Le dăm copiilor la olimpiadă subiectul cu care noi am picat examenul

Sâmbătă dimineață, elevii de clasa a XII-a care au participat în Prahova la etapa județeană a Olimpiadei de Limba Română au avut de rezolvat, între altele, următorul subiect: „Imaginează-ţi că te numeşti Luca Străjescu şi eşti personajul care colectează cotele ţăranilor pentru stat din fragmentul extras din romanul „Moromeţii” de Marin Preda. Redactează un referat (raport scris) adresat conducerii de partid, prin care să denunţi calitatea de element duşmănos a lui Ilie Moromete, pe care ai constatat-o când ai fost să colectezi de la el cota”. Previzibil, subiectul stârnit rapid controverse.

Luată în sine, cerința poate fi un exercițiu literar interesant. Urmând-o, îți răstorni viziunea asupra acțiunii și începi să scrii dintr-o perspectivă extrem de provocatoare, aceea a unui personaj negativ, limitat din punct de vedere intelectual și emoțional, care scribălește, cu mijloace stilistice precare, firește, o țidulă către partid. Păstrând din umanitate doar durerea că nu-l poate jupui mai ușor pe Moromete, acest personaj insignifiant, cât un punct, concentrează în el masa fenomenală de represiune a partidului care face țăndări o lume liberă.

E forța unei hârtii mizere de a mototoli și arunca la coș destinele unor oameni. E hăul stilistic și intelectual care poate oferi, prin contrast, încă o perspectivă asupra lumii descrise de Marin Preda. 

Aș vedea acest exercițiu, de pildă, în timpul unui seminar de la Facultatea de Litere sau de la cea de Istorie. El poate fi făcut de oameni care și-au dezvoltat aparatul critic, au informațiile necesare de context și și-au creat deja reperele morale.

Să-l văd însă între subiectele la Olimpiada de Limba Română mi se pare un nou semnal îngrijorător venit dinspre învățământul românesc. O nouă dovadă de deconectare profundă între cerințele adresate copiilor și ceea ce li se oferă la clasă - un act educațional adesea formal, în timpul căruia puține texte literare sunt parcurse în întregime. De multe ori, discuțiile se rezumă la chestiuni de bază, iar dacă ajung la profunzimi, acest lucru se petrece doar în nișele indicate de profesor ori de programă. 

Pentru acest subiect de la Olimpiadă, un copil trebuie să cunoască foarte bine textul, să înțeleagă cum funcționează resorturile ce pun în mișcare personajele sau dau un anumit curs acțiunii. Trebuie să știe contextul istoric și să vadă îmbinările dintre ficțiune și realitate. Trebuie să i se fi explicat cu mare limpezime cum stăteau lucrurile înainte ca el să se nască, când în România trăiau, pe lângă securiștii cu carte de muncă, și câteva sute de mii, poate chiar un milion de turnători. Trebuie să îi fi arătat cineva, cu sinceritate și pe înțelesul lui, ce s-a întâmplat atunci cu România, cum au trăit oamenii și cum au fost oamenii. Și trebuie să fi fost încurajat în sute și mii de ore, de română, de matematică sau de chimie, să afle cine e el, să-și antreneze mintea să fie puternică, să-și exerseze discernământul. 

Este o ipocrizie să insinuezi, de fapt, prin această cerință adresată chiar și unor elevi merituoși, că așa stau lucrurile în școala românească. Nu acesta este standardul educației de la noi, nici măcar pentru olimpicii la care ne-am obișnuit să privim cu atâta admirație. Un elev care performează este, în condiții normale, un elev capabil să meargă până la vârful unei piramide construite atent de întregul sistem educațional. Ne uităm atât de fascinați la elevii talentați și pentru că, din cauza, precarității sistemului de educație, aceștia că zboară prin aer, precum acrobații ce evoluează la trapez.

Înainte de olimpiade sau examene, exista, atunci când eram în școală, obișnuința ca profesorul să trateze, separat, „chichițele” care ar putea apărea printre cerințe. Erau un fel de ciudățenii, chestiuni atipice, situații excepționale, cu care examinatorii căutau să îi prindă pe elevi și să facă departajarea. De multe ori rezolvarea lor era însușită mecanic de copii, nefiind neapărat înțeleasă și integrată într-un parcurs firesc de învățare. În cazul acestei „chichițe” de la Olimpiada de la Română, s-ar putea ca și profesorii să aibă probleme de înțelegere.

După 27 de ani, noi nu am reușit încă să avem, la nivel de societate, o poziție coerentă de condamnare a comunismului. Discursul referitor la acea perioadă este încă plin de confuzii, inexactități, falsuri, omisiuni cu bună știință. I-am lăsat pe nomenclaturiști să ne conducă spre democrație, pe foștii delatori și torționari să prospere. Noi, adulții, am picat la examenul înțelegerii trecutului, dar le dăm subiectul copiilor, ca și când am fi fost premianți, și le punem și notă. Sunt olimpici, să se descurce! Dar suntem siguri că aceasta este felul în care vrem să îi punem în contact cu unul dintre cele mai toxice capitole din istoria României? Inspectorii școlari l-au numit un exercițiu de creativitate. În acest subiect, ca și în multe altele, este nevoie însă de luciditate.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp