Foto: Guliver/Getty Images
Am pășit în tramvai și m-am uitat după controlor și după un scaun liber, așa cum fac de obicei. Am găsit un loc și m-am așezat. Controlorul mă văzuse și își făcea loc să vină către mine, încet.
“Un bilet pentru o zi, vă rog. Cu tren cu tot.” O opțiune care există aici în mod obișnuit: cumperi biletul pentru tramvai și tren, în tramvai, direct de la controlor, plătești cu cardul sau lichid, după cum iți vine mai bine. Tranzacția s-a desfășurat fără probleme și mi-a întins biletul zâmbind larg. “Ați vrea să vă dau o copie după bon?”. Refuz politicos și înghit următoarea întrebare pentru ca observasem că avea și alți mușterii.
Plecă mai departe, șchiopătând dureros. Nu era nici o urma de suferință pe fata sau în ochii lui atunci când se apropia de câte un pasager. Același zâmbet frumos, încrezător. Același mulțumesc, spus tare, articulat atunci când se îndepărta. Și asta, indiferent de cum arăta pasagerul sau de faptul că era politicos sau nu (unii nici măcar nu își ridicau privirea din telefon să se uite la el).
A trecut din nou pe lângă mine și nu m-am putut abține să nu întreb: “de când lucrați aici?”
“De 4 ani. Parcă ar fi o viață întreaga.” Și-a continuat drumul către celalalt capăt al tramvaiului verificând abonamentele și biletele, mergând mai încet când trecea pe lângă mine. Sa fie asta aproape o invitație să discutam mai mult?
“Și ce ați făcut înainte să vă mutați?”
“Păi am lucrat în industrie. Și m-am saturat să tot fiu făcut șomer tehnic pentru că industria era când sus, când jos la fiecare 2 ani. Am decis că aveam nevoie de o schimbare totală așa că m-am apucat de asta.”
“Sunteți fericit?”
“Da. E o viața bună. Cu excepția coapsei care mă supără puțin, zise frecându-se pe șoldul stâng. Dar, vorbind sincer, m-ar durea și dacă aș sta pe scaun și dacă aș sta întins. Așa măcar fac ceva care îmi face plăcere.”
“Sunteti din țara carbunelui (Black Country), nu?”
Se luminează tot.
“Da. Sunt din Walsall. Întotdeauna voi fi din Walsall (pentru cititori, Walsall e un orășel industrial în afara Birmingham-ului, unde eram cu tramvaiul.) I-am mulțumit pentru că a acceptat să stăm de vorbă și am coborât. Poate că nu vi se pare mult, dar în ziua aceea, m-am dat jos din tramvai fericită. Pentru ca am vorbit cu un om din Walssall cu ochi frumoși, albaștri ca cicoarea și o inimă mare de tot.
Fericită pentru că eu cred că toate persoanele de vârsta lui ar trebui să se simtă ca și el, (fericite, împlinite) și, practic, el mi-a demonstrat că este posibil. Dacă ar fi să analizăm și să simplificăm, aș spune că era fericit pentru că a ales să fie.
A ales să fie el însuși, să se respecte, în ciuda pasagerilor nepoliticoși sau aiuriți peste care dă în fiecare stație. A ales să se concentreze pe faptul că are un serviciu sigur decât să se lase distrat de durerea de coapsa pe care o simte la fiecare pas. Și-a luat destinul în mâini și a ales să își schimbe cariera complet la o vârstă la care alții bombăne că “sunt prea bătrâni” ca să facă ceva, să mai realizeze ceva, să mai învețe sau să mai schimbe ceva.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Singura dezamăgire: e în altă parte.
PS: salut atitudinea corectă: ignore haterilor la fel ca și trolilor. Mare le e frustrarea, ratează exact subiectul: uneori putem spune nu nefericirii și frustrării.