De câteva săptămâni, munca mea a căpătat temporar o altă alură. Și nu doar munca în sine, ci și amplasamentul s-a schimbat. Trebuie să bat drumul până la Casa Scânteii, clădirea aia mare căreia azi îi zice „Casa Presei Libere”…
Nu îmi pot scoate din obișnuință anumite denumiri. Nici „Casa Poporului” nu mi-o pot scoate din limbaj. Asta e, aveam 14 ani în ’90.
Revoluția m-a prins pe bicicleta lui Tataie în curtea CAP-ului de peste drum de casa bunicilor. Nu am mai plecat în cantonament la Semenic în acea iarnă: auzise și Regatul că e forfotă în Banat, așa că părinții m-au parcat la bunici, la țară.
Era la acea vreme locul unde îmi găseam liniștea și bucuria. Paradoxal, era un loc simplu. Nu am să uit nici azi acea poză de iarnă secetoasă cu Mamaie în pragul casei:
- Oviduț, vino repede!
Era un amestec de teamă și bucurie în glasul ei. M-am rupt cu greu de la cursele mele printre grajduri, silozuri și magazii. Ajuns în casă, l-am găsit pe Tataie jubilând. Televizorul și radioul funcționau în tandem și amândouă ne spuneau, cu vocile lui Dinescu și Caramitru: „Dictatorul a fugit!”. Nu înțelegeam prea bine impactul dictaturii. Am avut o copilărie frumoasă, în ciuda faptului că mi-am făcut lecțiile la neonul conectat la un acumulator de mașină; sau că iarna mă culcam îmbracat ca și cum urma să plec la săniuș. În acea zi de 22 decembrie m-am cuibărit în fotoliul de lângă soba de teracota privind emoția bunicilor. Eu m-am bucurat mocnit. Știam că nu prea e bine să vorbești despre Ceaușescu în gura mare, deși ascultam cu Tataie „Europa Liberă”. Părinții mei nu prea o făceau. Așa că nu știam cum să reacționez. Nu știam ce e bine să fac.
Coada
În curând se fac 27 de ani de la acel tablou. Pe drumul zilnic de la Foișor la Casa Scânteii am timp să văd și să mă gândesc la multe. Inclusiv la acești ani trecuți pe alocuri cu sens, pe alocuri alandala. Strada are marele avantaj că „îți șoptește”. E un traseu greoi, de minimum o oră. Și trebuie să îl fac la suprafață, pentru că, după 27 de ani, acest colț de București nu merită o gură de metrou. S-a pricopsit în schimb cu un pasaj. Bun și ăla…Văd multe pe drumul ăsta lung. Șicane gratuite și grosolane în trafic. Înjurături. Scârbă și lehamite pe fețele oamenilor. Ore, multe ore, lăsate acolo, pe asfalt. Blocuri în mai multe nuanțe de gri. Fire haotice spânzurate pe stâlpi, contrastând cu multele reclame care ne promit o lume „digitală” și „wireless”. Le știți pe toate, sunt convins.
Stăm în rând și fâsâim pe țeava din spate zeci de metri cubi de mizerie în fiecare oră. Poate și de aceea o treime dintre bucureșteni stau la cozi prin policlinici, de stat sau private, câteva luni bune pe an. Și, precum vitele, lipiți unul de altul, ne îmbulzim pe culoarul care nu știm dacă duce către o pășune verde sau la secția de asomare fără durere. O arătare formată din oameni, fiare și CO2 aflată în continuare la coadă: asta suntem. Până acum 27 de ani coada era la pui, lămâi, unt sau chiar pâine. Și atunci, ca și acum, o facem pentru un trai mai bun. Dar tot la coadă stăm.
Pare un dat. Sau hai să fiu dramatic: pare un blestem. Stam la coadă pentru sănătate. Pentru învățătură. Pentru vize. Pentru a ne plăti taxele. Uneori chiar și pentru a vota. Pentru aproape orice, încă stăm la coadă. Și, într-una din zilele astea pe drumul lung și plin de gânduri, mi-am dat seama că, deși 27 de ani pare o perioadă lungă, de fapt e una foarte scurtă.
Pare un dat. Sau hai să fiu dramatic: pare un blestem. Stam la coadă pentru sănătate. Pentru învățătură. Pentru vize. Pentru a ne plăti taxele. Uneori chiar și pentru a vota. Pentru aproape orice, încă stăm la coadă. Și, într-una din zilele astea pe drumul lung și plin de gânduri, mi-am dat seama că, deși 27 de ani pare o perioadă lungă, de fapt e una foarte scurtă. Și că practic e greu – dacă nu chiar imposibil – să uiți niște rutine și să te scuturi de o educație personală și socială în esență pasivă și contemplativă. Nesinguranța, neștiința și pe alocuri teama de avânt cultivate până acum 27 de ani ne dau (îmi dau!) în continuare târcoale. Vremurile de azi sunt rezultatul unei tradiții consolidate în 50 de ani. Deși, dacă e să fim sinceri cu noi înșine, e o stare care durează de secole. Nu doar comunismul e responsabil pentru starea noastră de acum. E tradiția umerilor (a)plecați și a brațelor încrucișate întru așteptare: „Ce-o da Dumnezeu, maică/ taică!”
„Ce dracu ne lipsește?”
Când mai am discuții în familie, cu prieteni sau colegi și vine vorba: „Ce dracu ne lipsește?”, mie invariabil îmi vine în minte faptul că nu avem experiență în a ne propune și asuma drumuri noi și proprii. Nu avem experiența creației trainice și originale la nivel de mase. Că exponenți-excepții avem. Mai degrabă am urmat, am proptit și am cârpit. Am luat ce ni s-a dat. Că nu am putut, sau că nu am vrut… e o altă discuție. Și cred că mai e ceva: avem tentația să ne auto-fragmentăm social. Poate greșesc și hiba e în altă parte.
Ce ne-ar trebui? Nu știu încă. Poate că avem nevoie de un simbol. De un om providențial. De o cauză. Sau de o criză (vezi #Colectiv)?! Am evoluat, nimic de zis, am văzut lumea, ne mișcam liber, dar parcă nu e destul pentru a căpăta la nivel de „cetățean obișnuit” acel dram de încredere și simț al oportunității pentru a trece strada fără a cere ajutor sau acceptul altuia de a o traversa. Astăzi o parte dintre noi avem revelația faptului că, deși am realizat câte ceva și că e încă o tarla de oportunități pentru neamul ăsta, nu o putem face într-un ritm cumsecade. Suntem precum personajul acela SF care a luat pastila de culoare potrivită, s-a trezit la realitate și acum nu știe cum să folosească autonomia câștigată. Realizăm că nu putem să facem mare lucru cu ea câtă vreme o mare majoritate nu vrea sau nu poate (sau nu știe că poate) să se se rupă de tradiția „contemplării” și a „uniformității”, cum bine spune Raluca Feher într-un articol.
Vestea bună e că astăzi comunicăm liber. Și că din astfel de refulări succesive și sistematice s-ar putea naște și o acțiune mai de substanță. Pentru că sincer: deocamdată doar dăm din gură. Inclusiv subsemnatul.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
1. Strategie de tara - de ce existam, prin ce ne diferentiem (in afara de mici, fete frumoase, peisaj mirifice si asa zisa ospitalitate romaneasca) fata de celelalte tari. Vrem sa redevenim granarul Europei, putem sa construim o industrie puternica sau nu merita si sa ramanem la nivelul serviciilor? Puteam sau vrem sa facem un turism ca in Grecia, Spania, etc.? Care este rolul nostru in UE?. Numai piata de desfacere sau putem si noi sa contribuim cu ceva la dezvoltarea ei economica, politica, sociala, etc.
2. Descentralizare - in 1918 dupa Marea Unire statul roman nu a inteles ce sansa mare a avut sa dezvolte tara profitand de multiculturalitate, trecutul si experienta "noilor" regiuni - cu ceva munca de aliniere intr-adevar - si a folosit varianta cea mai usoara, respectiv "ocuparea" noilor teritorii si subjugarea lor economica catre Bucuresti. Lucru ca s-a schimbat putin in vremea comunistilor, dar "ocuparea" s-accentuat in ultimii 30 de ani de democratie, mai ales in timpul PSD-ului. Si ca sa fim si mai siguri am mai trecut si sintagma de stat unitar, etc. in constitutie ca sa dormim linistiti. In timp ce, statele cu cel mai mare succes economic si politic sunt statele descentralizate sau chiar federale. Nu fuge nimeni cu pamantul nostru...
3. Educatia - atat cea scolara si mai ales cea dupa scoala - care conteaza poate chiar mai mult decat cea scolara. Nu sunt un expert in educatie, dar nu se poate construi o tara, o civilizatie, o cultura sau a executa o strategie de tara cu 40% analfabeti functionali.
4. Stat functional - care sa ajute cetatenii in toate domeniile si nu sa ii considere in primul rand slugi (tipic romanesc), infractori, persoane de mana a doua (pentru ca nu apartin nobilimei statale conducatoare) si sursa de venituri legale sau ilegale.
Cred mai sunt si altele, dar ca toate sa functioneze trebuie sa incepem sa ne respectam unii pe altii din toate punctele de vedere, iar daca vedem pe cineva ca se abate de la normele legale sau de convietuire sociala trebuie sa ii izolam si sa il "pedepsim" ca societate si nu sa ii copiem ca daca el poate, eu de ce nu.
Daca vreodata ajungem sa ne respectam, cel putin jumatate din problemele noastra ca natie sunt rezolvate.
În aceste condiții, când vedem că sunt promovați în funcțiile publice doar pupincuriștii/piloșii, neamurile și curvele, cum să fim uniți?! Când vedem că șpaga continuă să domine viața publică, când școala nu este în stare să furnizeze, în majoritate, generații competitive, când problemele ”se rezolvă” prin cunoștințe/relații/telefoane... Și, cum sătulul nu-l crede niciodată pe flămând, după ce unii s-au pricopsit cu un apartament aproape gratuit de la iliescu, după ce și-a aranjat, ilegal, neamurile prin instituțiile statului, a fost creată o castă ce votează și susține orbește mafia instituționalizată. Marea majoritate a instituțiilor publice este condusă de către împinși politici, de către supuși limitați; care te calcă-n picioare dacă așa primesc ordin, indiferent de lege sau drepturi. Ca să ieșim din această buclă a abuzurilor și a pseudo- democrației, trebuie eliminată politizarea instituțiilor publice, trebuie organizate concursuri ”pe bune”, și în magistratură, este nevoie de responsabilizarea magistraților, trebuie dezlânate găștile din justiție, poliție și ministere... așadar, trebuie schimbat totul. Cum să așteptăm altceva, păstrând aceleași personaje, aceleași famiglii ?!
Răbdare și optimism, asta ne lipsește acum. Părerea mea e că cei 50 de ani de ocupație sovietică vor fi lăsați în urmă doar după o perioadă similară.
P.S. În cazul celor din București care stau la cozi, îmi pare rău, dar este doar alegerea lor. Puteau merge/rămâne în Iași, Sibiu, Cluj, Timișoara, etc, dar au ales calea ușoară. Poate asta e problema noastră cea mai mare acum, tot timpul alegem calea ușoară.
Această stare de fapt este întreținută. Victima devine cu adevărat victimă în momentul în care crede că nu mai are nicio șansă. Jocul este pierdut în momentul în care încetezi să-l mai joci.
De aceea ni se picură constant în conștiință această idee.
Argumentele sunt povești, valorile sunt iluzii, logica este "o luare la mișto".
De fiecare dată cânt constatăm asta și tăcem suntem complici, iar complicitatea ucide.