foto: Inquam Photos / George Călin
Suntem o țară perfect democratică. La noi toată lumea vorbește, comentează, opinează, dispută, utilizând cuvinte cu nemiluita, ceea ce pare că și inteligența noastră etnică rezidă și se consumă în vârful limbii. Limbarița națională, zdrăngăneala din spațiul public ne sufocă, ne lasă fără pauze de respirație, acestea putând fi argumentate și de tendința de ieșire dintr-o mare compresie a perioadei dictaturii, mai exact, de ieșirea la vorbe, de descarcerare a gândirii și a vorbirii.
Există în spațiul public mai multe tipuri de vorbire sau de rostire: tipul de stentori, ritoși și vocali, apoi tipul de vorbire din colțul gurii, superior care comportă note amenințătoare, tipul de vorbire sentențios însoțit de priviri pline de sine, tipul de vorbire în general spăimos cultivat cu predilecție de televizoriști și televizoriste însoțit de ochi larg deschiși, îngrijorați, care anunță sfârșitul lumii, cataclisme fatale, dispariție a universului, tipul de rostire al tinerilor oțeliți în Occident care dețin toate secretele bunăstării, unii conectați la frivolitățile și mondenitățile teribilismului, dar goliți de conținut, tipul de vorbire al extremiștilor care întotdeauna vorbesc cu ochii scoși din orbite, violenți asemenea hoardelor fasciste, neconcesiv centrați pe „turul doi înapoi”.
Peste tot este un zgomot asurzitor, deloc optimist și care nu-i face loc lui Dumnezeu printre noi. Toate aceste tipuri de vorbire mărturisesc indirect stări sau profiluri psiho-sociale diverse care recompun, într-un corp colectiv, ființa noastră etnică. Vorbitul fără încetare poate evidenția și o stare de patologie socială pentru că a vorbi tot timpul ne înlocuiește propria viață și ființă și ne duce spre stări de tulburare obsesiv-compulsivă. Pe de altă parte, din punct de vedere politic și sociologic, vorbirea și cuvântul au devenit „instrument de acțiune și putere” (P. Bourdieu), cuvintele formând o economie a bunurilor simbolice, sau o bursă a schimburilor simbolice.
În această perioadă electorală, competitorii la prezidențiale se întrec în vorbiri și rostiri. Crin Antonescu utilizează o serie de volute verbale fără miez, pline de goluri de căpătâi precum brânza schweitzer. Nicușor Dan vorbește opintit, cu pauze succesive care îi dau prilejul să intre în planul gândirii spontane, semn că vorba nu o ia înaintea minții. George Simion are o vorbire deloc expresivă, cu puține cuvinte și idei, dublată de o privire metafizică. Elena Lasconi vorbește ca o precupeață, cu o voce pe măsură, însoțită de pupături mămoase pe care le împarte aderenților. Victor Ponta este definitiv conturat în vorbirea mincinoasă, cu o geometrie variabilă a caracterului său, plagiază de peste tot, din toate doctrinele politice, fiind în esență un doctor în falsuri. Daniel Funeriu vorbește tot timpul încruntat, definitiv și plin de sine, fiind marcat de poziția sa de premiant, dar total consumat și încremenit în propriul proiect. Anamaria Gavrilă are o vorbire în ... nevorbire, nu are cuvintele la ea, dar este foarte gureșă și isterică la întâlnirile cu ziariștii. Călin Georgescu, depășit prin rostire de sfera referențială a realității, pășunează sau bate perseverent câmpiile Elizee, pe de-a întregul toxic și desuet, cu exprimări ce țin de patologia ființială. El a eșuat în demonia grandorii sale închipuite.
Ni se derulează în față un întreg repertoriu de vorbiri, de la „puțul gândirii” de mahala a Ancăi Alexandrescu, recunoscută prin expresia „marș, javră ce sunteți!”, până la formularea deosebit de inspirată și expresivă a lui C.T. Popescu prin care l-a caracterizat pe Pescov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, drept „craniu vorbitor”. În contrast, Ilie Bolojan vorbește, dar și spune ceva, este o vorbire de esență și conținut, aspect care evidențiază antinomia dintre a vorbi și a spune, așa cum a reliefat P. Bourdieu într-una din cărțile sale „Ce que parler veut dire” (1982). Este vorba, în aceeași ordine de idei, de antinomia dintre craniu și creier.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
După părerea mea, nu a existat de-a lungul istoriei moderne a României, o ruptură atât de evidenta, dusă până la ură și agresivitate, între partizanii diverselor ideologii politice și economice actuale. Și asta într-o perioada urâtă, critică aș zice eu , când o minimă unitate a societății ar fi mai necesară ca oricând. Și se pare că nu sunt prea mari speranțe în viitorul apropiat. Închei comentariul meu cu o cugetare a cronicarului Miron Costin- un îndemn la reflecție pentru cei care își consumă energia, nervii și timpul în contradicții și dispute inutile: " Nu sunt vremurile sub om / Ci bietul om sub vremuri ".
Ce hoții a stopat Bolovan?
Credeți că, ipotetic, dacă ar fi președinte, ar reuși Bolovan să reducă cu măcar 10% hoția?
Ar reuși Bolovan să demită un Marcel ticălos și mincinos?
Nici vorbă!
Vorbesc de Bolovan pentru că el e singurul necunoscut de năravuri, pe ceilalți îi știm toți cât de hoți și mincinoși sunt!
Da, rolul presei este să informeze, rolul nostru de cetățeni responsabili este să ne informăm!
Bolovan n-a inventat apa caldă și mersul pe jos, a păpat un purcoi de bani cu Oradea Air, Oradea nu-i vreun Eldorado, vezi nivelul salariilor de acolo!
De când e președinte, realizări notabile nu are, inițiative notabile nu are, aceeași Mărie, (cam fără păr), aceleași vorbe de lemn, aceeași atitudine.
E adevărat, președintele României e puțin mai potent decât un ficus, dar măcar CSAȚ putea să-l adune ceva mai des! Avem război la graniță, industria noastră de apărare, din care România ar scoate bani buni, e pe butuci, cumpărăm de la alții, cu bani grei, chestii pe care le-am putea produce aici! Chestii din astea ar putea să facă domnul Bolovan!
În concluzie n-aș vrea să mai aud copilăria asta cum că președintele n-are puteri când de fapt are cele mai mari puteri în colonia România.