(Foto Guliver/Getty Images)
În România statul e văzut mai mereu panaceu la toate. Nimeni nu pune la îndoială imperfecțiuniile sale. Doar omul e imperfect. Statul nu. E cel care ne crește cel mai bine copiii, când părinții lipsesc sau eșuează în a fi părinte. E cel care ne primește cu căldură în azilele sale de bătrâni. E tătuc... ce mai.
Complet greșit. Cine a ajuns pe mâna statului, copil sau bătrân, trăiește o dramă din primul moment.
Asistentul maternal este surogatul unei familii. Un surgat mai bun decât casa de copii. Dar tot un surogat. Și tot de stat. Unii dintre asistenții maternali se „atașează" de copiii plasați în asistență maternală, cei mai mulți nu. Dacă i-ar iubi ca niște părinți adevărați, i-ar adopta. Cu toate drepturile și obligațiile aferente. Nu îi adoptă. Că nu au stimulentul material necesar: alocația de copil adoptat e de cinci ori mai mică decât alocația de copil crescut în regim de asistență maternală.
Asistenții maternali sunt un serviciu public. Sunt plătiți să aibă grijă de acei copii, oferindu-le un pachet minim de servicii. Nimeni nu controlează ce citesc acei copii, câtă școală fac, ce educație informală primesc de la asistenții maternali, ce valori morale primesc, cât de sănătos mănâncă. Statul nu are timp de așa ceva. Pentru el e important că a rezolvat o problemă.
Ca și funcționarii din casele de copii, și asistenții maternali se opun adopției copiilor avuți în grijă cu toate forțele. Copiii aflați în grija lor trebuie să fie cât mai neadoptabili. Ca să fie sigură combinația cu statul. Sigur... întru grija minorului!
Când cineva se încăpățânează să creadă că poate oferi o viață mai bună decât surogatul de iubire oferit pe banii statului de asistentul maternal devine inamicul public numărul 1. Nu ne vindem țara, mai ales copiii.
În acest caz, statul eșuează lamentabil pe toate planurile, punând între paranteze interesele părților ce sunt cele mai importante în schemă: a copilului și a părinților adoptivi. Toți celalți din schemă sunt în plus și ar trebui să se dea deoparte. Nu se dau. Eșecul statului în așa ceva e de neconceput.
Știm... Statul nu eșuează niciodată. Mai ales la noi. De aia adopțiile internaționale sunt cu „trafic de organe" și cu „trafic de copii" (niciodată dovedite). Nimic sau foarte puțin despre abuzurile copiilor abandonați în mâinile statului român de decenii. Nimic despre stimulentele perverse din spatele sistemului social de stat, care mimează mereu „binele" acestor copii.
Am cunoscut copii ca Sorina. Câțiva. Am ajutat cât am putut. De la 18 ani statul își ia complet mâna de pe ei. Nu le mai dă nimic. Îi aruncă direct în luptă. Abuzați, fără o educație consistentă și fără un psihic de învingători!
Familia e cea mai bună soluție în acest caz. Chiar și adoptivă! Restul sunt iluzie! Surogat. Lăsați copiii să fie adoptați. Să fie crescuți în familie. Alături, probabil, de alți copii. De oameni care îi privesc ca pe niște omuleți în devenire, nu ca pe o sursă de venit! Sau ca pe un „succes de stat asistențial"! Sunt omuleți cu tot ce le trebuie. Mai puțin un lucru - o familie care să îi iubească și să îi aprecieze ca atare!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Altfel, inca sunt putini copii adoptabili, si cel mai trist lumea vrea doar sa adopte copilul ideal: "fata, sub 2 ani, musai blonda si ten alb si cu ochi albastri, sanatoasa, doamne fereste sa fie de culoare inchisa!!"
Si sanatos pt ca vrei copil nu leguma.
Restul sunt prostii într-adevăr
Problema expusa de autor nu este faptul ca asistentii maternali sunt remunerati, ci faptul ca nu isi fac bine slujba. Parte din indatoririle lor este si pregatirea copilului pentru adoptie, pentru ca un copil aflat in plasament este un copil adoptabil. Asa cum un consultant care termina un proiect va primi altul, si un asistent maternal va primi un alt copil in plasament - si folosesc exact aceasta comparatie rece si cinica pentru a va atrage atentia ca nu este OK ca un copil in plasament sa fie privit ca o sursa de venit fara de care asistentul maternal nu se descurca financiar.
Si ca nu este OK, in nici un fel, ca o persoana, indiferent cat este de saraca, sa traumatizeze un copil, mintindu-l ca va fi taiat in bucati, ca sa isi pastreze aceasta sursa de venit.
Absolut ca nu este OK ca o persoana, indiferent cat este de saraca, sa traumatizeze un copil, mintindu-l ca va fi luat pentru organe, ca sa isi pastreze aceasta sursa de venit. Nu asta am vrut sa spun.
Am scris atunci despre fetita pe care parintii naturali o opareau in cada. Scriu acum despre al doilea copil, un baietel pe care l-au luat in plasament fiindu-le spus ca e sanatos si OK. Nu era.
La trei ani, nu vorbea, abia mergea, manca din farfurie cu gura, fara a-si folosi mainile, si musca. Era un frumos in poze, l-au vazut pentru adoptie opt-noua familii, carora nu li s-a spus ca familia de plasament investeste cam doua mii de euro in el, pentru logoped, kinetoterapeut, psihiatru, terapie prin arta, calarie, tot felul de minuni.
Statul nu le dadea nimic in plus prietenilor mei, pentru ca ei au refuzat in scarba - 800 de lei pe luna nu acopereau nimic din terapiile de care avea nevoie pustiul, si care se duc bine catre 1900 de Euro pe luna. Asistentii sociali au insistat ca baiatul este normal (este sanatos, dar nu l-as numi complet normal), si nu i-au lasat pe prietenii mei sa comunice ca baiatul are nevoie de o familie cu timp, bani, si mai ales rabdare. Nu era ca nu vor sa il 'dea', cum ar veni, era pur si simplu ca ar fi vrut sa comunice potentialilor parinti care sunt problemele. N-au fost lasati.
Pustiul, frumos de pica, a fost adoptat pana la urma de o familie care l-a crezut mai distant (nu a interactionat cu ei in timpul vizitelor)...Familie care l-a dat inapoi peste o luna, pentru ca nu se descurcau cu el. In intelepciunea lor, cei de la DGPC l-au trimis din Bucuresti la un orfelinat in Salaj (de unde erau parintii naturali), si a fost o lupta pentru prietenii mei sa il recupereze in plasament. Sase luni, in care baiatul a regresat imens.
Ghitel (asa-i zic eu), e gata sa fie adoptat oricand de cineva care stie sa il calmeze, ii stie hibele, si familia de plasament n-are o problema cu asta. L-am lua eu si sotul meu, daca am putea, dar vom pleca din nou din tara in august. Dar DGPC a mintit si minte in continuare; desi a ajuns, neuro-psihologic aproape de varsta naturala (era retardat cu doi ani sau mai mult), si se spera ca va putea merge la o scoala normala, ramane un copil complicat. Ori asistentii sociali mint potentialii parinti adoptivi, si nu ii sustin in nici un fel: iei acasa un copil care pare OK, un pic retras, si te trezesti cu diavolul tasmanian. Iar DGPC spune - descurca-te, l-ai luat.
Si nu, copilul nu e antrenat sa faca spume la gura cand intra intr-o casa straina, pur si simplu are niste 'butoane' pe care trebuie sa nu le apesi. Dar parintii adoptivi ar trebui sa stie de ele, ori asistentii sociali nu spun nimic, pentru ca vor sa isi scoata 'handicapatul' de pe liste si sa se spele pe maini de el.
Pana la urma, cred ca si el si cealalta fetita pe care o au prietenii mei in plasament vor ramane la ei, pentru ca Ghitel e inca vulnerabil si 'sora' lui mai mare a ajuns, dupa multe lupte pentru decaderea din drepturile parintesti ale parintilor naturali care o torturau, la o varsta la care e greu adoptabila, are aproape noua ani.
Familia de plasament e oarecum relaxata, spun ca ii mai lasa doi ani pe cei de la DGPC sa incerce, dupa care ii adopta ei si gata. Si-au dorit doi copii, au facut doi, asta e, vor avea patru. Sanatate sa fie, ca bani se fac spune 'tatal', dand ochii peste cap.
Dar nu vor sa ii dea la lupi, aici, in sensul ca nu vor sa ii dea unor familii nepregatite pentru cei doi copii, care au probleme mai mari decat 'Nu mananca morcovi, buna seara'. Si nu vor altceva decat sa comunice - uite, copilul are nevoie de a, b, c, d. Nu sunt lasati sa o faca, si le e teama de o repetitie a episodului cu adoptia esuata a lui Ghitel, care a traumatizat pe toata lumea - si pe ei (il aveau de doi ani, era greu sa nu se ataseze, eu si 'asistenta maternala' am plans un pic, nu de fata cu el, of course, dupa ce a plecat), si pe copil (care fusese pragatit, isi dorea o familie permanenta, dar nu s-a adaptat suficient de repede, si s-a simtit aruncat la gunoi cand a fost dat inapoi, si apoi trimis la Salaj), si pe parintii adoptivi (care nu stiau ce sa ii faca, pentru ca nu li se spusese ca ar fi ceva in neregula, si au trebuit sa o ia de la 0 cu dosarul de adoptie).
DGPC-ul se dezvinovateste si spune ca daca s-ar sti ca un copil are probleme, nu l-ar dori decat 'exaltatii religiosi' - citat direct.
E aceeasi DGPC care a lasat-o pe doamna aceea sa fie asistent maternal, in cazul Sorinei. Cum ii masori, ce fel de KPI-uri pui unui asistent maternal? Si cine ii urmareste?
S-a tot discutat despre Barnevernet, dar oare in acest caz cine este Barnevernet?
Sper ca acesti copii sa ajunga unde trebuie si cum trebuie.
Adica cat mai departe de Romania si stabili atat din punct de vedere psihic cat si financiar.
Am incredere in ei pt ca ce nu te omoara te intareste.
Succes copii !