Jurnalista româno-americană Rukmini Callimachi, de 4 ori finalistă a Premiului Pulitzer: Părinții mei sunt medici și totuși, în Elveția, am auzit cum sunt reduși la „Acești nenorociți de români!”

Foto: Guliver/Getty Images

Când își petrec timpul pe internet, mamele bebelușilor caută de obicei rețete pentru diversificare sau cer pe forumuri sfaturi legate de programul de somn al celor mici. Însă seara, înainte de culcare, drumurile online ale lui Rukmini Callimachi, mama unui băiețel de cinci lui, trec uneori prin camerele criptate de chat ale teroriștilor ISIS. Originară din România, Rukmini Callimachi este corespondentul care acoperă pentru New York Times subiectele legate de organizațiile teroriste ISIS și al-Quaeda. De patru ori finalistă a Premiului Pulitzer, jurnalista a primit în anul 2018 premiul Peabody pentru podcast-ul său, „Califatul”, care urmărește ascensiunea ISIS de la camerele de chat online criptate, până la răspândirea sa pe patru continente. Articolele sale despre extremismul islamic au primit recunoașterea internațională și distincții prestigioase între care premiul George Polk și premiul Michael Kelly. A intervievat zeci de jihadiști, le-a urmărit discuțiile de pe chaturile online și le-a documentat ororile, dându-le o voce victimelor.

„ISIS este departe de a fi învins. La șase luni după ce a fost izgonit din ultima fâșie de teritoriu pe care o controla în Siria, ISIS s-a regrupat deja și desfășoară atacuri de gherilă în zonele declarate eliberate. Un raport recent al inspectorului general al Pentagonului estimează că gruparea are până la 18.000 de luptători în Irak și Siria”, spune jurnalista.

Rukmini Callimachi a vorbit pentru Republica despre fuga din România comunistă, despre experiența de refugiat într-o țară ai cărei oameni nu o doreau acolo, despre șansa primită în America și despre munca, uneori sfâșietoare, de jurnalist care documentează acțiunile criminale ale grupărilor teroriste

În perioada 26-29 septembrie, Rukmini Callimachi se va afla la București, ca invitată a festivalului Unfinished.

V-ați născut în România comunistă. Care era situația familiei dumneavoastră în timpul regimului Ceaușescu?

M-am născut în România pe vremea regimului lui Ceaușescu. Familia dinspre partea bunicii a făcut parte din fosta aristocrație a României, iar în anii ‘40, tatăl ei a pierdut totul, inclusiv vilele și loturile de pământ din Goga, Izvoarele și Muntele Roșu. Totul a fost confiscat de regim în urma adoptării legii privind reforma agrară din 2 martie 1949, care naționaliza o mare parte din proprietatea privată a României. La începutul anilor 1950, bunica, bunicul și mama mea, care avea pe atunci 6 ani, s-au mutat cu chirie într-un apartament pe strada Vasile Conta din București. Erau o familie formată din doi adulți și un copil care au trăit anterior într-o casă spațioasă. Ei au fost repartizați în *unul* din cele două dormitoare ale apartamentului 49, aflat la etajul șapte din scara B a imobilului situat la numărul 3-5 pe strada Vasile Conta. Bucătăria și camera de zi au fost împărțite cu o a doua familie care a fost repartizată în același spațiu de către Biroul pentru Spațiu Locativ al României. În această perioadă, bunicul meu, care fusese directorul Căilor Ferate Române înainte de sosirea regimului comunist, a fost încarcerat pentru scurtă vreme, sub acuzația că este „dușman al poporului”. Vărul bunicului meu a fost ridicat de către comuniști în miez de noapte pentru crima de a asculta o transmisiune interzisă de la Vocea Americii. Când m-am născut, în 1973, mama și tatăl meu împărțeau un apartament cu un dormitor pe Edgar Quinet. După puțin timp, când căsătoria lor s-a dizolvat, mama și cu mine ne-am mutat în Vasile Conta, în același unic dormitor, care acum conținea trei adulți și un copil. Am așezat două saltele în dormitor, iar o a treia în dreptul unuia dintre pereții camerei de zi. Adulții din familie stăteau cu rândul la coadă pentru a acoperi necesitățile traiului zilnic - untul într-o zi, carnea într-alta.

Situația familiei mele, precum cea a multor alte familii, a fost dificilă și a fost infuzată cu un sentiment de pierdere. Dar, amintirea mea de copil despre România este una plină de dragoste.

