Foto: Denisa Stîncanu
Aveam 24 de ani când am primit o bursă de studiu de un an la universitatea din Berlin, facultatea de jurnalism. Bursa apăruse din senin, îmi fusese oferită drept premiu pentru că eram considerat, la ora aia, cel mai bun tânăr jurnalist din Vâlcea. Nu cred că împlinisem un an de când intrasem în presă.
Aveam vreo trei luni să învăț germana cât de cât decent ca să mă pot prezenta la interviul din Berlin. Vorbisem la telefon și prin email cu cei de la universitate, le-am explicat că sunt pământ de flori la germană iar oamenii m-au sfătuit să nu mă stresez excesiv, dar că ar fi minunat dacă aș pune mâna să învăț un pic limba.
Am făcut rost de un „Larousse – germana fără profesor” și m-am apucat. În vreo trei săptămâni parcursesem jumătate din carte. Îmi făcusem calculul că aș avea timp să învăț limba în două luni.
Aveam însă o problemă: banii. Nu mai rețin precis, dar cred că îmi trebuiau 800-1000 de mărci pentru a mă deplasa la Berlin în vederea susținerii interviului - avion, cazare și mâncare. Dacă aș fi fost admis, aș fi primit o bursă lunară de 1000 de mărci timp de 12 luni.
Pe vremea aia, salariul meu lunar nu depășea 100 de mărci. Așa era atunci în România, munceai pe capace de bere. În fine, era clar că nu puteam acoperi costurile alea. Am încercat timid să fac rost de niște bani, dar toată lumea pe care o cunoșteam d-abia reușea să supraviețuiască de la o lună la alta.
Mi-am dat seama că nu o să reușesc și, cu doar două săptămâni înainte de interviu, am trimis un email către universitate, în care-i informam că trebuie să zic pas. Aia a fost tot. Îmi venea să mor de ciudă că ratam o asemenea oportunitate. M-am întrebat ani de zile după aceea cum ar fi arătat viața mea dacă aș fi ajuns la Berlin. Câte lucruri aș fi învățat, ce oameni aș fi întâlnit, ce porți mi s-ar fi deschis.
Nu m-am mai gândit de multă vreme la lucrurile alea, până aseară, când m-a sunat un amic din Londra. Este unul dintre cei mai energici inși pe care i-am întâlnit în viața mea, nu-i stă nimic în cale. A ajutat sute de români din Anglia să se integreze, să rezolve probleme complexe de emigrare, să acceseze servicii medicale și câte și mai câte. Nu-i stătea nimic în cale.
Aseară, la telefon, l-am auzit spunându-mi că a suferit un atac cerebral și că are probleme serioase de sănătate. Pe scurt, nu mai are voie să muncească, măcar o vreme. N-am știut ce să-i spun, mi se părea că nu poate fi vorba despre același om care acum o vreme muta munții din loc.
Spre final, m-a rugat ceva. Fiică-sa este una dintre acei tineri români care au reușit să se ridice deasupra mediei oriunde s-au dus. O cheamă Denisa Stîncanu și este unul dintre cei mai deștepți și serioși copii pe care i-am cunoscut. Își face doctoratul, este în cel de-al doilea an de cercetare în Departamentul de Securitate și Criminologie al University College London (UCL), dar și membru au Grupului de Cercetare pentru Trafic de Ființe Umane.
Are 24 de ani și tocmai a primit șansa incredibilă de a fi selectată pentru a-și susține primul studiu de criminologie la Eurocrim 2023 care va avea loc în perioada 6-9 septembrie în Florența. Nu intru în detalii, însă vă spun că e chiar mare lucru să fii chemat pentru a lua cuvântul la o asemenea conferință. Doar cei mai buni din domeniu au șansa asta. Iar Denisa e printre cei mai buni. Are doar 24 de ani, la fel ca mine în urmă cu 21 de ani.
Și, la fel ca mine atunci, nu are banii ăia nenorociți care să-i permită să ajungă acolo. Vreo 3000 de lire înțeleg că ar costa toată tărășenia, bani pe care taică-său nu-i are, pentru că e bolnav și nu poate munci. A fost tare trist să-l aud aseară spunându-mi: „Tavi, nici nu știu ce să fac, dar copilul meu nu poate rata șansa de a merge acolo, doar pentru că m-a lovit pe mine boala. N-aș fi cerut niciodată ajutorul, dar copilul ăsta muncitor merită să-și urmeze visul, a tras prea mult ca să ajungă până aici și să rateze pentru că nu are banii să ajungă în Florența”.
I-am promis că voi scrie ceva astăzi. Trebuia să o fac. Nimeni nu ar trebui să fie oprit de nicio sumă de bani pentru a urca în trenul ăla care oprește în gările noastre o singură dată. Eu am ratat unul și știu cum se simte. Haideți să o ajutăm pe Denisa să nu pățească la fel.
Prieteni, nu v-am cerut niciodată nimic, dar o fac acum. Aveți aici linkul gofundme al Denisei. Citiți cu atenție ce scrie acolo, e impresionant. Iar dacă nu puteți dona, măcar distribuiți postarea asta, vă rog (să copiați și linkul de gofundme când dați share). Cine știe, poate se contabilizează undeva, chit că nu în universul ăsta...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.