(Foto Gabriela Hobeanu)
10 iulie 2019, Madrid
Am ales sa iau avionul până la Madrid, apoi autobuzul către Pamplona, apoi alt autobuz către Saint Jean Pied de Port. Adevărul e că m-am cam scărpinat invers. M-am dus către Madrid ca să mă întorc către punctul de plecare din Saint Jean Pied de Port, iar prin Pamplona voi mai trece o dată, doar că pe jos, în drumul meu către Compostela.
Am făcut combinația asta, pentru că mi s-a părut cea mai eficientă din punct de vedere bani și timp. Poate un bilet de avion către Biarritz luat din timp ar fi scutit ocolul ăsta. Dar, cu siguranță și ocolul a avut rostul lui.
În avion, după ce am făcut schimb de locuri cu un domn căruia sistemul de rezervări nu îi dăduse un loc lângă doamna lui, doamna de lângă mine, o doamnă la 50 ani - am aflat după aceea - m-a întrebat, probabil văzând rucsacul pe care cu greu l-am vârât sub scaunul din față:
- Mergeți în pelerinaj?
Am căscat ochii mari.
- Da!
- Pe Camino de Santiago?
- Da! Ați fost și dumneavoastră?
- Nu, dar a fost fratele meu acum 2 ani, mi-a spus. A făcut drumul în 21 de zile.
Ceva nu îmi ieșea la socoteală..
- A mers 40 km pe zi, mi-a spus apoi doamna.
- Woww!! Foarte tare! Și eu care mi-am propus vreo 40 zile, mi-am zis în gând.. apoi tare: Eu nu mi-am luat biletul de întoarcere încă, nu vreau să depind de o dată anume și nici să mă grăbesc. Asta ca să nu zic că nici cine știe ce condiție fizică nu am..
- Și vă duceți singură?
- Da, am răspuns zâmbind. De fapt, este prima dată când plec singură din țară.
- Nu vă este frică de necunoscut?
- Nu, de necunoscut nu îmi este ... Mi-e frică mie de urși, de pădure, de întuneric, dar de necunoscut mai puțin.
Mi-a urat drum bun când am aterizat și am plecat fiecare pe drumul ei. Eu cu rucsacul în spate, care e greu, prea greu, dânsa cu o gentuță mică. Rucsacul are 9 kg, iar eu am 60 kg. Sper doar că cele câteva pastile de vitamine și ce am mai luat la mine de înghițit și pe care le voi lua zilnic - nu am avut încotro - să îl ușureze puțin câte puțin în fiecare zi. Până ajung la final deja va fi mult mai ușor.
În ghetele pe care le am în picioare deja mi-e cald, mi-a fost cald din avion, și având în vedere că la ora 22.00 în Madrid este cald, mai exact zăpușeală, deja mă întreb oare cum va fi pe drum, în timpul zilei. Aflu mâine, nu mai am mult de așteptat.
Aștept să se facă ora 1 ca să mă urc în autobuz și să dorm un pic. Între timp, în aeroport oameni de tot felul vin și cer bani pentru diverse oamenilor de pe la mese sau care stau pe băncile de așteptare. Gen, le mai trebuie pentru biletul de autobuz, pentru cățel sau purcel.
Am zărit afară autobuzele Alsa cu care voi călători și care arată foarte bine. Sunt autocare de fapt, noi, confortabile, deci cele 5 ore până în Pamplona ar trebui să îmi aducă un somn bun. Mâine pe la miezul zilei voi fi deja în Saint Jean Pied de Port, de unde de abia aștept să îmi iau pașaportul de pelerin!
Buenna notte!
11 iulie 2019
Ora 6 dimineața. Autogara unde a oprit autobuzul este plină de tineri îmbrăcați în alb, cu bandane roșii la gât, care dorm pe jos pe asfalt, pe jos în sala de așteptare a autogării, pe jos afară pe iarbă. Sunt frumoși și dau o energie aparte locului. Am de așteptat 4 ore până la 10:00 când pleacă autobuzul spre Jean Pied de Port.
Îl întreb pe unul din ei de ce sunt toți îmbrăcați așa. Îmi spune că este festivalul San Fermín, cel mai mare festival de bull running din Europa, unde vin oameni din toată lumea, care aleargă în fața taurilor. Seara urmează petreceri, concerte și focuri de artificii și toate astea timp de o săptămână. Ziua petrec și noaptea dorm pe unde apucă.
Le urmez și eu exemplul. După ce mănânc micul dejun pe care l-am primit în autobuz - inclus în preț- îmi scot sacul de dormit și, după ce îl întind pe bancheta rece din sala de așteptare, pun capul pe rucsac și adorm.
Mă trezesc la 9 și jumătate și mă îndrept către locul de plecare al autobuzelor. Este o autogară mare, cu 20 de „terminale" de autobuz.
- Știți de unde pleacă autobuzul către Saint Jean Pied De Port? Mă întreabă un domn.
Așa l-am cunoscut pe Jannie. Are 55 ani și vine tocmai din Cape Town, Africa de Sud. Am povestit pe drum despre noi, despre familiile noastre, despre copiii noștri, despre țările noastre. Și am continuat toată ziua, pentru că am decis să mergem împreună să ne luăm Credențialele de pelerini și apoi să ne căutăm cazare.
Oficiul pentru pelerini a fost ușor de găsit, este pe strada principală, Rur de la Citadelle. Saint Jean Pied de Port seamănă cu Sighișoara noastră. Străduțe mici și cochete, pline de mușcate și hortensii de toate culorile, iar la Oficiu 5 birouri, împărțite în funcție de limba vorbită. Unii vorbesc spaniola, alții engleză, franceză sau germană. Am primit cu emoție pașapoartele de pelerini și odată cu ele prima ștampilă!
Trecusem în drumul către Oficiu pe lângă multe locuri de cazare. Scrie la intrarea fiecăruia cât costă patul pe noapte, dacă este micul dejun inclus sau nu. Prețurile sunt între 10 și 20 euro. Îmi sărise în ochi un loc cu o intrare cochetă, verde, amenajată diferit de celelalte și ne-am decis, eu și Jannie, să intrăm să vedem locul. Scria 10 euro patul la intrare, așa că era și foarte ok ca preț.
Ne-a întâmpinat Christianne, o franțuzoaică de 62 de ani, zveltă și plină de energie, care ne-a invitat să ne descălțăm și ne-a spus că locul nu este un adăpost pentru pelerini, ci este propria ei casă.
După ce ne-a arătat camerele și am decis să rămânem, ne-a explicat toate regulile casei, ne-a arătat apoi unde putem merge să mâncăm, unde putem facem cumpărături și ce e de văzut în zonă.
După un duș mai mult decât bine venit, am ieșit și am mâncat la un restaurant tare drăguț, cu o terasă retrasă, cu multă liniște, cu triluri de păsărele pe fundal. Meniul pentru pelerini a fost 12 euro: o salată, o pulpă de pui cu cartofi la cuptor și o prăjitură cu mere. O cafea a costat 1,20 euro și un pahar de roze 3 euro.
Mai pe seară, căsuța drăguță a Christianei a mai primit câțiva pelerini. Acum suntem 6. Jack de 18 ani, din America, Chang din Coreea, Rodrigues și Carlos, care au 20 de ani și sunt din Spania, și eu și Jannie.
Jack a venit pe Camino pentru că îi place să călătorească și îi place hiking-ul, Jannie pentru că vrea să își îmbunătățească condiția fizică, Carlos este la al treilea Camino și vrea să facă 1.000 km. Este obiectivul lui, un fel de demo că poate face asta. Îi place să meargă pe jos și prietenul lui, Rodrigues, a venit și el. Cu toate că Rodrigues nu este obișnuit nici cu mersul nici cu urcatul pe munte și nu ar face drumul singur. Însă Carlos l-ar fi făcut oricum, așa că s-a hotărât să îl însoțească.
Cu Chang încă nu am stat prea mult de vorbă, poate mai am ocazia zilele viitoare.
Acum este ora 22 și deși îmi doream să mă culc devreme, paharul de roze oferit de Christianne împreună cu muzica lui Jack la Ukulele și melodiile cântate de Rodrigues și apoi Jack la pian, mă țin tolănită pe un divan din sufragerie, alături de cei 3 câini care vin pe rând la mângâiat și o gașcă de oameni adunați din toate colțurile lumii.
Fiecare a venit aici pentru altceva, și probabil fiecare va găsi ceea ce trebuie să găsească.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Voi urmari postarile tale, sunt pe sufletul meu si imi cresc nerabdarea de a ajunge si eu pe Camino! Te imbratisez si iti doresc BUEN CAMINO!!!
Un fel de Sighișoara noastră, atât doar că Sighișoara a fost oraș german. Nu “a noastră”. A noastră e abia acum, și se vede “bine” cum știm să o păstrăm...