Bunica mă ducea de mână spre spre grădiniță, care se afla în interiorul unui parc din apropiere, unde alergam și intram în bucluc pentru că ne jucam în noroi. Al doilea dormitor de la Vasile Conta a fost închiriat unui profesor pensionar de istorie naturală de la Universitatea din București, căruia îi spuneam Tata Geo. El stătea cu mine după școală și îmi dădea lecții de geografie. El mi-a arătat un glob pământesc și mi-a descris principalele țări. Pentru a face lucrurile interesante pentru mine, îmi spunea să îmi aduc păpușile și animalele de pluș în camera lui și discutam despre ce animal va călători într-o anumită țară - ursul va merge în Franța, păpușa în America. De Crăciun, copiii recitau poezii în schimbul cadourilor de la Moș Crăciun. Tata Geo începea să mă pregătească cu câteva luni înainte de Crăciun și cu ajutorul lui am memorat versuri după versuri de Eminescu. Acest lucru a provocat rumoare de Crăciun, când Moșul m-a răsplătit cu un cadou, apoi un al doilea, apoi un al treilea, până când mama a fost trasă la o parte și i s-a spus că trebuie să mă facă să încetez să recit poezii, altfel nu vor mai rămâne cadouri pentru ceilalți copii.

Cum ați reușit să fugiți din țară, împreună cu mama și cu bunica dumneavoastră? Cum a fost drumul spre libertate?

Mama a fost chirurg stomatolog și, într-o zi, un oficial de rang înalt de la biroul de pașapoarte din România a devenit pacientul ei. De ani buni, încercase să-și dea seama cum poate să plece din țară, dar era aproape imposibil să obții un pașaport. Oficialul avea un dinte în descompunere care a necesitat o procedură dificilă și a fost recunoscător mamei mele, pentru că a executat-o impecabil.

S-a întors săptămână după săptămână pentru tratamente. Ea a spus o poveste despre nevoia de a merge la Paris cu mine pentru a-l vedea pe nașul meu, care fusese diagnosticat cu cancer terminal. Povestea era adevărată în măsura în care nașul meu era într-adevăr la Paris și cancerul era real, dar adevăratul motiv al plecării noastre a fost să părăsim România pentru totdeauna. Oficialul a fost de acord să o ajute, deoarece tatăl meu nu plănuia să călătorească, iar el a presupus că o tânără și copilul ei nu ar putea avea curaj să sfideze regimul. Pașaportul ei și al meu au fost eliberate. A cerut apoi unul pentru bunica mea. Pentru a părea că rămâne, a cumpărat cel mai mare televizor pe care și l-a putut permite și l-a instalat în dormitorul lui Tata Geo de pe Vasile Conta - cu siguranță cineva care făcea o achiziție mare de acea natură plănuia să se întoarcă. De asemenea, a vorbit tare și public despre dorința de a construi o extensie a apartamentului tatălui meu pe balconul atașat de la Edgar Quinet. Ideea era să adoptăm comportamentul cuiva care investea în viața sa în România, pentru a face să pară că vrem să rămânem în țară.

Mama, bunica și cu mine am plecat cu trenul în 1979. Aveam cinci ani. Am fost oprite în Ungaria și acuzate că încercăm să fugim. Mama a început să plângă pe peron, și pentru un motiv sau altul, funcționarului i s-a făcut milă de noi și ne-a lăsat să continuăm.

Ce s-a întâmplat cu tatăl dumneavoastră?

Știu destul de vag ce s-a întâmplat cu tatăl meu, pentru că părinții mei erau deja în proces de divorț în momentul în care am plecat și am fost crescută de mama. Dar, din spusele lui, și-a pierdut postul de chirurg pediatru la spitalul unde lucra în București și a fost exilat într-un sat, unde singurul medicament pe care îl avea la dispoziție pentru a trata pacienții era aspirina. Mama s-a simțit responsabilă pentru el, în ciuda relației lor deteriorate, iar ea le-a scris legiuitorilor din Vest pentru a le cere ajutorul. Am primit azil politic în Elveția și, la aproximativ un an după ce am plecat, i s-a permis să plece pe motiv de reîntregire a familiei.

Ce impact a avut asupra vieții dumneavoastră faptul că v-ați născut într-o țară comunistă și că ați fost, mai apoi, refugiată? Ați scris, odată pe Twitter: „Părinții mei sunt medici, mama dentista, iar tatăl pediatru și totuși, în Elveția, am auzit cum sunt reduși la „Acești nenorociți de români!””.

Când ești refugiat experimentezi ce înseamnă să fii Celălalt. Am plecat dintr-un loc în care eram iubită, căruia simțeam că îi aparțin, într-o țară care ne-a primit cu generozitate, dar ai cărei oameni nu ne-au dorit. Românii au fost văzuți ca oameni de clasă inferioară dintr-o țară săracă, iar prejudecățile asupra sărăciei m-au urmat oriunde am mers. La școala primară pe care am urmat-o, copiii se lăudau cu penarele lor fanteziste și am rugat-o pe mama să-mi cumpere propriul meu penar. Era genul de penar care ținea mai multe creioane colorate, o radieră și o riglă. Mama mi-a cumpărat în cele din urmă unul, dar când m-am prezentat la școală cu el, profesoara l-a confiscat, spunând că l-am furat. L-a așezat într-o vitrină unde îl puteam vedea în fiecare zi, dar nu aveam voie să îl ating. În loc să-i spun mamei ce s-a întâmplat, m-am simțit rușinată, de parcă aș fi făcut ceva greșit. Am observat cum în fiecare după-amiază când școala se termina, profesorii mergeau cu elevii la parter în atrium, unde așteptam să vină părintele fiecărui copil. Ceilalți părinți veneau în mașini de lux și, dacă ploua, profesorii conduceau copilul sub o umbrelă. Persoana care a venit să mă ia a fost bunica mea, care a venit pe jos. M-au lăsat să fug la ea în ploaie, fără umbrelă care să mă acopere. Am înțeles instinctiv că asta are legătură cu originea mea. M-am omorât să învăț să vorbesc fluent franceza și, în câțiva ani, o vorbeam fără accent. Părinții mei au muncit din greu și, în câțiva ani, mama a obținut un loc de muncă foarte bine plătit ca chirurg stomatolog la o policlinică din orașul Lausanne. Tatăl meu urma să își deschidă propriul său cabinet pediatric.

Erau profesioniști de succes, dar, în ciuda statutului lor financiar și a faptului că vorbeau franceză bine, nu au putut face nimic pentru a-și masca accentul străin. Am auzit cum au fost reduși la „Acești nenorociți de români” într-un restaurant unde alți oameni ne-au auzit vorbind limba română. Am început să mă simt jenată că sunt în preajma lor. Printre cele mai dificile amintiri ale mele este cea a săptămânii în care Tata Geo a venit să ne vadă în Elveția. Mama a reușit să obțină o viză turistică pentru el și a rămas pentru puțin timp cu noi. A venit cu atâta dragoste - aducând în valiză jucăriile pe care le folosise când mă medita în București. Dar părea - chiar mirosea - ca România. Și am muncit atât de mult pentru a încerca să spăl România de pe mine, într-un efort să mă încadrez. Aveam poate 7 sau 8 ani și nu voiam să fiu observată în public cu el. A fost ultima dată când l-am văzut. Am revenit în România pentru prima dată la 16 ani după ce am plecat, în 1995. Printre lucrurile pe care le-am făcut a fost să găsesc mormântul lui. Nu a avut unde să fie înmormântat și, din acest motiv, familia mea a permis să fie înmormântat în același mormânt ca bunicul meu. Am găsit cele două cruci de lemn, am îngenuncheat în fața lor și i-am cerut iertare.

Experiența de a fi imigrant m-a făcut sensibilă la persoanele marginalizate. Ca jurnalist, am gravitat adesea în jurul poveștilor unor persoane care sunt văzute sau tratate ca „celălalt”.

Am adus această sensibilitate în reportajele mele referitoare la Statul Islamic și cred acest lucru m-a ajutat să îi fac pe membrii grupării să se deschidă în fața mea.

Milioane de români au plecat peste graniță în căutarea unei vieți mai bune și nu există semne că s-ar întoarce vreodată. Ce poveste spune acest lucru despre România?

Din păcate, acest lucru arată că România trebuie să se vindece încă de trauma comunismului.

Povesteați că America v-a primit cu brațele deschise. Cum s-au schimbat Statele Unite în timpul administrație Trump, din perspectiva deschiderii față de imigranți?

