Foto: Profimedia Images
Duminică dimineață, dimineață, în parcul Ueno, un domn în vârstă picta cu șiroaie de apă animale pe dalele de piatră. Muia într-o găletușă un burete legat în vârful unui băț și dintr-o trăsătură culca la pământ, rotunde și blânde, jivine drăguțe și durdulii, numai bune să se joace copiii cu ele.
Mi-a amintit de călugărul bătrân din Primăvara, Vara, Toamna, Iarna... și Primăvara lui Kim Ki-duk, care scria caractere chinezești cu apă pe podeaua de lemn a mănăstirii lui plutitoare. Dar domnul acesta nu scria, nu îmblânzea nici caractere, nici idei, doar cumințea undeva, între caligrafie și desen, prin arabescuri, linii drepte și curbe, toate fiarele pământului pentru copii și le elibera din găletușa lui precum Noe din pântecele arcei sale.
Dacă ar fi scris ceva, ar fi fost povestea evoluției în propria variantă, în care vietățile ieșeau din nou din apă, jumătate în forma în care le știm azi, jumătate amfibie, gata să se poată întoarce oricând înapoi în adâncuri. Părea coborât din Duminica roșie a lui Colin, un altfel de clovn care modelează baloane de săpun în formă de animale, care se sparg apoi pe dale.
Cum v-aș putea descrie cel mai bine stilul? Taurii lui, să zicem, n-aveau nici dinamica taurului lui Dali, nici puterea de abstractizare a taurului lui Picasso, dar, ca restul animalelor, reușeau să cuprindă în câteva linii, tot ludicul lumii, ca și cum Dumnezeu ar fi creat după lumea noastră, serioasă și aspră, una de jucării, mai ușor de îndurat.
Se adunase lume și probabil că vă închipuiți că ”se strânseseră oamenii în jurul lui”, dar nu: el strânsese animalele în jurul oamenilor. Reușise cumva, fără cuvinte, să-i mâne pe gură-cască într-un pâlc în fața lui, din care alegea unul pe care îl întreba care e animalul lui preferat, îl desena invers, astfel încât cel căruia îi era destinat să-l vadă cum trebuie, nu stând în cap (excepție făcând firește, liliecii), după care făcea cu grație un pas către dreapta, descria o latură, apoi pornea perpendicular, mai descria una și tot așa.
M-am temut că o să ne închidă pe toți într-un pătrat vrăjit: când ultimul animal desenat se va întâlni cu primul vor începe toate, lovite de streche, o goană nebună și noi vom rămâne captivi în vârtejul de apă, dar perimetrul nu se închidea niciodată complet. Iernile sunt uscate în Japonia: oricât era de frig, bestiarul fluid de pe dalele de piatră era și el supus legilor dispariției. Primele fiare se ridicau încet la cer, particulă cu particulă, deveneau străvezii și în cele din urmă lăsau piatra curată, gata să primească botezul unei ființe noi.
Am dansat și noi o vreme cu bătrânul din parc, am văzut animale apărând și evaporându-se, am văzut curioși ca și noi venind și plecând și când timpul a sosit, am ieșit din împrejmuire pășind cu grijă să nu călcăm, Doamne ferește, vreo viețuitoare.
Nu i-am făcut nicio poză și nici nu l-am filmat, tocmai ca să fiu sigur că n-am să-l uit. Mai sper ca atunci când o să mi-l amintesc să nici nu-l mai compar cu nimeni. Domnul acela în vârstă era un domn din parcul Ueno și nimeni altcineva, care nu cerea bani, nu purta niciun înscris, nu vindea nimic și nici nu făcea reclamă la ceva (primul gând a fost că lucrează pentru celebra grădină zoologică din apropiere). Era doar un domn care picta într-o duminică dimineață cu șiroaie de apă pe dale de piatră animale care se uitau pe sine.
Spre prânz, a început să plouă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.