(Foto: Ciprian Muntele)
Sunt în Sala Voievozilor din Palatul Culturii de la Iași, stană de piatră la geam. Copiii se odihnesc pe scaune și se întreabă de ce Mihai Viteazul are o pană albă „la pălărie”. La intrare, pe coridor, ne-am lovit de expoziția foto-documentară „comunismul în România”. Panouri întregi despre ideologie, cucerirea puterii, abdicarea Regelui, metodele Securității, colectivizarea, toate crimele și ororile într-un rezumat atât de viu, încât simți nodul care îți explodează în gât și negura care îți întunecă ochii. Vizitatorii se opresc și cad cu toții în momente de șoc și reculegere. Copiii întreabă de ce sunt oameni bătuți și oameni încruntați, în timp ce aerul devine parcă tot mai rece, sub privirile sinistre ale lui Lenin, Stalin și Gheorghiu-Dej.
„Încă n-am scăpat de nenorociți!”, aud parcă prin vis. Încerc să mă adun și zbor cu gândul în timp, la masa lui Creangă și Eminescu din beciul de la Bolta Rece.
La întoarcere, Facebook-ul îmi amintește cum am început anul de #rezist.
Când protestele sunt „în țară", nu „în provincie". Când bucureștenii nu mai sunt „mitici" pentru ardeleni. Când te simți mai aproape ca niciodată de colegi din generală pe care nu i-ai mai văzut de 25 de ani. Când împarți mandarine la masa de fructe din Piața Victoriei. Când ești denigrat în mod abject pentru simplul motiv că ai altă părere. Când înțelegi că ai dormit un somn lung din care te-au trezit hoții la miezul nopții. Când conștientizezi încă o dată că avem cel mai savuros și hâtru popor. Când străzile și piețele sunt pline de copywriteri de o sută de ori mai buni ca tine. Când treci alături de familie, prieteni, colegi, cunoștințe, necunoscuți, de toate vârstele, de pe toate meridianele, printr-un sublim catharsis național. Când speri că și mama cântă alături de îngeri „Deșteaptă-te, române!”... Atunci rămâi fără cuvinte!
Mă gândesc la avântul romantic al începutului și la întrebarea care ne obsedează tot mai mult: „La ce bun?!”. Mă gândesc la toate momentele și replicile care ne-au lăsat „fără cuvinte” de atunci. Și mintea îmi fuge iar la agenda comunistă: decimarea elitei intelectuale, falsificarea sentimentului național, îngenuncherea gândirii libere, generalizarea fricii, impunerea abuzivă a unei alte scări de valori.
Am intrat atât de mutilați în libertate, încât abia în ultimul an am început să ne reinventăm cu adevărat sentimentul acela românesc al ființei care să ne reunească într-un sens. Să ne definim valorile și aspirațiile comune și să prindem curajul de a le exprima, tot mai mulți. Noica, un domn atât de inspirat născut în Teleorman, spunea că noi, românii, trebuie să ființăm „întru" ceva și acest „ceva” am început să-l simțim împreună în acest an de #rezist. Pe străzile și în piețele orașelor din România, în locuri unde nici la Revoluție n-au ieșit oameni, s-a născut o nouă generație de români.
Schimbarea nu poate veni într-un an, dar vreau să cred că nu mai există cale de întoarcere. Iar când ne întrebăm data viitoare „la ce bun?!”, vă invit să facem un drum la Memorialul de la Sighet, să vedem de unde am plecat, goliți de istorie, de identitate și de orice valori. Este imposibil să-ți recuperezi țara într-un an, mai ales după ani în care a fost târâtă printr-o tranziție chinuită, lipsită de coerență și de strategie pe termen lung. Dar e posibil să-i faci o campanie de imagine de Cannes și să lansezi alături de sute de mii de oameni cel mai clar brief de țară pentru viitoarea clasă politică.
După un an, nu mai vreau să #rezist în propria țară, cum încercau odinioară țăranii care se opuneau colectivizării prin munți. Dar vreau să ajung să #trăiesc normalitatea de a fi român.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ca sa poata functiona e nevoie de obiective concrete, masurabile si orientate pe termen scurt, mediu si lung. Cele pe termen scurt sunt deosebit de importante, pentru a da curaj oamenilor sa continue, odata ce le vad atinse.
Daca vrei sa dai vina pentru ceva, nu o face pe situatia post-revolutionara, ci pe un complex de motive culturale, religioase, sociale, educative etc.
Iar daca vrei ca oamenii sa fie uniti, ceea ce trebuie sa ii uneasca ar fi o cauza pozitiva, nu una negativa. Si #rezist nu are o cauza pozitiva predictibila si cuantificabila.
Lipsa de unitate a fost vizibila puternic incepand de la 12 ianuarie 1990, prima incercare (esuata) de a scapa de Iliescu, asta ca sa nu ma duc pana la mineriade.
Cat despre orbire, nu suntem orbi dar tindem sa vedem mai mult "bula" din jurul nostru.