Totul s-a schimbat pentru mine când aveam 10 ani, iar familia mea a emigrat în America. În prima mea zi de școală, ceilalți copii m-au întrebat de unde sunt și am ezitat. Dar când le-am spus că sunt din România, le-am văzut chipurile luminându-se. „Adică de unde e Nadia Comaneci?”, întrebat unul. „Cât de tare!” Când am ajuns acasă, am alergat să-i spun mamei „Ei cred că este tare că suntem din România”, i-am spus. America este o națiune de imigranți și își trage identitatea din numeroasele sale linii. De fapt, am văzut cum colegii de clasă născuți în Statele Unite încercau să își revendice o origine străină, lăudându-se că sunt în parte englezi, în parte francezi etc. Sub președintele Trump, am văzut un atac direct asupra imigranților de la amvonul Casei Albă, dar am văzut, de asemenea, apărarea robustă pe care le-o fac acestora americanii obișnuiți. Când președintele Trump a semnat Ordinul executiv 13769, care interzice călătoriile în SUA pentru șapte națiuni musulmane, mii de americani s-au adunat pe aeroportul din orașul în care locuiesc, JFK, pentru a protesta împotriva măsurii. Am privit cu lacrimi în ochi în timp ce protestatarii stăteau în masă la terminalul de sosiri, aplaudând de fiecare dată când un pasager reținut reușea, în cele din urmă, să treacă.

În timpul documentării dvs. curajoase despre ISIS ați vorbit cu tineri din Occident care au decis să se alăture grupării teroriste. Ce îl face pe un puști din Vest să își dorească să devină jihadist?

Am intervievat până acum zeci de membri ai grupării teroriste. Toți ajung la terorism printr-o serie de nemulțumiri personale, la fel de disparate precum oamenii pe care îi reprezintă. Dar o constantă este atracția față de interpretarea extremă pe care ISIS o dă Islamului. Este o ideologie supremacistă, care vede lumea ca fiind divizată între credincioși și necredincioși și pledează pentru anihilarea completă a celor care nu le urmează viziunea asupra lumii.

În opinia dvs., cum ar trebui abordat extremismul islamic de către autorități?

Sunt jurnalist, nu factor de decizie politică. Rolul meu este depun mărturie asupra evenimentelor pe măsură ce acestea se derulează.

Este ISIS înfrânt cu adevărat?

ISIS este departe de a fi învins. La șase luni după ce a fost izgonit din ultima fâșie de teritoriu pe care o controla în Siria, ISIS s-a regrupat deja și desfășoară atacuri de gherilă în zonele declarate eliberate. Un raport recent al inspectorului general al Pentagonului estimează că gruparea are până la 18.000 de luptători în Irak și Siria. Faceți o comparație cu ultima dată când gruparea a fost declarată învinsă în 2011, iar CIA a estimat că organizația teroristă număra mai puțin de 1000 de membri. Estimarea de astăzi este de 18 ori mai mare. Chiar ieri, Abu Bakr al-Baghdadi a emis un nou mesaj audio, dovedind că este încă în viață și adună trupe. Acesta s-a lăudat cu faptul că acum gruparea nu funcționează doar în Irak și Siria, ci în toată lumea, citând atacuri efectuate în numele ISIS în teatre la fel de disparate precum Afganistanul, Congo, Yemen și Asia de Sud-Est.

Ce simțiți atunci când vorbiți cu un jihadist care câteodată nu se sfiește să spună că v-ar ucide, dacă ar avea ocazia?

Știu că acest lucru poate părea ciudat, dar iubesc aceste interviuri. Când un jihadist exprimă în mod deschis acest fel de ostilitate față de mine, știu că vorbesc cu cine trebuie - cineva care crede cu adevărat în ideologie și, prin urmare, cineva de la care pot învăța. Interviurile de această natură pe care le-am făcut au fost în cea mai mare parte în medii foarte controlate, și anume în închisori, unde execută pedepse pe viață sau, dacă nu, așteaptă pedeapsa capitală.

Care este partea cea mai grea atunci când scrii despre extremismul islamic?

Cel mai sfâșietor a fost să scriu despre femeile Yazidi, care au supraviețuit sclaviei sexuale în care au fost ținute de ISIS. Am intervievat zeci dintre ele până acum și am plâns uneori alături de ele, în timp ce își descriau suferința.

Cum împăcați „meseria” dumneavoastră de mamă cu meseria de jurnalist care scrie despre acțiunile criminale ale unei organizații teroriste?

Fiul meu tocmai a împlinit 5 luni în acest weekend și devin tot mai conștientă de cât este de omniprezent ISIS în casa mea. De multe ori, scrolez prin camerele secrete de chat online ale grupării pe telefonul meu, chiar înainte de culcare. Va trebui să găsesc modalități de a păstra o distanță între ceea ce fac în viața mea profesională și viața de acasă, pentru că nu vreau ca fiul meu să înceapă să creadă că terorismul este ceva normal.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp