Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De patru ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

În centrul Craiovei, o adolescentă a fost lovită, batjocorită, scuipată de alte tinere de vârsta ei. Expunerea la violență ne-a ajutat să intrăm mai bine în contact cu urâtul din noi?

violenta - bullying - Foto Facebook/Mona Irina Dragan

Foto Facebook/Mona Irina Dragan

În seara asta, la fel ca în alte seri, citesc. O experiență proaspăt trăită de o necunoscută e relatată pe facebook și intră în vizorul meu. Din nou, încremenesc. Oricât aș citi despre asemenea experiențe nu pot rămâne imună. Rămân fără cuvinte și caut să înțeleg. Subiectul? Nemilosul bullying. În plin centru al Craiovei, ziua în amiaza mare, o adolescentă este lovită, batjocorită, scuipată de alte tinere de vârsta ei. Alți tineri, cerc în jurul lor, pariază, glumesc, se distrează. O lume impotentă. Psihopată. Nemiloasă. Da, pot fi cuvinte grele. Etichetări nemiloase. În fapt, surprind animalul dezlănțuit din om. Pe mine mă atinge profund poza cu smocul de păr din mâna necunoscutei care a sărit în ajutorul victimei. Păr cu care a rămas în mână, citez din mesaj: „O mângâi pe spate. Rămân cu părul ei în mână. Animalele acelea îi smulseseră părul. O curăț pe hanorac. Era plină de șuvițe întregi de păr smulse. Văd urmele de scuipat. Mă înfurii. Cum se poate întâmpla așa ceva ziua, în centrul orașului, îmi repet întruna în minte.”

Mă pun pe scris. E singura armă pe care o simt pertinentă și ecologică și cu care pot să intervin.

Mă pun în locul victimei și îmi imaginez cât sunt de speriată, de terifiată și cum încrederea mea în umanitate se descompune. A pierit. Pentru că mă trezesc dintr-un vis frumos și plonjez în hău, într-un coșmar. Mi-e frică și-atât. Punct. Mă pun în locul agresoarelor și-mi zic că aici e multă furie, frustrare și dorință de confirmare. Iar dacă nu știu să obțin validarea mea într-un mod sănătos, o fac în forță, agresiv, să mă fac înțeleasă, cu pumnul în moaca celuilalt și cu disprețul față de ce înseamnă altă viață. Că oricum nu contează. Viața. Dacă eu nu contez, tu de ce ai conta?!

Dar acum sunt spectator. Întâmplător și specialist în relații. Preocupată de dinamica și viața relațiilor, de ceea ce ne face să fim buni, dar și fascinată de urâtul din noi. Iar aici am material de lucru!

Într-o lume în care literatura abundă în teorii de parenting, în modele de educație familială și școlară, în repere și instructaje despre cât de fermi și ce limite să punem, oricât de necondiționat trebuie să iubim copilul și cât de asertivi trebuie să fim... ei bine, încep să mă întreb dacă noi, ca specie, am ajuns la acel nivel al homo sapiens la care aspirăm în cele mai fanteziste vise?! Cele în care trăim pe o planetă bună, pură, frumoasă, în care nu există violență. Și nici rău.

Culmea e că în loc să scadă numărul violențelor și al agresiunilor, acestea au tot crescut, pe măsură ce au fost dezvăluite! Paradoxal? Nu! Puse pe tapet, în orice loc, la orice oră, mă întreb dacă atâta expunere la violență nu ne-a ajutat să intrăm mai bine în contact cu urâtul din noi? Acela pe care l-am tot tăinuit, doar că acum, deconspirat în nenumărate moduri, pe diverse canale, suntem în sfârșit liberi și inspirați să îi dăm curs. De ce? Poate că ne-a ajuns cu atâta reprimare. Cu atâtea cerințe și așteptări că suntem buni. Din naștere. Un „dar divin”. Că suntem plini de talente. Că avem potențial. Că putem face orice. Of! Chiar orice?!... Există o limită la orice? În plus, poate nu putem face față la atâtea așteptări că suntem un miracol. Și nici la atâta responsabilitate. Că n-am avut parte de modele pozitive, sănătoase. Și viața nu ne-a ținut pe fiecare în palme și nu ne-a pregătit pentru cele mai bune alegeri. Pentru că realitatea unora dintre noi e sumbră. Cu datorii, cu revolte, cu frustrări, cu neajunsuri. De la o zi la alta. Și cu promisiuni. Multe, care nu se mai împlinesc.  

Așadar, revin și mă întreb și vă întreb: unde eșuează societatea? În dorința de educare? Poate că nu e cazul să mai fim atât de expuși la violențe, pentru că ele ne apar deja ca un fapt divers și ne fac să fim nepăsători sau, în cel mai bun caz, ne alarmează, ne isterizează. Dar doar pe moment. Pentru că avem cât de curând altele din care să ne înfruptăm. E generoasă viața.

Unde eșuează societatea? În dorința de creștere? De dezvoltare? Când ni se spune și ni se chiar impune să fim tot mai buni, tot mai performanți, tot mai „extraordinari”? Nu e culmea cum, cu cât ni se cere mai mult să fim mai buni noi devenim mai răi? Cu cât ni se cere să fim mai implicați cu atât devenim mai dezinteresați? Cu cât ni se cere să fim mai atenți, cu atât devenim mai distrași? Cu cât ni se cere mai multă toleranță cu atât devenim mai aspri și radicali?...

Unde eșuează societatea? În sistemul ei de securitate? În discreditarea lui constantă? Și dacă această discreditare e prețul pe care-l plătim în siguranța noastră publică? Ca un copil ascultător, autoritatea publică ascultă și nu mai acționează. Doar vrea să ne dea dreptate, că e handicapată și nu mai știe interveni. 

Unde eșuează societatea? Când defilează cu eșarfa roz și e timp de prohod?... Sau când stă înlemnită în durere și nu mai știe cum să intervină, să taxeze derapajele comportamentale? Dacă am lua în considerare că pentru unii violența e partea cea mai bună? Sună înspăimântător, nu? Preferăm să judecăm acțiunile violente la această vârstă ca pe niște acte de teribilism. În fapt, sunt primele manifestări conștiente între puterea mea și puterea ta. Între dorința mea și dorința ta. Între spațiul meu și spațiul tău. Ce breșă s-a creat și cum am contribuit la crearea acestui monstru? Violență. Hărțuire. Umilință. Bullying. Spuneți-i cum vreți. Dacă e cazul să regândim relațiile de pe alte paliere? Să ne deschidem mintea spre noi înțelegeri ca să putem crea noi acorduri? Să micșorăm prăpastia între călău și victimă? De fapt, să o reconfigurăm. Că punând aceste etichete îl menținem pe fiecare în spațiul de putere și de slăbiciune cu care s-a cunoscut. 

Și dacă nu suntem făcuți să trăim doar cu binele? Dacă avem nevoie de rău ca să fim stimulați pentru a revoluționa lucrurile? Și ce înseamnă acum revoluție în planul relațiilor, al binelui și răului?Și dacă bullyingul e doar o formă mascată a neputinței noastre de a face față insecurității de a nu fi îndeajuns de buni? Dacă e capcana pe care ne-am creat-o singuri, din dorința de a ne arăta cât mai frumoși și buni? Dacă violența e partea hidoasă din fiecare, reprimată și controlată cu succes de unii. Dezlănțuită în alții. În niște timpuri în care trăim pe o planetă nervoasă, cum sugestiv e titlul unei cărți, și care ne îndeamnă mereu să facem mai mult, să fim mai grozavi, să dăm randament maxim în ceea ce facem? Sincer, chiar reușim în timpurile actuale, doar că acest randament pentru unii ia forma violenței. Și a frustrării. Dar ar trebui să fim fericiți. Trăim la maxim. Pentru unii cu urâtul din noi! Și suntem unii cu alții. Și cu urâtul din noi. Reconfigurăm?

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Am ajuns bine.

    Pentru ca societatea contemporana reprima cu brutalitate si mult peste necesarul legal, agresiunea masculina, dar -simultan- incita la agresiune feminina.

    Suntem pe drumul cel bun
    Sa vedeti ce va fi peste o generatie...
    • Like 1
  • S-a depus vreo plangere la politie?
    • Like 1
  • Dorin check icon
    Ați auzit de pedepse pentru fapte că aceasta?Eu Nu.O fac și o vor mai face pentru că știu că nu vor pății nimic.
    • Like 0
  • Corina check icon
    Lumea tinerilor poate fi o lume sălbatică, încă din copilărie. Lăsată în pace și cu clivajul dintre generații existent, riscă să se transforme într-o insulă a ororilor. Cheia e în educația fiecăruia de acasă și în sentimentul de responsabilitate al autorităților cu datoria de a interveni.
    • Like 0
    • @ Corina
      Cheia este in schimbarea regimului implementat noua in 1989 de dl Gorbaciov. 30 de ani ne-au fost de ajuns pentru batjocura educationala la care am fost supusi.
      • Like 0
  • ... caci toti eroii politisti erau toti in linia 1 in lupta cu Covid ...

    Asta se intampla intr-o lume in care "drepturile omului" devin "drepturile infractorilor".

    Acum 100 de ani individele erau luate la o bataie sora cu moartea si alta data nu mai faceau. Astazi insa vor fi mangaiate parinteste pe cap, consiliate psihologic si asigurate ca victima, conform legii, nu chiar conteaza. Iar cand data viitoare, cand o vor omora, toti se vor intreba mirati: "Vai, dar cum este posibil?"
    • Like 1
    • @ Dani-El EL
      Totusi nu-i bine sa ne intoarcem la conditiile de acum 100 de ani. Acele conditii au generat cele doua razboaie mondiale, nazismul odios, holocaustul, bolsevismul feroce plus pandemii de tot felul cum ar fi gripa spaniola, gripa aviara, gripa porcina, ebola, sars, si bomboana de pe coliva umanitatii, covid-19.
      • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Simona Halep - Foto: Andrew Schwartz / SplashNews.com / Splash / Profimedia)

„Am crescut cu o mentalitate că eram mică, că nu o să ajung să fiu tenismenă, nu o să ajung să fiu sus în clasament, nu o să ajung să câștig turnee mari. Cum până nu demult, în 2017, mi se spunea « nu ai mental de campion de Grand Slam».” (Foto; Andrew Schwartz / SplashNews.com / Splash / Profimedia)

Citește mai mult

Oradea centru

„Trebuie să existe o abordare integrată pentru că altfel, cu sisteme, cu programe diferite, cu lucruri făcute nișat, nu ai cum să faci o integrare la nivel național. Toate sistemele folosite de autoritățile din România trebuie să fie compatibile, pentru că altfel nu poți să faci mai mult decât s-a făcut până acum”, crede Ilie Bolojan. (Foto: Silviu Filip/ Inquam Photos)

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Halep - Moisescu

Sportivii români trebuie să depășească- pentru a face performanță- limite care le sunt impuse de la vârste mici. „Nu poți să faci aia”, „Nu ești în stare”, „Nu poți să ajungi numărul unu”, „Nu poți să câștigi un Grand Slam”, spune Simona Halep, care crede că un sportiv cu pishicul „tare”, e mai pregătit să fie campion. Ea are și câteva sfaturi pentru părinții care își încurajează copiii să facă sport.

Citește mai mult

ANAF - declarații online

În ultimele două luni și jumătate, multe dintre instituțiile publice din România au descoperit că pot funcționa și fără dosar cu șină. O ordonanță dată de Guvern în perioada pandemiei le obligă astăzi să primească de la cetățeni documente în format electronic și să le răspundă în același fel. „

Citește mai mult