Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Iubește-ți aproapele, dar cu „departele”, ce ne facem? Unde tragem linia de „iubire” fără să devenim ipocriți?

maini impreuna

(Foto: Guliver/Getty Images)

Sunt într-un Uber, imobilizat în aglomerația corporatistă tipică dimineților din Pipera. La radio se poartă un dialog cu ascultătorii pe tema „dați sau nu pomană cerșetorilor”? Mă uit în jur și nu văd nici unul printre clădirile de birouri. Probabil că îi alungă paza, la fel cum fac la mall sau supermarket.

Ascult emisiunea. Unii sună să zică da, alții că ba, argumente pro și contra cu exemple de cerșetori „buni” sau „răi”. Cei pro-pomană au condescendența împăciuitoare a celor cățărați pe înalte poziții „morale”. Interesant totuși, parcă cerșetoria e o infracțiune, nu? Cei contra sunt îndârjiți și argumentativi, au în voce ceva din nesiguranța și tensiunea ereticului, generată de decalajul între ceea ce simt și ceea ce li se cere să creadă că e „bine”. Și mai interesant. Dar nu încerc ca tot omul să leg un dialog despre pomană cu șoferul care momentan stă... de pomană. Nu. Geek fiind, scot mobilul și încep să scriu la ceea ce va deveni articolul de față.

Eu unul sunt contra carității... față de necunoscuți (ezit fiindcă simt un pleonasm: poți arăta oare caritate față de cineva apropiat?). Dar nu mă simt tensionat precum „ereticii”. Nu simt nici aversiunea lor față de cerșetori; nu fierbe sângele în mine văzând „oameni cu două mâini și picioare care fug de muncă”, cum se exprima un ascultător. Dimpotrivă, îi înțeleg: există oportunitatea de a obține ceva cerșind, iar ei profită de asta. Nu-mi sunt într-atât de simpatici încât să-mi las pe copilul să circule printre ei după căderea întunericului, nici măcar pe un bulevard relativ bine luminat și patrulat de poliție. Dar cerșetorii îmi sunt ceva mai agreabili decât unii dintre concitadinii mai avuți, dacă e să-i judec după pungile cu resturi menajere și rahatul de câine cu care-mi umplu ei trotuarele în fiecare dimineață. Concitadini care probabil că în sinea lor se consideră superiori celor câțiva cerșetori din zonă, și între care se nasc uneori simbioze ciudate; de pildă, am un vecin care își hrănește câinele din gunoaiele lăsate în stradă de vecinii lui. Câinele rupe pungile, împrăștie resturile și mănâncă și el ce poate. Faptul se petrece după căderea întunericului; stăpânul câinelui are și el demnitatea lui? Probabil că se consideră unul din sufletele alea caritabile, de moment ce are grijă de un animal, nu?

Greșește cine își închipuie că „milostenia” e o activitate nevinovată, exclusiv pozitivă, fără nici un efect social negativ. După rândurile de mai sus, cred că bănuiți deja de unde mi se trage „afecțiunea” pentru caritatea prost-înțeleasă. Oful meu cu „caritabilii” nu m-a pocnit din senin ascultând radio în Uber, ci datează din copilărie. N-am uitat de haitele de câini de lângă blocuri, hrănite de diverși „miloși”, haite ce terorizau trecătorii, inclusiv copiii ce mergeau la școală. Copii printre care m-am numărat și eu cândva, iar apoi ai mei. O „milostenie” care dă naștere și prostiilor periculoase gen „nu îi mușcă, mamă, decât pe oamenii răi”, de parcă animalul ar avea habar de morală.

Să nu vă închipuiți că stăteam cu mâna în sân, bodogănindu-mi nația ticăloasă. Dimpotrivă, ajunsesem „de-al casei” cu cei de la Poliția Animalelor, oameni care și-au făcut mereu prompt datoria și cărora nu am ce să le reproșez. Doar că, până la schimbarea legii, eforturile lor erau mereu zădărnicite de câte un „suflet milos” care se trezea să revendice potaia, ca mai apoi să-i dea drumul înapoi pe străzi. O avea și statul ăsta român nenumărate belele, dar simt că uneori îi cerem prea multe, cu astfel de cetățeni.

Iar prostia nu are efecte doar la nivelul străzii. Dacă ne uităm un pic în urmă, o să vedem situații și mai și, în care chiar economia țării a fost afectată de concepțiile aberante ale cui? Ale elitei. În secolul XIX, domnitorul Cuza constată că modernizarea Principatelor este frânată de faptul că circa un sfert din suprafața arabilă aparținea mânăstirilor românești, dar aflate sub influență greacă. Călugării străini nefiind sub incidența legislației locale, profitul generat ocolea economia locală luând direct calea străinătății (sună cunoscut?), motiv pentru care Cuza a fost nevoit să inițieze secularizarea averilor mănăstirești. Acum, întrebarea este: de unde proveneau aceste averi? Evident, din donațiile domnitorilor și boierilor mai înstăriți. De ce se făceau aceste donații? Vremurile gemeau de amanți și omoruri, iar donația era un mod de a se asigura că se vor face demersurile necesare spre a le ușura șederea în iad și, de ce nu, pentru a le netezi calea spre rai. De altfel, un principiu similar cu cel al indulgențelor papale; nu doar catolicii aveau „băieți deștepți”. Și, din moment ce nu a apărut pe meleagurile noastre nici un reformator religios de talia lui Martin Luther sau Jean Calvin, probabil că practica nu a dispărut încă.

