Între două „sinucideri”: soluția pentru a-l dezarma cu adevărat pe Vladimir Putin și de a elibera Europa de o dependență toxică

Foto Peter de Kievith / Panthermedia / Profimedia

În acest moment, în plină desfășurare a invaziei ruse în Ucraina, Uniunea Europeană plătește zilnic în jur de 800 de milioane de euro pentru gazul rusesc – sectorul care contribuie la 40% din bugetul de stat al regimului Putin. Acești bani nu sunt folosiți doar pentru întreținerea aparatului de stat al Rusiei, ci are un impact direct asupra operațiunilor armatei ruse; ca să avem o valoare de referință, un tanc T90 costă între 2.77-4.25 milioane de dolari americani. Putem afirma că fiecare euro plătit pentru gazul rusesc se transformă într-un glonț tras spre ucrainieni și nu numai, dar Uniunea Europeană nu are opțiunea de a opri această afacere imorală, pentru că 40% din consumul de gaz al europenilor provine din Rusia, o întrerupere bruscă a importului de gaz rusesc ar lăsa milioane de oameni să se întoarcă la condițiile de viață pre-moderne și ar da o lovitură mortală asupra economiei europene.

Cu alte cuvinte, Uniunea Europeană este lăsată să aleagă între „sinuciderea acută” și „sinuciderea cronică”, și nu este vorbă doar despre soarta ucrainenilor, deoarece pretențiile Rusiei nu se vor opri la Ucraina sau la statele fost-sovietice, fiindcă Putin dorește restabilirea zonei-tampon a lui Stalin, care ar cuprinde toate statele fost-comuniste din Europa, cu excepția Germaniei de Est. Prin urmare, independența energetică nu mai este o chestiune de profitabilitate și de conveniență, cum s-ar întâmpla în mod normal în epoca noastră globalizată, ci a devenit o chestiune de supraviețuire pentru Uniunea Europeană. Însă o simplă reorientare către alte state furnizoare de gaz natural lichefiat nu ar fi o soluție realistă, deoarece în cazul unei eventuale întreruperi totale a livrării de gaz rusesc către Europa, niciun alt stat furnizor nu ar putea suplimenta un asemenea deficit uriaș. Pe lângă acestea, angajamentul asumat de Uniunea Europeană de a deveni neutră climatic până la 2050 crește exponențial complexitatea problemei energetice.

Atunci care ar fi opțiunile realiste pe care europenii le au în față, pentru a-și câștiga independența energetică și, în același timp, să implementeze agenda climatică? În primul rând, trebuie exclusă ipoteza de reducere a consumului de gaz prin scăderea calității vieții, deoarece întreaga societate modernă funcționează pe bază de expectative, fiecare dintre noi dorește să trăiască mai bine mâine decât azi, fiecare generație dorește să trăiască mai bine decât părinții lor, fiecare acțiune de investiție vizează un profit mai mare. Dacă toate expectativele acestea devin iluzorii din cauza unui plan bine gândit al guvernului, nu ne vom putea aștepta decât la instabilități sociale imense și la regres al valorilor moderne care ne definesc astăzi. Într-un asemenea scenariu, oamenii nu se vor întoarce la acel paradis idilic imaginat de unii ecologiști radicali, ci cel mai probabil s-ar întâmpla o revoluție fascistă care ar desființa toate politicile climatice, pentru a satisface nevoile imediate ale oamenilor – până ce planeta nu va mai suporta povara existenței societății umane moderne.

Această realitate nu exclude circumstanțele politico-militare prezente, deoarece combustibilul fosil al planetei noastre nu este inepuizabil. Chiar dacă n-ar mai exista problema ucraineană, tot trebuie să ne gândim la un moment dat la posibile alternative ale combustibilului fosil. De aceea, singura soluție viabilă este găsirea unor surse de energie care ar putea garanta siguranța energetică a omenirii pentru un viitor îndepărtat. Primele surse care ne vin în minte ar fi acele energii regenerabile – care sunt într-adevăr curate și inepuizabile: energia eoliană, energia solară, energia hidraulică, energia geotermică și energia de biomasă. Însă toate aceste alternative la combustibilul fosil sunt nepotrivite pentru a fi sursa principală de energie, ele pot fi doar surse suplimentare de energie care asigură nevoile unei societăți moderne.

Deoarece fiecare dintre aceste surse de energie regenerabile are unul sau mai multe defecte care le fac ineligibile pentru a fi principala sursă de energie. Ca să fie eficiente, turbinele eoliene trebuie amplasate într-o zonă unde există un curent puternic de vânt în mod constant, de exemplu pe litoralul din Danemarca; dar în zonele precum Austria sau Ungaria, fermele eoliene cu greu pot fi o sursă stabilă de energie. Energia solară se încadrează în aceeași categorie ca energia eoliană, eficiența ei depinde atât de potențialul solar al zonei unde este amplasată, cât și de dimensiunea panourilor fotovoltaice. Datorită acestor caracteristici, este posibil ca energia solară să poată fi principala sursă de energie în țări precum Australia sau Arabia Saudită, unde potențialul solar este destul de mare, iar densitatea populațională este foarte mică. Dar acesta nu este cazul Europei, ale căreia principalele motoare economice (Benelux, Franța, Germania) nu au un potențial solar optim și sunt dens populate. La fel sunt și energia hidraulică și cea geotermală, potrivite numai în anumite zone unde există acest potențial, de exemplu în Yangtze (China) sau Paraná (Brazilia și Paraguay). De fapt niciuna dintre primele 50 de centrale hidroelectice din lume nu se află în Europa. La nivelul Europei, energia geotermală are o valoare comercială numai în Islanda și în Italia. Energia provenită din biomasă oricum nu ar putea satisface nevoile unei societăți moderne.

Atunci care ar fi o variantă realistă și capabilă să îmbine agenda independenței energetice și agenda neutralității climatice ale Europei? Fără îndoială, singura variantă rămasă valabilă este energia nucleară. O centrală nucleară poate fi amplasată aproape oriunde, cu excepția acelor zone unde există un risc ridicat de dezastre naturale. Producția de energie a unei centrale nucleare este reglabilă în funcție de vârfurile de consum. Impactul climatic al unei centrale nucleare, atunci când nu este un accident, este mult mai mic față de cel al unei centrale care consumă combustibilul fosil. În ceea ce privește „combustibilul” necesar producției de energie nucleară, acesta are o proveniență mai sigură decât cea a gazului natural: Australia deține 28% din rezerva de uraniu din lume, Kazahstan 15%, Canada 9%, Rusia 8%, Namibia 7%. Spre comparație, Rusia deține 37.4% din rezerva de gaz natural din lume, Iran 32.1%, Qatar 24.7%, Turkmenistan 13.6%, SUA 12.6%. Nu se pune problema unei întreruperi de livrare a uraniului de către Australia, Canada sau Namibia; iar Kazahstan, deși se află în sfera de influență rusească, dorește să-și câștige suveranitate și să se apropie de Occident. Acest stat din Asia Centrală a refuzat să-și trimită trupe în Ucraina sau să recunoască independența regiunilor Donețk și Lugansk și încă din 2017 a renunțat la alfabetul chirilic în favoarea adoptării alfabetului latin.

Știu, problema este riscul unor dezastre nucleare de tip Cernobîl sau Fukushima. Dar în primul rând trebuie să recunoaștem că absența riscului înseamnă și absența progresului, orice progres din istoria omenirii s-a născut din riscuri, de când omul a aprins un foc singur, până la construirea primului reactor nuclear, fiecare pas de progres științific sau social al omenirii a fost însoțit de riscuri – aceasta este lumea în care trăim. Tentativele de suprimare a riscurilor înseamnă neapărat blocarea respectivei societăți într-un anumit stagiu de dezvoltare – așa cum ne dovedește istoria Europei de Est de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, până la sfârșitul războiului rece - sunt convins că nicio persoană rațională care îmbrățișează valorile universale nu ar dori să experimenteze acest episod din istorie. Dacă din teama riscului am renunța la reactoarele de fisiune nucleară din prezent și la perspectiva comercializării reactoarelor de fusiune nucleară, care sunt mult mai curate și stabile, omenirea va fi condamnată să se întoarcă la un moment dat la societatea premodernă, iar acest proces cu siguranță va însemna nenumărate pierderi personale și va fi mult mai tragic decât posibilele dezastre nucleare.

Pe de altă parte, riscul unor dezastre nucleare de tip Cernobîl sau Fukushima este deseori provocat nu de tehnologia reactoarelor nucleare per se, ci de proasta administrare a respectivelor centrale. De fapt, accidentele nucleare de grad șapte și șase s-au întâmplat numai în Uniunea Sovietică și în Japonia; un accident nuclear de grad cinci, cum ar fi cel din Chalk River, Ontario, Canada din 1952, nu poate să lase decât distrugeri limitate. Dacă am putea asigura o administrare competentă și transparentă a centralelor nucleare, al cărei mecanism de recrutare se bazează pe merit și pe experiență – în loc de clasicele P.C.R. (care erau regulă în Uniunea Sovietică) sau sistemul Nenko (sistemul japonez de promovare a angajaților în funcție de vechimea de muncă), am fi redus riscul unui accident nuclear de grad șapte sau șase la egal cu riscul unui impact astronomic.

De aceea, propun înființarea la nivelul Uniunii a unei autorități de administrare a tuturor centralelor nucleare din întreaga Uniune Europeană; al cărei director trebuie să fie un affairs officer, adică un funcționar civil care nu este ales, nici desemnat de partide politice, ci promovat meritocratic de către un sistem de evaluare propriu al instituției în care lucrează; iar angajații acestei instituții trebuie să fie recrutați printr-un mecanism transparent – pentru funcțiile care necesită cunoștințe în domeniu, recrutarea trebuie să fie evaluată de o comisie de experți aleși aleatoriu de către AI, care provin din întreaga lume, iar pentru funcțiile care nu necesită cunoștințe în domeniu, recrutarea poate fi realizată în colaborare cu departamentele de resurse umane ale mai multor companii. La fel, și promovările trebuie să se realizeze prin același mecanism. Ar trebui să se stabilească mecanisme similare și pentru fiscalitate, audit, achiziții etc. ale acestei instituții.

Paralel cu dezvoltarea energiei nucleare, inclusiv creșterea investițiilor în domeniul cercetării fuziunii nucleare, trebuie să se dezvolte și energiile regenerabile alternative menționate mai sus, în funcție de specificul fiecărei zone geografice (de exemplu, mai multe ferme eoliene în Nordul Europei și mai multe ferme solare în sudul Europei etc.). Nu trebuie să uităm nici de înnoirea parcului auto cu mașini electrice și hibride (Plug-in), precum și construirea facilităților pentru acestea; renovarea clădirilor conform eficienței energetice (inclusiv instalare de panouri fotovoltaice); promovarea folosirii produselor second-hand; dezvoltarea industriei de reciclare etc. Energiile generate din combustibilul fosil nu trebuie să fie complet excluse, deoarece importanța lor în anumite sectoare este incontestabilă, de exemplu în industria apărării sau în situații de urgență majoră – centralele pe cărbune sau gaz natural trebuie să existe în continuare, fiind modernizate, centralizate și reduse la un număr foarte mic. De asemenea, este important să se consolideze rețeaua sincronă a Europei continentale, pentru a integra toate sursele de energie din Europa, încât energiile produse într-o zonă din continent să poată fi distribuite fără întârziere într-o altă zonă din același continent; și administrarea acesteia trebuie acordată unei instituții similare cu cea care administrează centralele nucleare.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp