Seara celui de-al doilea tur de scrutin pentru alegerea președintelui României, din decembrie 2004, m-a găsit în Gara de Nord. Asta pentru că, fiind student cu domiciliul în provincie, nu aveam “cetățenie de bucureștean” și nu puteam vota oriunde. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, cineva din biroul electoral al secției de votare a ieșit în pragul ușii și a strigat:
- Plecați acasă, că nu mai sunt buletine!
Deși provin din Schela Cladovei, care este un fel de Bronx severinean, nu cred că am mai auzit vreodată mai multe înjurături tradiționale ca în clipa aceea. Nimeni nu vroia să plece nicăieri, toată lumea voia să voteze.
Imaginea de mai sus mi-a trezit amintirea acelei zile și m-a determinat să reflectez la starea sistemului politic românesc. La prima vedere pare o fotografie obișnuită: aparatele au înregistrat imaginea unor bătrâni urâcioşi şi duşmănoşi, care se chinuie să își ascundă privirea.
Nu este nici măcar o tentativă a unui “photobombing” cu oameni, în fundal, care se strâmbă și scot limba. Aparent, nu are nimic special. Oare așa să fie?
De ani de zile se spune, iar faptele dovedesc, pe bună dreptate, că nicăieri în lumea politică nu mai există nicio diferență între stânga și dreapta. Deosebirile dintre partide se referă mai mult la felul și personalitatea candidaților și prea puțin la idei și programe. De exemplu, în 2004, ce diferență a fost între Adrian Năstase și Traian Băsescu?
Atunci am așteptat să-l votez pe dl. Băsescu ore întregi la o coadă imensă, ca de Paște la Patriarhie. Acum, după 13 ani, îmi dau seama că puteam la fel de bine să-l votez pe dl Năstase că, pentru noi, nu ar fi fost nicio diferență. Poate doar pentru ei!
Viața politică, pe cât se vede din poze, refuză la nesfârșit să-i despartă pe acești bătrâni înțelepți. Săptămâna trecută au stat frățește, la aceeași masă, în Parlamentul României și l-au ascultat pe dl. Jean-Claude Juncker. Discursul “Pupăciosului Șef” al Comisiei Europene pălește în fața acestei imagini neverosimile: Năstase și Băsescu unul lângă celălalt, umăr la umăr.
Doi comuniști, la fel de actuali și după 27 de ani, care se regăsesc unul în celălalt precum un alter ego: vizual sunt despărțiți de o pojghiță de cultură, dar în sinea lor sunt la fel de egoiști, interesați doar de amorul propriu.
Este adevărat că există totuși o diferență: unul a fost crescut de partid, altul a fost promovat de securitate. Cu toate acestea, să nu se supere nimeni, amândoi au fost iubiți și detestați, pe rând, de același popor român.
Funcționarii parlamentari de la protocol au făcut o treabă firescă și i-au așezat pe poziții egale. Cum ar putea să fie altfel? Partidul și Securitatea sunt egale, în fața românilor. Uite, cum o “eroare de protocol” a făcut dreptate tuturor și am avut șansa istorică să vedem reprezentanții statului comunist + securist împreună, la aceeași masă.
De fapt, nu e singurul lucru pe care cei doi l-au împărțit. În anii 2000, pe când unul era premier și celălalt primarul capitalei, au locuit în aceeași casă și au reușit să salveze apartamentul lui Nicolae Văcăroiu de la inundație. Toate aceste similarități neobișnuite mă fac sa mă întreb dacă România era cu mult mai diferită cu Adrian Năstase președinte?
Zic să ne imaginăm câteva similarități/diferențe:
1. Traian Băsescu, dacă nu avea termopane și bideuri ascunse prin beciul casei din Mihăileanu, ar fi fost trimis de Parchetul General la ferma de la Cornu să-i numere ouăle lui Năstase;
2. Elena Udrea, rebrand-uită în blonda de la Primărie, rămânea consilier general și tăia tichete de parcare camionagiilor la intrarea în București;
3. Elena Băsescu nu ajungea europarlamentar, dar în mod firesc locul i-ar fi fost luat de Andrei sau Mihnea Năstase;
4. Vasile Blaga i-ar fi dus pachete cu mâncare lui Adriean Videanu la Rahova, în locul lui Șerban Nicolae care nu ar mai fi fost șoferul lui Cătălin Voicu, luat cu mașina de la aceeași închisoare;
5. Victor Ponta, doctor în Drept, devenea cel mai tânăr premier din Europa, iar Emil Boc avea mai mult timp liber să învețe raporturile și normele de drept constituțional ;
6. Sebastian Ghiță cumpăra pe datorie TVR-ul și Radioul public, iar Teamnet devenea instituție publică și elimina Casa Națională de Asigurări de Sănătate din rolul intermediarului plătitor de facturi;
7. Florian Coldea nu ar fi văzut poate niciodată insulele Seychelles. Lucrătorii SRI-ului ar fi tremurat de frica politicii de rotire a cadrelor, cei mai nepăstuiți ajungeau de la activitatea de birou la școala vieții, în teritoriu, printre oamenii muncii;
8. Gabriel Oprea ar fi fost tot acolo la butoanele statului comunist + securist, asigurând spatele președintelui;
9. Aveam mai multe ședințe CSAT desfășurate în natură, la vânătoare și mai puține petreceri la Cireșica;
10. Adrian Năstase ar fi trecut pe lângă d-na cancelar Angela Merkel fără ca aceasta să-i observe prezența la evenimentele U.E., iar România avea același rol ca și președintele Băsescu de “yes-man”.
Concluzia mea este că aceste “animale politice” similare au avut doar stiluri diferite: unul s-a crezut Dumnezeu pe pământ, iar celălalt a devenit tatăl și mama infractorilor. Fondul este la fel de bolnav în ambele variante, forma este diferită. Fără să existe vreo hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, amândoi s-au autocondamnat la o altfel de pedeapsă, cu închisoarea pe viață. Nenorocirea este să rămână legați unul de altul, cu frânghiile trecutului, și împreună de secretele statului corupt, construit de mâinile și setea lor de putere.
În anul fatidic 2004, de tristă amintire pentru partid, din prea multă lăcomie s-a rupt lanțul de iubire dintre creatorii statului român contemporan. Aici regăsim începutul războiului dintre structurile statului democratic, la fel de comunist pe cât este de securist, creat după 1989 pentru elita nomenclaturii. Sistemul a creat o familie cu două capete asemenea fraților siamezi Chang și Eng Bunker.
Spre deosebire de Ion Iliescu, care a vrut și s-a mulțumit cu puterea, Adrian Năstase și-a dorit puterea, dar și banii. Aici a făcut greșeala fatală pentru că a intrat pe teritoriul foștilor securiști, care nu au acceptat imixtiunea partidului în afacerile lor. Războiul politic veșnic din acești ani ne demonstrează faptul că, după plecarea lui Ion Iliescu de la Cotroceni, Securitatea nu a mai vrut să aibă niciun stăpân. Securiștii, băieți deștepți, și-au dat seama că pot să fie și una și alta: și agenți și politicieni.
De 27 de ani, partidul și securitatea se anihilează reciproc, iar noi suntem cu toții victime colaterale. Acestea fiind zise, în ziua în care va dispărea “Partidul”, sunt convins că va muri și “Securitatea”. Abia, atunci vom fi liberi, iar Nicolae Ceaușescu se va putea odihni în pace.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Referitor la previziunea potrivit căreia ,,în ziua în care va dispărea “Partidul”, sunt convins că va muri și “Securitatea”. Abia, atunci vom fi liberi... " s-ar putea face o conversie a acestui enunţ : în ziua în care va muri ,,Securitatea" va dispărea şi ,,Partidul" ?
În ce condiţii s-ar putea produce aşa ceva, ţinând cont de poziţiile deţinute de cele două facţiuni în politiică, economie şi administraţie ?