La 4 ani și jumătate după ce mi-au dat sânge greșit în spital, primesc de la statul român o veste care mă resuscitează

Foto: Getty Images

Fac ce fac şi tot la povestea mea mă întorc.

Trec sărbătorile, îmi trăiesc viaţa, iau tot ce e mai bun din pandemie şi descopăr lucruri noi, sentimente nebănuite, oameni noi şi frumoşi şi oameni înpământeniţi în obiceiuri caraghioase şi vechi, dar în toate cele, în viaţa mea e o constantă: procesul.. pe care îl aştept. Şi nu, nu sunt în Kafka, desi mi se pare că trăiesc o piesă absurdă. Este vorba de un dosar penal deschis după transfuzia greşită de sânge de la Spitalul CF2, din 2016.

Între timp, fac abstracţie că numai şcoală nu e ceea ce se întâmplă cu copiii noştri şi mă las provocată de matematica şi fizica clasei a 6 a, materii fascinante şi misterioase pentru mine, fiindcă niciodată nu ne-am intersectat. Le-am ocolit, cu sârguinţă, cât am putut. Se spune că ce nu ai învăţat la timpul potrivit, în viaţă, se repetă, ciclic, până îţi însuşeşti lecţia. Şi învăţ din plin asta, conectată la materia predată fiului meu.

Încă descifrez, însă, ce fel de lecţie vrea să îmi dea mie ţara în care trăiesc, justiţia de la noi.

Trăiesc o poveste în buclă. În fruntea ministerului Sănătăţii a revenit Vlad Voiculescu, ministru şi în 2016, fără de care poate că nu aş fi scăpat din spitalul morţii, CF2. Dar parcă nimic nu s-a schimbat de atunci, nu în bine, oricum, dle ministru!

În prag de revenire a şcolii online, într-o zi obişnuită, când singurul gând era cum aş putea prelungi vacanţa, cum să îi mai explic copilului că este o situaţie temporară acest gen de şcoală, din care sigur va ieşi şi ceva bun, se întâmplă neprevăzutul: pe 4 ianuarie 2021, la peste 4 ani de la evenimentele prin care am trecut, statul român este făcut responsabil de întârzierea cercetării într-un caz public, limpede, de transfuzie greşită de sânge.

Da, oameni buni, într-un demers îndreptat împotriva statului român, de data aceasta, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis o acțiune a mea și a obligat statul român să plătească o sumă modică cerută, cu titlu de compensație, admiţând astfel, că acest caz, al meu, din 2016, trenează de prea mult timp în faza de cercetare!

Decizia nu este definitivă şi aştept, cu interes, motivarea ei, dar este un important semnal de alarmă!  

Un cetăţean român nu are şansa măcar să-şi apere drepturile în justiţie, potrivit Constituţiei. Cred în bine, în lumină şi în frumos şi mă rog să nu cultiv altceva în jur. Unde să aşez acest capitol din viaţa mea? Ce să fac cu el? „I need a closure”, cum spun americanii şi psihologii.

Este o minune că am scăpat vie, mulțumesc Domnului, fiindcă multe victime din România nu au trăit ca să mai poată spune ceva. Sunt supravieţuitoarea care, cu smerenie, aş vrea să vorbesc pentru fiecare dintre acestea. Altfel nu o apucam pe acest drum. Vreau să consemnez în cronica neputinţei sistemului sanitar şi de justiţie din România că nu ai dreptul să faci ce vrei, atâta timp cât încalci drepturile şi libertăţile celui de lângă tine. Pare sec ce spun, dar câtă diferenţă fac aceste lucruri! Prea mult se tace, prea mult se ignoră, prea mulţi surzi şi muţi în generaţia odată cu care credeam că ne resetăm.

Voi mai scrie despre aceste lucruri, ca un demers jurnalistic, cu mărturii demne de un scenariu thriller, pe care le voi scoate la lumină când le va veni vremea.

„Ce n-aş da să-ţi promit un final fericit!”, îmi spun mie însămi şi unor oameni din preajmă! Mă fascinează şi mă amuză versul celor de la Vunk şi recunosc, îl fredonez când şi când, cu speranţă, umor, poate… ironie. Cert e că mă face să zâmbesc. Ceea ce vă doresc şi vouă la început de an!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp