Lucram la ziar când a început să mă doară crunt capul. Mă durea uneori non-stop, zi-lumină. Durerea se simțea în frunte de multe ori; alteori o simțeam în ceafă. Cel mai adesea în ceafă. Până la vârsta aceea, nu simțisem nicio durere atât de cumplită. Era prima dată când îmi venea să plâng – să urlu – de durere. Am făcut în lunile de toamnă din 2009 câteva teste și multe controale că să văd ce se întâmplă cu mine. Am fost la mulți medici la privat ca să primesc un diagnostic și un tratament. Am primit mai multe, și diagnostice, și tratamente. Am luat, în câteva săptămâni, pastile cât nu am luat o viață. În zadar. Capul îmi bubuia în fiecare zi, mă simțeam ca și cum cineva îmi înfigea un cuțit de pâine în țeastă și îl răsucea de dimineață până seară. Nu puteam să mai zâmbesc, să mai dorm, să mai gândesc.
Într-o zi, am rugat-o pe colega de la departamentul Sănătate să îmi recomande un medic la care să merg pentru un nou control. Erau deja două luni de când tot luam pastile fără niciun rezultat. Destul de mult timp în care, în lipsa unor ameliorări de la atâtea medicamente, eram convinsă că ceva grav, vreo tumoră, își face loc în capul meu.
Și m-am dus.
Geta îl sunase pe Domnul Profesor. Am ajuns la spital, la Spitalul Bagdasar Arseni, într-o dimineață, pe la 9.00. Îmi amintesc totul ca prin vis, dar unul visat demult, în altă viață. Știam de la Geta la ce ușă să merg. Am ajuns la ușă, dar era închisă. „Îl caut pe Domnul Profesor”, i-am zis unei asistențe. „Așteptați aici”, mi-a spus.
Și am așteptat. Câteva ore. Stăteam pe hol cu capul sprijinit de perete. Peretele rece îmi mai atenua durerea sau așa mi se părea mie – că mă doare mai puțin. Eram singură și nu mă gândeam decât că omul pe care îl așteptam avea să îmi spună că sfârșitul e foarte aproape. Dacă mă gândeam mai mult la asta, mă bușea plânsul.
La un moment dat, înspre mine a venit cineva. Era un bărbat ca un bunic (socotesc acum și îmi dau seama că atunci avea 77 de ani). Eu nu mi-am cunoscut bunicii, ambii au murit când eram eu foarte mică. Venea deci, spre mine, un bunic cu părul alb și cu perciuni. Când m-a văzut, mi-a zâmbit.
„Pe cine căutați?”
„Pe Domnul Profesor.”
„Haideți înăutru!” Și mi-a zâmbit cum numai un bunic o poate face.
Domnul Profesor a intrat primul în cabinet, eu – după el. Cabinetul era, de fapt, o cameră prea mică pentru munții de cărți adunați acolo. Domnul Profesor s-a așezat pe un scaun și, stând cu palmele că la rugăciune, m-a întrebat ce mă doare.
„Mă doare capul.”
„Cum?”
„Foarte tare. În frunte, dar și la ceafă…” și i-am povestit totul. Știam că e persoană importantă și, ca să nu îi pierd timpul, am încercat să mai scurtez, dar el mereu mă aducea acolo unde simțea că nu îi spun tot și îmi cerea detalii. Din când în când, în ușa cabinetului-bibliotecă mai bătea câte cineva, dar Domnul Profesor le spunea să aștepte.
Am stat în cabinet vreo oră, cred. După o oră, multe întrebări și o poveste întreagă, Domnul Profesor mi-a zis așa:
„Vă duceți la serviciu, vă faceți hârtie de concediu și apoi mergeți la Grădina Botanică. Vă luați liber o săptămână. Timp de o săptămână, vă observați durerea. Doare dimineața, doare la prânz, doare noaptea? Încercați să vă amintiți când v-a durut cel mai tare: când ați fost supărată, iritată, când ați plâns, când ați râs, când ați mers la ședință, când ați lucrat prea mult. Notați toate amintirile legate de durere și veniți aici după o săptămână. Nu mai luați pastilele. Nicio pastilă timp de o săptămână. Îi dăm noi de cap.”
Am plecat din cabinet liniștită, deși încă mă durea capul. Am ținut apoi un „jurnal al durerii” și m-am întors cu temele făcute după o săptămâna și un pic. I-am citit din agendă Domnului Profesor tot ce am notat.
„Sunt două soluții: ori sunteți mai puțin implicată la serviciu, ori vă dați demisia. Durerea este pe fond de stres și oboseală foarte mare. Vă garantez că dacă vă liniștiți veți fi bine.”
„Ziceți că nu e cazul să fac un control mai amănunțit?”, am întrebat sceptică.
„Da, asta zic”, mi-a spus zâmbind.
M-am ridicat de pe scaun și am dat să plec. Domnul Profesor mi-a întins mână și mi-a zis: „Veți fi bine”. Am scos din geantă o cutie cu bomboane și am pus-o pe birou, deasupra unei cărți groase. Bunicul a zâmbit.
Am mers de la Bagdasar Arseni direct la redacție și câteva săptămâni mai târziu mi-am dat demisia. Mi-am luat un an sabatic ca să mă vindec de oboseală, dar durerea mi-a trecut – fără pastile – din prima lună de odihnă.
În seara asta l-am revăzut pe Domnul Profesor. Dar nu la Bagdasar Arseni, ci într-o poză pe Facebook. Bunicul cu perciuni era în metrou, cu o pungă în mâini. Și mi-am dat seama, după 6 ani, că eu nu i-am zis nici până astăzi „Mulțumesc” acestui om.
Domnul Profesor – academician profesor doctor – este Leon Dănăilă, unul dintre cei mai mari neurochirurgi români, recunoscut la nivel mondial, cu 40.000 de operații la activ, unele dintre ele remarcabile. Potrivit Digi24, Leon Dănăilă este cel mai bun neurochirurg din Europa și figurează alături de Einstein printre cele 500 de genii ale secolului 21. Domnul Profesor a scăzut rata mortalității în operațiile pe creier de la 50-60% la doar 3-4%, a introdus microscopul operator și a fost primul în România care a făcut operații pe creier cu laser.
Fotografia de pe Facebook (via Marilena Stancu) despre care scriam mai sus este o fotografie despre un OM. Și, cum bine scria o prietenă pe Facebook, despre smerenie. Dau poza mai departe cu un singur gând: ca oamenii să îl recunoască atunci când stau lângă el în metrou și să îi mulțumească pentru tot ce a făcut și face încă.
Las aici câteva interviuri și un portret cu Domnul Profesor, realizate de colegii mei jurnaliști, poate aveți timp să îl descoperiți măcar așa.
Numele: Leon Dănăilă.
Data şi locul naşterii: 1 iulie 1933, Dărăbani, judeţul Botoşani.
Studiile şi cariera:
În 1958 a absolvit Facultatea de Medicină şi Farmacie, Iaşi.
În 1961 devine medic secundar neurochirurg la Clinica de Neurochirurgie de la Spitalul Gheorghe Marinescu, Bucureşti.
În 1966 devine medic specialist neurochirurg, iar în 1972 doctor în medicină.
În 1981 înfiinţează Secţia VII de Neurochirurgie Vasculară şi Microneurochirurgie.
Tot în 1981 introduce în sala de operaţii microscopul operator.
Singurul neurochirurg din ţară care a operat anevrismele sistemului arterial vertebro-bazilar.
Are zeci de pionierate în neurochirurgie.
Deţine 18 brevete de inventator şi zece de inovator.
Locuieşte în: Bucureşti.
Text publicat pe blogul autoarei - Happytude.ro
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Multumesc pentru articol.
Si Possa Mosca a fost un geniu. Poate mai sărac de cât Profesorul Danaila. Locuia la...spital, nu avea locuința!
Oricum, aceste postări/comentarii/luări de poziție nu fac cinste autorilor.
Mai ales după clarificarea de înalta ținuta morala a Domnului Profesor Danaila!
"Sunt perfect constient ca traim intr-o lume in care exista oricand posibilitatea de a fi filmat si fotografiat in situatii dintre cele mai obisnuite din viata. Nu pot sa spun ca apreciez acest lucru foarte mult. As aprecia, insa, daca, inainte ca o fotografie sa fie interpretata, sa i se ceara si punctul de vedere celui fotografiat.
Va multumesc,
Prof. Dr. Leon Danaila.""
In alte tari sunt evitate aceste clasificari ce indirect includ varsta celor despre care se vorbeste, in care, mai ales cei mai tineri ii trateaza, ca si in acest caz, cu oarecare condescendenta pe cei despre care vorbesc/scriu. Da, e f bun, sau a fost dar e doar un batran, un bunic, un pensionar.
Doctorul Leon Danila este o somitate, despre asta vorbim, nu despre varsta Domniei Sale.
https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Leon_Dănăilă
Nimic de ce e publicat aici nu e secret,asa ca pastrati-va comentariile scrise inainte de a gandi.