Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

În fiecare an, în seara de Ajun punem în brad câteva globuri magice

Brad de Crăciun - Andrea Ghiță

Anul acesta iarna este cu totul atipică. Pandemia care s-a abătut peste noi de vreo zece luni de zile a temperat exuberanţa sărbătorilor. Luminile multicolore clipesc stinghere, decorurile, pachetele-cadou, jucăriile şi produsele de sezon (cel puţin aşa mi se pare mie) nu emană deloc bucurie, ci aduc mai degrabă cu îndeplinirea unei obligaţii de serviciu. Magia e atât de bine mascată încât e greu de descoperit...

Mă întrebam dacă e cazul să mai împodobim un brad sau ar fi mai bine să adoptăm moda ecologică de a atârna pe perete un poster de Crăciun sau să ne mulţumim cu o bucată de lemn modelată şi vopsită ca un brad sau să achiziţionăm unul de plastic. Totuşi, nu-mi pot imagina Crăciunul fără miros de cetină... 

Pomii de Crăciun din copilăria mea

Părinţii mei, evrei atei încrezători în steaua societăţii noi, nu ţineau nici sărbătorile iudaice, darmite Crăciunul. În schimb, îl ţineau bunicii mei adoptivi, Nándor şi Erzsi Friedmann (adoptarea a fost reciprocă; bunicii mei pieriseră la Auschwitz, la fel ca fiul lor, Ferkó).

În fiecare iarnă aşteptam cu înfrigurare momentele magice când Moşul aducea brăduţul împodobit şi darurile de sub el. Deşi vremurile erau destul de grele, iar pâinea, zahărul, făina şi uleiul se dădeau pe cartelă (roşie pentru activişti, cafenie pentru salariaţi şi de culoarea untului pentru pensionari – indicând cantităţi din ce în ce mai reduse) bunica făcea provizii din timp şi cocea delicioasele beigli cu mac şi cu nucă (mie îmi plăcea cel cu mac, bunicului cel cu nucă). Bradul era împodobit cu câteva globuri argintii (care scăpaseră nevătămate din război), cu ghirlande din paie şi flori de hârtie, nuci vopsite cu lunar, bomboane salon învelite în staniol argintiu şi colăcei de bezea (pe care abia aşteptam să-i ronţăi după ce desfăceam bradul). Nu era luminat cu beculeţe ci cu lumânărele aşezate în suporturi sub formă de floare şi trebuia să fim cu mare băgare de seamă să nu ia foc bradul, după ce le aprindeam. Niciodată nu l-am surprins pe Moş Crăciun, deşi m-am străduit din răsputeri. Ori tocmai eram la săniuş cu bunicul, ori îmi făceam somnul de după amiază (deşi îmi promisesem să nu adorm). Péter, nepoţelul vecinilor, mi-a dezvăluit în mare taină că Moş Crăciun nu există şi m-a îndemnat s-o spionez pe bunica ca să mă conving că ea împodobeşte bradul şi tot ea aşează darurile sub el. Dar s-a dovedit că era o minciună sfruntată…Mă deruta doar faptul că în unele case bradul se făcea de Crăciun, în altele de Anul Nou. La copiii maghiari venea Îngeraşul, la cei români Moş Crăciun, iar la serbarea de la Politehnică (unde lucrau părinţii mei) venea Moş Gerilă. Am avut onoarea să-l întâlnesc personal pe Moş Gerilă (pe unul din ei, că erau mai mulţi, în mantii strălucitoare de toate culorile) la Moscova, pe stadionul Lujniki în 1959, când am fost în vizită la tata, care-şi făcea doctoratul la Universitatea Tehnică Baumann. Pe stadionul luminat feeric erau mii de copii şi fiecare primea cadouri. Unul dintre moşii aceia înveşmântaţi în straie sclipitoare mi s-a adresat în ruseşte, iar eu i-am spus o poezie ungureşte şi am primit un coşuleţ de portocale. Anii au trecut, eu am crescut, bunica s-a mutat la cele veşnice…Adolescenţa a dat năvală în viaţa mea, iar pomul de Crăciun, după cum se ştie, se împodobeşte mai ales pentru copii.

Şirul Pomilor de Crăciun

Bradul de Crăciun a reapărut în viaţa mea după logodnă. Brăduţul demontabil de material plastic, de vreo jumătate de metru înălţime, îl cumpărase logodnicul meu de la magazinul de jucării, unde-i plăcea să-şi petreacă timpul, să repare jucăriile stricate şi să le testeze pe cele sofisticate. Nu dorisem un brad artificial, însă n-am fost destul de agili să ne cumpărăm unul natural. Molizii pricăjiţi, puşi în vânzare în comerţul de stat, se epuizaseră repede şi nu ne ieşise în cale nici un moţ care vindea brazi „adevăraţi”, pe sub mână. Aşa că am împodobit brăduţul de jucărie cu panglici de hârtie colorată, globuri şi figurine mititele de sticlă şi o instalaţie electrică cu lumină intermitentă, meşterită acasă. Brăduţul acela de plastic, din anul doi de studenţie, a fost primul dintr-un şir de pomi de Crăciun care au adăstat în căminul nostru, câte unul în fiecare an.

Căutarea bradului nu era o întreprindere uşoară. După lăsarea întunericului ne plimbam pe străzile lăturalnice, unde se conturau umbrele muntenilor cu căciuli înalte, care te îmbiau să cumperi brazii pitiţi în spatele blocurilor sau pe lângă gardurile caselor. Nu prea ştiai ce cumperi şi nici nu aveai timp să te tocmeşti, totul mergea pe intuiţie. Parcă simţeam care era brăduţul nostru şi niciodată nu dădeam greş. soţul meu îl lega fedeleş şi-l duceam, tiptil, pe balcon, pentru ca fiul nostru să nu-i dea de urmă. Nici achiziţionarea globurilor nu era un lucru simplu, însă graţie relaţiilor la magazinul de jucării, soţul meu reuşea să obţină cele mai nemaipomenite globuri „de export”. În seara de Crăciun scoteam copilul la plimbare sau mergeam la Opera Maghiară, unde întotdeauna se programa Spărgătorul de nuci. (Era unul dintre semnele discrete ale Crăciunului prohibit, alături de luminiţele scânteietoare ale brăduţilor care se ghiceau dincolo de ferestre. Dacă nu cădea într-o duminică, Crăciunul era o zi de lucru, marcată doar prin aroma cozonacilor puşi la pachet şi hainele „de duminică” purtate de oameni.) Pe când ne întorceam de la spectacol, bradul strălucea în mijlocul camerei şi Moş Crăciun îşi aşezase darurile sub el.

Pe măsură ce treceau anii era tot mai dificil să găseşti brazi de Crăciun. Trebuia să te orientezi după zvonuri. Auzeam că ar fi fost văzuţi ţărani cu brazi într-un cartier mărginaş, dar pe când ajungeam acolo nici urmă de ei. Plecam seară de seară în alt cartier, pe străzi lăturalnice, prin ger sau nămeţi, până găseam (şi întotdeauna găseam) bradul dorit. Odată nici în seara de Ajun nu aveam pom, dar am întâlnit pe stradă un bărbat, coborât parcă din poveşti, purtând pe umeri un brad falnic. Părea să fi venit în întâmpinarea noastră. Altă dată în dimineaţa de Ajun ploua cu găleata şi soţul meu a ieşit pe balcon să aducă în casă bradul cumpărat din vreme…Când colo, ia-l de unde nu-i! Auzisem că bântuiau hoţii de brazi şi uite că ne călcaseră tocmai pe noi. M-am pornit disperată în oraş, în căutarea unui brad şi, în final, am găsit în piaţă un molid sfrijit cu câteva crengi pleoştite, pe care nu-l dorise nimeni…După ce l-am împodobit cu globurile, jucăriile, beteala şi instalaţia electrică, s-a transformat (ca un căluţ năzdrăvan, la care-i dai tăciuni) într-un pom de Crăciun de toată frumuseţea.

În seara de 20 decembrie 1989, ploua mocăneşte, atmosfera sumbră se înstăpânise peste oraş. Auzisem de cele petrecute la Timişoara şi eram foarte îngrijoraţi. Pe străzile pustii patrulau miliţieni grupaţi câte doi… Ceva m-a mânat să pornesc în căutarea bradului de Crăciun. M-am afundat în noroaiele străzilor mărginaşe şi am umblat până am întâlnit un căruţaş care vindea brazi. Am ales unul muiat de ploaie, l-am legat cu sfoară şi l-am adus acasă. Aveam să-l împodobim în euforia primului Crăciun liber.

Pomul de Crăciun de anul acesta

Soţul meu a plecat de câteva ori în căutare de brăduţ, dar de fiecare dată a revenit dezamăgit. Brazii frumoşi erau prea înalţi, cei mai scunzi aveau crengile rare, în rest numai molizi pricăjiţi. Aseară am decis că dacă nici azi nu găseşte un brad pe placul lui, să-l cumpere pe cel mai nevolnic din piaţă, pentru că îl vom împodobi atât de frumos, încât sigur va deveni minunat.

În preziua Ajunului, m-am dus în oraş să-mi cumpăr cărţi, iar soţul după brăduţ. Pe când am revenit acasă, în antreu mirosea a sacâz şi soţul m-a chemat pe balcon să inspectez brăduţul. E mărunţel, dar proporţionat, cu crengi bogate, împodobite cu “lumânări” din conuri tinere. Are cetina dublă de un verde strălucitor şi va încăpea de minune pe scrinul pe care, cu câteva zile în urmă, aşezasem hanukia cu lumânărelele aprinse.

În seara de Ajun, vom scoate din dulap cutiile de carton, vechi de decenii, în care păstrăm globurile cumpărate pe când fiul nostru era de-o şchioapă, şi vom împodobi brăduţul. Eu îl voi privi fascinată cum anină pe crengi clopoţeii liliachii şi roz, hornarul şi cosmonautul, crăiasa zăpezii, ciupercile, moşi-crăciunii, oamenii de zăpadă, semaforul, locomotiva şi conul de brad auriu, globurile mari portocalii, verzi şi albastre decorate cu scene din poveşti. Din pântecele unei cutii de metal vor apărea iarăşi globurile şi jucăriile mărunte care împodobiseră primul nostru brad, din material plastic. Nu s-au decolorat deloc… Parcă timpul n-a trecut peste ele. Şi asta îmi întăreşte convingerea că momentele magice ale serilor de Ajun fac parte din prezentul continuu al copilăriei.

Prima versiune a acestui articol a fost publicată în revista Baabel.

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • frumos scris. cu suflet.
    • Like 0


Îți recomandăm

Tânără la calculator

Academia prietenoasă de IT Wantsome și-a făcut în ultimii patru ani o misiune din a ajuta profesioniști din toate domeniile să facă tranziția spre o carieră de succes în domeniul tehnologiei informației, prin cursuri care urmează atent cerințele companiilor IT, prin sesiuni de practică și printr-o activitate intensă de mentorat calibrată pe nevoile lor. (Foto: Getty Images)

Citește mai mult

Marc Areny

Marc Areny este de origine catalană, este cetățean spaniol și francez și a venit în România în urmă cu 10 ani. Este unul dintre primii din Europa care a identificat o nouă nișă de piață: convertește mașini cu motor termic în mașini electrice.

Citește mai mult