Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

La Paris, am fost martora unui incident oribil. Cum au reacționat forțele de ordine, jurnaliștii, membrii comunității

Era o zi obişnuită de iunie. Ora 09:30 dimineața. Eram în delegație în Paris și, pentru că proiectul era de lungă durată, alesesem să stau la o prietenă, Parisul fiindu-mi ca o a doua casă. Ma pregăteam să plec la o ședință când, prin geamurile deschise ale apartamentului, am auzit voci puternice. Păreau că se ceartă sau se împing. Apartamentul prietenei mele era la etajul 13, într-un scuar cu blocuri turn și, ca atare, vocile erau purtate de ecou și, deși păreau să vină din blocul din față, era destul de ușor să înțelegi că ceva nu era în ordine. Totul a durat câteva secunde. Am auzit un strigăt puternic de „nuuuuu!” și un zgomot de oase rupte urmat îndeaproape de o bușitură. Mi-a apărut în minte scena dintr-un film cu Michael Douglas când o tipă se urcă pe balustradă balconului, fiind sub influența drogurilor și se aruncă de la etaj, aterizând pe mașina parcată în față. Oare ce se întâmplase...?

M-am repezit la fereastră, continuând să mă îmbrac. La ultimul etaj al blocului din față, doi bărbați care după ce s-au uitat în gol câteva secunde, au continuat să se certe, retrăgându-se în apartament. Nu îmi răsuna nimic altceva în urechi decât sunetul oaselor rupte. La acel moment, mă uitam după un accident, mașini lovite una de cealaltă sau ceva similar. Scuarul era neclintit. Nici o urmă de accident.

Mă pregăteam să sun la urgențe, puțin confuză, când o mașină de poliție își făcu apariția printre pomi, parcând. Au urmat-o alte 3 mașini și un camion de pompieri. Nicio ambulanță, mi-a trecut prin minte… dar ceva sigur s-a întâmplat, nu mi-am imaginat eu... Trebuia să plec și eram conștientă că îmi blocaseră practic ieșirea și că, orice aș fi făcut, trebuia să trec prin mijlocul a ceea ce acum era o scenă de… accident?...

Mi-am luat geanta, am tras aer adânc în piept și m-am hotărât să trec fără să mă opresc și să îmi văd de drum. Eram puțin debusolată și mă simțeam oarecum tremurândă… Dar aveam ședință cu clienții și singurul lucru care părea să mă mâne era că trebuia să plec.

În timp ce coboram, mi-am ordonat gândurile. Un bărbat alergase la piciorul blocului din față, țipând în gura mare „cineva să cheme poliția” și o înhățase pe femeia de serviciu, oprind-o să se uite și să se apropie de ceea ce aveam să descopăr mai târziu, era practic un carnagiu. Ferestrele se închideau pe rând, perdele și draperii trase în grabă, geamuri trântite, mame țipând după copiii care veniseră să vadă, curioși, ce se întâmplase. Unii plângeau.

Când am ieșit din bloc, mi-am dat seama că imaginea care mi se formase în cap era destul de apropiată de ceea ce se întâmplase. Dificil să ascunzi o scenă de acest gen. Blocul turn nu avea balcoane ca la noi. Erau practic niște balustrade așezate la fiecare etaj, la aproximativ 30-50 cm de peretele blocului. Ceva mai mult estetic decât practic. Alunecând, aruncându-se sau împinsă fiind de la etajul 14, tânăra le evitase pană pe la etajul trei sau doi unde se izbise de una din ele, corpul fiind despicat pur și simplu în bucăți, prelingându-se pe etajele ramase și împroșcând brazii și peretele blocului. Era imposibil să nu vezi, deși am făcut eforturi ca să îmi țintuiesc privirile în asfalt în timp ce înaintam.

Îmi aduc aminte că am mulțumit pentru brazi și tufișuri, pentru că acopereau oarecum, în parte, cel puțin, scena oribilă. Dar zgomotul adunase îndeajuns de mulți gură-cască, în acest cartier altminteri liniștit care ajungeau rapid la locul faptei, animați și curioși și înțepeneau instant, în stare de șoc sau o luau la picior împleticindu-se și cu mâna la gură, ca și când ar fi fost gata să vomite. Într-un colț, femeia de serviciu se lăsase pe vine, ținându-se de mătură, plângând cu fața ascunsă în cotul îndoit. Era teritoriul ei, mersese instinctiv să curețe și văzuse tot.

Câțiva copii care fuseseră luați pe sus de mame, bunici sau vecini, plângând, țipând isteric sau cu fețele îngropate în ceva ursuleț smotocit. Și o jurnalistă de la „Le Parisien”, apărută de nu știu unde, care îmi punea întrebări la care am răspuns scurt, scuzându-ma că trebuie să plec, recunoscătoare că nu insistă.

M-am strecurat printre mașini, polițiști, pompieri și persoane îmbrăcate în costume albe, a trebuit totuși să aștept puțin, neștiind ce să fac și în ce direcție să mă uit, pompierii desfășuraseră tot arsenalul, acoperind zona, poliția încercuise cu bandă și ceruseră tuturor să părăsească scuarul pentru a le permite să înceapă investigația. Un dispozitiv urcase în bloc să discute cu cei doi bărbați din apartamentul cărora începuse incidentul.

Am vorbit cu unul din polițiști și am explicat pe scurt că trebuia să plec și de ce. Mi-a dat drumul după ce m-a privit lung întrebându-ma dacă mă simt bine. Am mulțumit sec și am sărit în taxiul care mă aștepta, ajungând la ședință la timp. Taximetristul mă privea din când în când în oglinda retrovizoare, ca și când ar fi vrut să întrebe ceva, dar cuvintele nu ieșeau. M-am strâns toată în spatele mașinii și m-am scufundat în agendă, pregătindu-mă  pentru ședință, ca și când de asta ar fi depins toată viața mea.

Nu știu cum am trecut prin acea ședință. Știu doar că la sfârșitul ei, clienta a venit să mă întrebe dacă sunt bine. Eram, spunea ea, albă la față, de parcă văzusem o stafie. I-am povestit ce se întâmplase, scurt, mecanic, fără să înțeleg de ce se îngrijora și asigurând-o ca sunt bine. Am văzut-o cum dă telefon imediat la firma unde lucram în Marea Britanie, cerând să vorbească cu departamentul de resurse umane. Le-a explicat ce se întamplase și mi-a dat telefonul. Directoarea de resurse umane, cu o voce caldă, m-a întrebat cum mă simt și mi-a spus să merg acasă, sau, dacă prefer, să îmi iau o cameră la hotel ca să evit scena și să îmi iau câteva zile să îmi revin sau, în caz ca doresc, să îmi schimbe biletul de avion și să mă întorc acasă. Am spus că mă voi gândi și voi acționa în consecința dar, că pentru moment, aveam nevoie să termin ce începusem. Cumva, vocea ei, faptul că vorbeam în engleză, m-au ajutat să mă liniștesc. Era ca și cum mă desprindeam de incident și intram în pielea unui alt personaj.

Aveam de ales. Clienta m-a condus în sala de mese, o sală plină de lumină și m-a așezat pe un scaun, cu o cană de ceai. „Nu îmi vine să cred că ai venit la serviciu în aceste condiții. Trebuie să ai grijă de tine.” I-am explicat că nu mi-am pus problema. Pe de o parte, cred că m-a ajutat să mă concentrez pe ceva complet separat și să continui ca și când ar fi fost o zi complet obișnuită. Ceea ce nu am realizat pe moment e impactul pe care evenimentul l-a avut asupra mea.

După o jumătate de oră de pauză și reflecție, mi-am continuat ziua. În seara aceea, am ales să mă întorc la apartament. Am realizat că dacă nu m-aș fi întors, nu aș fi făcut nimic altceva decât să îmi fac mai rău. Era nevoie să îmi dovedesc că lucrurile intraseră în normal, totul era în regulă. Zona fusese curățată complet, ca și când nimic nu se întâmplase. Prietena la care stăteam ajunsese acasă mai devreme și îmi povestea că, dacă nu ar fi fost povestirea mea, probabil că nu ar fi știut ce se întâmplase. Nimeni nu discuta subiectul printre locatari.

A doua zi, îmi regăseam numele în jurnalul Le Parisien. Numele tinerei era Safia, de origine nord africana, 26 de ani. Nu știu nici astăzi ce s-a întâmplat: dacă s-a sinucis sau a fost împinsă sau a fost vorba pur și simplu de un accident. Se spunea ca nu putea fi vorba de un suicid pentru că își cumpărase bilet de avion pentru Canada. E posibil să fie așa… sau nu.

Ce rămâne, dincolo de oribilul situației este rapiditatea și grija forțelor de ordine; atenția și sensibilitatea jurnaliștilor care au fost la fata locului rapid, dar aproape invizibili, povestind cu respect față de intimitatea martorilor oculari și spiritul de comunitate într-o zonă urbană considerată mixtă, cu o proporție mare de imigranți și diversitate culturală, politică, etnică și religioasă.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • fc check icon
    spiritul de comunitate? „Nimeni nu discuta subiectul printre locatari.” iar „Prietena la care stăteam... ...nu ar fi știut ce se întâmplase”. )
    reacția forțelor, grija discretă (și reverentă) a jurnaliștilor, sunt neimportante pentru cetitor. poate fi important apropoul adresat omoloagelor et onoratelor instituții. ca experiență personală, strict personală, e o traumă pe moment și o șansă a echilibrului a la long ...care echilibru nu înseamnă blurare prin ascundere ori ștergere totală. ci doar liniște interioară când urâtul se dezlănțuie. educația prin ascundere/omisiune/blurare/edulcorare nu face decât să întrețină starea de rahitism a minții, să permanentizeze nevrozele nerezolvate ale eului. oarecum e-același tipar ca-n cazul sexualității. roșul și negrul sunt niște limite dar nu pentru-a produce spaimă ci doar spre-a marca, spre-a limpezi. dacă mintea cuiva, oricui, e marcată de oribil (declinat - pe moment sau de durată-cronicizat), avem un dezechilibru izvorât din lipsa educației (adecă a realei educații). ascunderea sub preș nu va fi niciodată soluție, dimpotrivă, va acutiza și perpetua starea de repetenție a, pot și-ndrăznesc a zice-o, întregii societăți. mă duce cu gândul, povestea, la primitivismul de care suferă societatea românească în alt (deja menționat) registru capital: sexualitatea. în fața ambelor situații, copilul trebuie să vadă echilibru interior: exact asta caută cel ce nu știe. nu isterie, nici exhibiționism.
    • Like 2
    • @ fc
      da. este ceea ce se cauta: echilibrul interior. nu isterie, nici exhibitionism. relatare a faptelor asa cum s-au petrecut, si ridicarea intrebarilor asa cum poate fiecare, din unghiul sau de cititor, de spectator.

      aproprierea cu societatea romaneasca este binevenit. unghiul sexualitatii, neasteptat, dar bine punctat.
      • Like 1
    • @ Sorina Stallard
      fc check icon
      echilibrul interior este un deziderat absolut dar reușirea-i doar WT. echilibrul cesta se poate obține doar prin intermediul fundației existenței, nu prin disciplină ori constrângere: spirit. prin disciplină obținem elevi care știu rezultatul dar nu-l pot explica. adecă trișori de propria veatză, muncă-n van. prin constrângere obținem șeptel cu pedigree. prin spirit obținem uameni liberi și habar având. adecă imposibilul și frumusețea lui. ...iar la nivel absolut nu există nici măcar muarte, cu-ale ei orori. e doar bucuria senină a lui „împreună”. evident, pentru totdeauna.
      • Like 1
  • Autoarea ne spune ca mame, bunici, vecini ii indepartau pe copii sa nu vada grozavia, carnagiului.
    Dar nu toti sunt asa. Imi aduc aminte de un interview al actorului Mircea Albulescu in care dansul ne spunea ca in timpul noptii, cam cand dl Mircea avea vreo 3(trei) anisori, tatal lui l-a trezit si noaptea (noaptea sigur pentru ca dupa marturii, pana dimineata locul fusese "curatat" si nici urma de atrocitate, ca sa nu se speria angajatii), infruntand pericolul bandelor legionare insetate de sange evreiesc si care haladuiau pe ulitele capitalei romanesti facandu-si de cap, tatal lui l-a dus la Abator ca sa vada cadavrele omenesti de evrei atarnate in carligele de vite de la Abator, cadavre eviscerate si cu matele facute funda la gat si pe care erau atarnate cartoane pe care scria : "Carne cusher". Impresionant. Asta da sange rece. Dl Mircea Albulescu nu ne spune cum a ajuns cu taticul lui la carnagiul de la Abator, daca a mers de mana cu el pe jos, daca a mers cu tramwaiul (cred ca era tramwaiul cu nr 1 in acele timpuri si avea cap de linie chiar langa Abator), s-o fi dus cu taxiul sau au avut masina proprie. S-au schimbat timpurile
    PS. Am citit dupa 1989 ca de fapt cadavrele de la Abator erau de fapt ale legionarilor pentru ca martori oculari au vazut camasile verzi legionare pe care acestia le aveau sub haine, martori care au dat si declaratii notariale pe proprie raspundere, in acest sens. Au putut sa spuna adevarul doar dupa 1989, cand la noi s-a instaurat democratia si libertatea de opinie pentru ca daca ar fi declarat asa ceva pe vremea comunismului, mai ales cel bolsevico-dejist, n-ar mai fi iesit viu din lagarele bolsevice (Vacaresti, Canal, Gherla, Pitesti, etc).
    In schimb evreii sustin ca la Abator au fost cadavre de evrei masacrate de legionarioi romanesti.
    Sunt mai multe adevaruri. Care o fi adevarul adevarat ? Parerea mea esta ca trebuie sa ne supunem si sa admitem adevarul celui mai tare din parcare altfel riscam sa ne ia gaia.
    • Like 2
    • @ Cristescu P. Radu
      o perspectiva interesanta. e intr-adevar o intrebare pe care mi-am pus-o: ce e mai bine? sa ne ascundem sau sa infruntam? cred ca ambele au nevoie de context. In cazul pe care il prezentati, copilul dus de tata, este incadrat de autoritate si dragoste pentru a intelege ca viata inseamna si oroare si durere si nedreptate. In cazul prezentat de mine, copiii sunt dusi de la fata locului, dupa ce au vazut partial sau complet, pentru a li se oferi acelasi fel de suport si a ii ajuta sa inteleaga, sa proceseze (daca putem folosi un termen atat de robotic) ceea ce tocmai au vazut.
      • Like 1
    • @ Cristescu P. Radu
      Iaca o perspectiva interesanta. Asa, jucaus, iata cum, din date incerte, provenite din biografia altuia - acum mort - se deviaza de la subiectul propus la unul etern: au nu e asa ca nu a avut loc nici un pogrom? Au nu e asa ca evreii erau legionari? Ha?!
      • Like 1
    • @ Anca Paduraru
      Stimata si draga Anca Paduraru, multumesc de replica. Invatam (trebuie) pana parasim aceasta lume cruda. S-aveti o zi buna.
      • Like 0
    • @ Sorina Stallard
      Stimata si draga Sorina Stallard, multumesc pentru replica dvs. inteleapta. S-auzim numai de bine.
      • Like 0
  • corne check icon
    "nu pot, draga, am sedinta!"
    • Like 1
  • mike mike check icon
    " You made my day"... Uneori astfel de lucruri se intampla si fac parte din viata noastra. Trebuie privite ca experiente unice, ceva ce altii nu traiesc niciodata.
    Imi amintesc de sotia unui prieten care s-a aruncat de la etaj si cat de speriat eram la gandul ca o voi vedea langa bloc. Noroc ca IML-ul venise acolo deja si o bagasera in sacul "negru"....
    • Like 1
    • @ mike
      Corina check icon
      Numai să nu deplasăm centrul de greutate de la victimă la privitor.
      • Like 2
    • @ mike
      experiente unice, corect.
      este motivul pentru care am relatat de la inceput pana la sfarsit si pentru care am adaugat pozele facute de mine in acea zi.
      biroul era la 2 minute de turnul Eiffel - poza aceea era practic, vederea mea din sala de sedinte. a treia poza arata tavanul salii de mese. Albastrul cerului, imi aduc aminte, m-a marcat si m-a linistit cel mai mult. Contrastul creat intre zgomot, harmalaie, carnagiu si frumusete, seninatate, neclintirea orasului care continua sa vibreze.
      • Like 0
    • @ Corina
      despre victima nu stiu nimic mai mult. de fapt, nu multa lume stia in cartier.
      m-am intrebat de multe ori daca era vorba de un accident nefericit, de un act criminal sau de o sinucidere. este un punct ramas fara raspuns.
      • Like 0
    • @ Sorina Stallard
      mike mike check icon
      Oare ar putea cineva sa se sinucida intr-un oras ca Parisul? Poate doar din dragoste, insa nici atunci nu ar merita pentru ca iubirea este pretutindeni in Paris :)
      • Like 0
    • @ mike
      Interesanta intrebarea. Dincolo de raspunsul propriu: cine doreste sa se sinucida, o poate face oriunde, M-am uitat putin pe articolele franceze asupra suicidului si am dat peste aceste cuvinte: "Malgré cette baisse des suicides de – 26 % en 2014 par rapport à 2003, la France reste au dixième rang sur trente-deux du nombre de personnes se donnant la mort en Europe." Le Monde ne spune ca in ciuda scaderii numarului de sinucideri anuale, Franta ramane pe locul 10 din 30 in Europa. Cati dintre acestia se sinucid in Paris? Vedeti detaliile. Barbatii sunt mai afectati din cate se pare si cam 7% din sinuciderile din Franta se intampla prin aruncare dintr-o pozitie inalta (poduri, blocuri turn, etc.).

      https://www.lemonde.fr/societe/article/2018/02/05/le-nombre-de-suicides-continue-de-diminuer_5251863_3224.html
      • Like 0
    • @ mike
      mai multe statistici la nivel mondial (inclusiv in Romania) aici: https://fr.wikipedia.org/wiki/Liste_des_pays_par_taux_de_suicide
      • Like 0


Îți recomandăm

Banca Transilvania-logo

Finanțăm spitale, fabrici, şcoli, universități de stat şi private, baraje şi hidrocentale, autostrăzi şi cabinete veterinare, dar şi sute de mii de oameni. Susținem tot atâtea planuri şi vise ale românilor. Suntem cel mai mare finanțator instituțional al Statului prin impozite şi titluri de stat, precum şi al mediului de business românesc. Facem asta cu capitalul şi datorită competențelor acumulate în cei 25 de ani, aici, în țara noastră.

Citește mai mult

Café Istanbul

Boabe de cafea Arabica Mocha din Yemen se adaugă boabelor din India și Indonezia și te poartă cu simțurile într-un bazar oriental din alte vremuri. Amestecul exotic, intens, cu ale sale note condimentate, ce amintesc de piperul negru, te invită într-o călătorie prin istorie al cărui punct terminus este veacul în care Istanbulul, numit pe atunci Constantinopole, era cel mai bogat și mai populat oraș din lume și forfotea de viață și de tentații.

Citește mai mult