Totuși sunt senin, pentru că nu eu am făcut lumea așa cum este, și nici nu cred că a fost făcută ca să-mi facă mie pe plac. Sentimentul l-am căpătat cam cu un an în urmă, când am făcut în sfârșit pace cu lumea și cu propriul trecut. Atunci am înțeles că nu aș fi cine sunt azi dacă nu aș fi trecut prin toate întâmplările, bune sau rele, de până acum. Dar asta nu înseamnă că băltesc în propria auto-suficiență; chiar dacă nu îmi propun să schimb lumea, ar fi bine măcar încerc să o înțeleg.

Ce înțeleg vizavi de caritate? Ca animale sociale, suntem înclinați să îi ajutăm pe cei pe care îi simțim alături, să luptăm împotriva inamicilor, iar față de restul să fim indiferenți. Dovadă stă istoria. Formulată aici în scris, afirmația e chiar un ditamai truismul. Și atunci, de ce să considerăm o virtute caritatea față de necunoscuți? „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” mi se pare principiul cel mai potrivit pentru o viață bună. Cu condiția să fie interpretat natural și nu distorsionat în alte scopuri.

Cum știu cine îmi este „aproapele”? Proximitatea o calculez afectiv: aproape îmi este și prietenul, și dușmanul. Pentru ambii nutresc sentimente în mod natural. E bine să îi ocrotesc pe cei ce îmi sunt alături, iar cu dușmanii măcar să mă împac. În egală măsură trebuie să am o relație bună și cu mine însumi, altfel câtă compasiune pot oferi aproapelui?

Dar existența unui „aproape” implică și pe cea a unui „departe”. Fiindcă fără „departe”, ce sens mai are „aproapele”? E ca și cum am desființa semnul minus, dar am continua să vorbim de „numere pozitive” în loc să le spunem simplu „numere”.

Cine îmi e „departele”? Cel față de care distanța afectivă tinde spre infinit, adică orice necunoscut. Să nu vină cineva să îmi spună că și acela e „aproapele” meu, cu alte cuvinte că ar trebui să simt ceva pentru el. În primul rând e absurd să spui cuiva ce ar trebui să simtă; dacă sentimentele ar veni la comandă, am umbla toți în extaz pe stradă, nu? În al doilea rând e ilogic să pretinzi că oricine de pe stradă îți este „aproapele”. Și atunci cine îți mai e „departele”? Gorila? Euglena verde? Pășim atenți să nu strivim vreo furnică? Unde tragem linia de „iubire” fără să devenim ipocriți sau aberanți?

Eu unul nu simt nevoia „de a face parte din ceva mai mare”. Nu am goluri afective de umplut, ba chiar mă irită sloganurile mobilizatoare gen „sistemul suntem noi”. Non-sens: e ca și cum copacii ar spune că ei sunt pădurea. Dacă iau toți copacii și îi mut în altă parte, cu un alt aranjament, mai putem vorbi de aceeași pădure? Nu cred, fiindcă pe lângă copacii în sine, pădurea mai înseamnă și sol, climă, floră, faună, poziția copacilor și mai știu eu ce. În condiții propice, pădurea prosperă; dacă sunt vitrege, piere. Cu alte cuvinte, mai contează și istoria, economia, geopolitica unei societăți, nu doar individul.

Cum gândesc ceilalți? Dacă te uiți într-un loc eterogen și aglomerat, la metrou de pildă, nu vei vedea oamenii făcând coadă în fața cerșetorilor pentru a le da de pomană. Cei care o fac sunt foarte puțini. Atunci, ce îi motivează pe „miloși”? Ce îi face să calculeze altfel distanțele afective? Sunt ei niște „mutanți” cu o structură psihică diferită? Briciul lui Occam ne îndrumă spre ipoteza cea mai simplă: „generoșii” sunt oameni ca și noi, dar cu interese diferite. De exemplu, persoanele publice urmăresc să își sporească ceea ce le dă statutul de „publice” și anume notorietatea. Anonimii caută să-și compenseze neîmplinirile personale, spunându-și că uite, ele sunt persoane bune, ceilalți sunt răii. Sau poate vor să-și cumpere un loc în rai. N-am să aduc în discuție persoanele juridice, fiindcă ele nu au motivații, ci doar un singur interes: cel financiar. Chiar și non-profitul nu înseamnă dezinteres, ci un rezultat contabil.

Revenind la întrebarea din titlu, „ce facem cu departele?” vă spun ce fac eu. Fac ceea ce gândesc, totuna cu ceea ce simt: adică îl las în plata Domnului. Și a aproapelui său. Și a statului. Stat căruia îi plătesc niște taxe ca să se ocupe de el atunci când are cu adevărat nevoie.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Foarte multe randuri si cuvinte pentru un singur scop, si acela subconstient. De a justifica, autojustifica de fapt, faptul ca esti pur si simplu egoist. Porcesul mintal se cheama rationalizare. E bine ca la nivel rational constati ca e ceva in neregula cu asta si ii gasesti explicatii extinse, e trist ca nivel emotional esti lipsit de empatie. Boala generatiei de altfel.
    • Like 1
    • @ Arpad Baricz
      Aha... de aia face clasificarea familie/cunoștințe/străini, pt că e lipsit de empatie. F**k logic!
      • Like 1
  • O întrebare pt toți comentatorii: cine a văzut „Filantropica”?
    • Like 0
  • De aici pleaca tot, În egală măsură trebuie să am o relație bună și cu mine însumi, altfel câtă compasiune pot oferi aproapelui?
    • Like 0
  • De aici pleaca tot, În egală măsură trebuie să am o relație bună și cu mine însumi, altfel câtă compasiune pot oferi aproapelui?
    • Like 0
  • sistemul de pensii este, prin excelenta, un act de caritate (fata de cei care primesc mai mult decat cele cuvenite din contributii : judecatori, parlamentari, posibil si primarii, apoi artistii, cascadorii, scriitorii, traducatorii si nu de loc saracii de arhitecti etc, si cum se zicea pe vrenuri - lista ramane deschisa)
    sau, termoficarea (respectiv subventia gigacaloriei)
    si cred ca mai sunt multe si legalizate (adica legale cum ar zice tudorel) iar prin actul - "cerere" devin chiar acte de cesetorie (aici poate exagerez putin dar doar putin), pt ca e bataie pe cine mai prinde pomeni, la cerere!
    • Like 0
  • Domnule Pintea, fara nicio nota critica, va impartasesc, totalmente parerile si simtamintele dumneavoastra, respectand si insusindu-mi, totodata, parerile prietenilor din Republica. Sunt de acord ca nu, noi, cu trei firfirei, ii ajutam pe cei de pe strada. Asta o fac, curent, dar, sincer, ma deranjeaza ca nu o mai fac, cu aceeasi tragere de suflet/mila, ca in urma cu 10-20 ani. Atunci, ma simteam vinovat de soarta fiecarui cersetor ce-mi iesea in cale. Acum, pentru ca "anturajul" meu, mai matur cu 10-20 ani, m-a convins ca nu am niciun fel de vina in soarta cersetoarilor, si nici nu pot schimba nimic din viata lor cu doi-trei firfirei. Ceeace am reusit, insa, a fost ca, la scara noastra de bloc , sa agatam, in gard, langa tomberoane, tot ceea ce ne prisoseste, indeosebi, mancare. Iar "comunicarea" este foarte buna.
    • Like 1
  • nicu check icon
    Interesant mai ales ultimul paragraf, cel cu ideea de a-i lasa in plata statului. Cred ca asta e o greseala. E foarte comod, ai platit asig. sociale, ti-ai facut treaba, peace of mind. Dar comoditatea asta o platim scump, pentru ca statul se erijeaza astfel intr-un fel de mama a tuturor nevoiasilor, ranitilor, asupritilor de care aparent are grija. Si pentru asta are nevoie de resurse, din ce in ce mai multe, are nevoie sa creasca din ce in ce mai mare. Pentru ca asta face intotdeauna statul, devine gargantuesc, si apasa greu pe umerii tuturor. Iar cei care doresc sa-i reduca dimensiunile sunt, automat, dusmanii nevoiasilor, ranitilor, asupritilor in numele carora statul isi revendica necontenita expansiune. Paradoxal, delegarea ajutorarii nevoiasilor, o chestie comoda, devine latul din jurul propriului tau gat. Si portofel.
    • Like 1
  • Cam așa gândeam și eu. Până am citit articole despre cerșetori, de ce unii nu au șanse să aibă locuri de muncă. Sau cum cum sunt cei fără acte.
    Mâ gândeam dacă nu e posibil să ajung și eu cerșetoare vreodată, în funcție de circumstanțe. Nu pot băga mâna în foc că nu.

    http://casajurnalistului.ro/procesul-parcarea/
    http://ferentari.dela0.ro/index.php/2017/01/16/poveste-fara-sfarsit/
    • Like 1


Îți recomandăm

iancu guda - andreearosca.ro

Iancu trăiește printre cifre. Biroul lui e mic și „decorat” cu o grămadă de lucruri care reflectă și preocupările, și pasiunile, și munca lui: pe un perete e un tricou semnat al echipei Viitorul Constanța și alte memorabilia legate de clubul creat de Gheorghe Hagi. Fotbalul e una dintre pasiunile lui Iancu, alături de înot.

Citește mai mult

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult