămâne în istorie şi se va găsi un cronicar care să scrie în vreun tratat de istorie contemporană cum odinioară se scrisese despre daci: „românii, cei mai curajoşi şi mai proşti dintre pământeni.”

Personal, în ciuda tuturor argumentelor de mai sus, pricepându-mă mai mult la scris decât la viaţă, încă mai sper că putem măcar o dată să facem lucrurile cum trebuie şi să nu ne pese doar de micile noastre obişnuinţe la care trebuie să renunţăm o vreme. Până la urmă, după cum spunea ministrul Vela, citând involuntar din Coran: „Cine salvează o viaţa salvează întreaga omenire!”

Sau, creştineşte: întâi iubeşte-ţi aproapele şi pe urmă fă ce vrei!

Copiii noştri trebuie să meargă la şcoală. Dacă noi lâncezim în ignoranţă, măcar lor să le dăm o şansă. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp