În atenția ecologiștilor de tastatură: ursul brun nu hibernează

Ca studenți la silvicultură, profesorul de Cultura vânatului și Vânătoare ne-ar fi certat urât dacă ne-ar fi auzit că vorbim despre hibernare la urs (Ursus arctos).

Hibernarea presupune o scădere a numărului respirațiilor până la 2-5 pe minut, sângele circulă încet, iar bătăile inimii sunt foarte slabe. În timpul hibernării temperatura corpului scade până la 10ºC, iar dacă se fac crestături în pielea animalelor aflate în hibernare, acestea nu sângerează.

În țara noastră hibernează marmota, liliecii, ariciul și popândăul, dar nu și ursul.

Într-adevăr urșii obișnuiesc să se retragă în bârlog pentru „somnul de iarnă”, când stratul de zăpadă nu le mai permite să-și găsească hrana.

Cât timp stau în bârlog, urșii își încetinesc într-o oarecare măsură metabolismul, pentru a reuși să supraviețuiască pe seama grăsimii acumulate.

Totuși, ei se trezesc destul de ușor dacă te apropii de bârlog, iar uneori ies din bârlog, în timpul iernii, dacă vremea se încălzește.

Să nu uităm că ursoaica fată și alăptează în perioada asta, ceea ce ar fi imposibil în timpul hibernării.

După ultimele incidente cu urși (ursul de pe pârtie și puii de urs scoși din bârlog) au apărut știrile, postările în online, și o mulțime de ecologiști, dintr-o țară intens poluată, și-au dat cu părerea. 

Suntem țara cu 18 milioane de specialiști. În ce domeniu? În toate.

„Ecologistul de tastatură” a ieșit din nou la atac.

Poți să-ți dai seama cât se pricep ăștia la urși, când îi auzi cu teorii de genul: „Urșii nu mai hibernează pentru că au rămas fără păduri și nu mai au scorburi în care să se adăpostească.”

Anual bat la pas câteva mii de hectare de pădure și mi-a fost dat să văd vreo câteva bârloguri. Am văzut destule bârloguri ca să îmi dau seama când un ecologist de tastatură vorbește inepții și nu a văzut urși decât la Teleenciclopedia.

Majoritatea bârlogurilor de urs sunt amenajate în grote, în spațiile dintre stânci sau scobite sub stânci.

O singură dată am găsit un bârlog „de lemn”. Era sub o grămadă de molizi doborâți de vânt, pe un teren accidentat și nu poate fi considerat bârlog permanent, urmând să-și piardă funcționalitatea odată cu putrezirea lemnului.

Legislația română protejează, în contextul exploatărilor forestiere, zonele cu bârloguri de urs.

De ce găsim urși pe afară, în timpul iernii?

Explicațiile nu sunt puține, iar adevărul absolut nu îl dețin nici eu, nici ecologiștii de tastatură.

Totuși, ne putem gândi la câteva motive reale pentru care unii urși nu stau iarna în bârlog.

Populația de urși a crescut și este cam mare pentru habitatul ursului (zona montană și de deal).

Ursul este un animal teritorial, deci, la un moment dat, apare concurența pentru locurile de hrănire, pentru împerechere și bârloguri.

În zona montană, în special în zona molidișurilor pure, care se întind pe mii de hectare, ursul se hrănește mai mult cu mure, afine, alune și zmeură, iar acolo unde apare și fagul, profită și de jir.

În caz că nu știați, fructele de pădure se găsesc doar în zonele în care a fost exploatată pădurea, zone în care rezistă maximum 10 ani, până când noua generație de arbori realizează starea de masiv și ajung să acopere integral solul.

Așadar, cei care se lamentează că „ursul nu mai hibernează din cauza exploatărilor forestiere” să meargă și să caute mure, afine, zmeură și alune într-o pădure bătrână și deasă. La umbră vor găsi, cel mult, plante anemice și lipsite de fructe.

Nici ierbivorele, pe care ursul le mai atacă uneori, nu și-ar găsi hrana în păduri întinse și bătrâne.

Exploatări forestiere se mai fac (mai mult sau mai puțin legal), iar urșii încă își mai găsesc hrana prin regenerările naturale sau artificiale.

În condițiile în care populația de urs a crescut mult în anii în care nu s-a mai vânat, habitatul a rămas la aceleași dimensiuni, iar populația de urs „a dat pe dinafară”.

Așa se face că urșii nu mai au suficientă hrană în mediul lor, nu mai au suficiente bârloguri, unii se îndreaptă spre zonele de dealuri joase, câmpie chiar, iar alții dorm la marginea pădurii și iau cina în oraș (a se citi „mănâncă din tomberoane”).

Recent, un celebru ecologist, șef de ONG, spunea că populația de urși nu e exagerat de mare, iar problema populației ar fi lipsa masculilor mari, care au fost vânați în baza cotelor de recoltă. Teoria asta ține doar dacă o spui unei gospodine care nu știe ce înseamnă ursul.

Să tot fie vreo 8-9 ani de când nu se mai dau cote de recoltă la urs. Urșii au avut timp să crească, dar nu prea îi vedem, pentru că noi îi vedem pe cei alungați la periferia ecosistemului. Urșii mari își păstrează zonele liniștite în care se hrănesc și bârlogurile în care să se adăpostească iarna.

O altă ipoteză ar fi concurența pentru teritorii, în condițiile în care densitatea de urși a crescut, iar odată cu micșorarea teritoriului este posibil să vină la pachet și o subdezvoltare corporală.

Dacă ne uităm cu atenție la declarația liderului ecologist, înțelegem că s-au vânat masculii mari, iar acum nu mai avem.

Cum vine asta? Câteva decenii au fost vânați anual masculi mari (România deținea la un moment dat primele locuri la trofeu de urs brun), iar acum, după 8 ani de protecție, nu mai avem masculi mari. Asta dă cu virgulă.

Când nu-i vânătoare, e braconaj

Urșii mănâncă și carne, hoituri sau animale pe care le vânează (în pădure, sau în gospodării).

De obicei urșii tineri nu se dedau la prădarea cirezilor de vite sau a porcilor din coteț. Asta e specialitatea urșilor mari și tupeiști. De acolo începe conflictul dintre țăran și urs și așa se poate ajunge la otrăvirea unor exemplare.

În condițiile în care administratorii fondului de vânătoare nu mai vând urs, nici nu-l mai protejează.

Ecologiști și ONG-uri se dau în stambă la TV și în online. Între timp, mii de asociații de vânătoare plătesc paznici și decontează combustibil pentru paza fondului cinegetic.

Degeaba te dai în spectacol, dacă nu ai urmărit braconieri, dacă nu i-ai prins în fapt, sau dacă nu ai sărit în șanț când au vrut să treacă cu jeepul peste tine. Protectorul faunei rămâne tot vânătorul, chiar dacă din când în când retează viața unui animal.

Într-adevăr, vânătoarea de urs pe baza cotelor de recoltă urmărea extragerea unor exemplare bine dezvoltate, pentru care gestionarii fondurilor de vânătoare încasau bani frumoși.

Cei care au minime cunoștințe de ecologie și genetică știu că un mascul mare (cerb, căprior, urs sau mistreț) a ajuns, sau chiar a trecut de apogeu, deci a avut o perioadă în care a fost dominant în zona lui și apucat să își transmită genele. Extragerea unor astfel de exemplare, prin vânătoare, dă șanse altor indivizi tineri, alungați din zonele învecinate, să vină pe teritoriul eliberat și să se reproducă, evitându-se astfel consangvinizarea populației.

Avem de ales între a vinde o parte din masculii dominanți, și a-i păsa în ecosistem, ajungând să se împerecheze cu fiicele lor, sau să fie otrăviți/braconați, fără a aduce astfel vreun folos ecologic sau economic.

După ce cheltuiești mii de lei pe literatură de specialitate, citești lucrările unor experți în domeniu și umbli pe păduri cu săptămânile, ajungi să citești în online părerile unor falși profeți ai ecologiei.

Dacă încerci să împărtășești din experiența personală, riști să te lovești, printre altele, de comentariile unor ecologiști de tastatură, otrăviți sistematic cu fake news.

Eu cu părerile mele, ei cu ale lor...

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp