Lecțiile pe care le-am învățat după ce am urcat pe Aconcagua

“Because the mountain is there” (Geoge Mallory)

Nu sunt un alpinist. Nu în adevăratul sens al cuvântului. Sunt mai degrabă un turist care mai urcă și pe munți. Am început în 2016 când l-am vizitat pe prietenul Dan Petrescu, în Camerun. Mi-a spus că nu avem multe lucruri de făcut acolo, dar că putem să urcăm pe Muntele Camerun, un vulcan activ de 4040 m. Am intrat pe net și m-am interesat de echipament. Nu aveam nici măcar niște bocanci mai acătării. Mi-am luat și rucsac și bețe de trecking (de la o promoție în benzinărie – încă le am, le folosesc, sunt excelente). A fost o experiență absolut inedită și fantastică (povestea aici). Pe lângă frumusețea și ineditul locurilor, îmi vin în minte sentimente noi care m-au încercat atunci: consolidarea prieteniei cu Dan, my trail brother, într-un mod care nu ar fi fost posibil la nivelul mării, descoperirea limitelor dar și a unor capacități de efort nebănuite, satisfacția reușitei, a ascensiunii celui mai înalt vârf din Africa de Vest.

A urmat în anul următor Jebel Toubqal, în munții Atlas, cel mai înalt vârf din Africa de Nord. În 2018 Dan Petrescu sărbătorea 60 de ani și m-a întrebat ce aleg: Kilimanjaro sau creasta Făgărașului. M-am gândit că în Făgăraș se va mai ivi ocazia să urc. Așa că a fost Kilimanjaro 5.895 m, cel mai înalt vârf din Africa, cel care a încununat și încheiat aventura africană. Povestea aventurii noastre aici

Încă îmbătat de adrenalina ascensiunii, mă gândeam care ar fi următorul pas în planul meu de a urca “cel mai înalt vârf din…” și a ieșit Aconcagua, cel mai înalt vârf din America de Sud, mai exotic decât Elbrus cel mai înalt din Europa (care e sub 6000) și mai puțin periculos decât 8 miarii din Himalaya. În mintea mea de atunci, cumva alegerea a părut evidenta.

Am citit ce avea Google de oferit pe primele doua pagini și am zis că nu poate fi așa nasol cum zice lumea. Am luat în considerare avertismentele legate de comparația cu Kili, dar… pana la urmă erau doar 1000m în plus. De-abia la sfârșit aveam să îmi dau seama ce însemna această diferență – este diferența de la drumeție montana la alpinism de altitudine.

Si iată cum în septembrie 2018 confirmam cu o companie românească ce organizează expediții montane plecarea pe 1 februarie spre Argentina. De ce o companie românească? Pentru că eram singur și m-am gândit că în caz de extremă urgență niște străini ar sacrifica întâi pe unul pe care nu îl știu decât pe unul de-al lor. Nu am luat în calcul vestita organizare românească.

Am plecat din Otopeni 8 tovarăși (Adrian, Alexandru, Claudiu, Flavia, Mitză, Radu M, Radu T și Romulanix), pe 1 februarie, cu Turkish Airlines pe ruta București-Istanbul-Sao Paolo – Buenos Aires – Mendoza. După 18 ore de zbor și 3 escale am ajuns în Mendoza pe 3 februarie. Plictisul zborului lung a fost întrerupt doar de o decolare ratată și de întârzierea lui Sergiu care a avut zborul anulat din Chișinău.

In Mendoza, am primit-o în echipa pe Denisa, care venise direct din Austria, via Santiago de Chile. În prima seară, ghizii noștri, Mitză și Radu T ne-au prezentat programul excursiei, au inspectat temeinic echipamentul fiecăruia și am stabilit împreună ce mai avem nevoie, atât individual cât și ca grup.

Prima seara în Argentina a fost un prilej bun de team building cu Alex și Adrian, unde am exersat chestia cu “last man standing”. A doua zi, un pic mahmuri, am rezolvat problemele organizatorice: ne-am luat permisele de ascensiune de la biroul local al Parcului National Aconcagua și am completat echipamentul. Eu mi-am luat un izopren super bun în detrimentul unei saltele cu puf. Diferența de preț a acoperit cei 100 dolari investiți cu o seară înainte în Malbec  

Am plecat la drum cu un microbuz pe 4 februarie, am ajuns în Penitentes (2725m), unde am dormit o noapte la Refugio Cruz de Cana. Aici ne-a ajuns din urma și Sergiu, ultimul membru al echipei de 10. Acolo am pregătit bagajele pentru catârii care duc grosul echipamentului la tabăra de baza, Plaza de Mulas și noi am păstrat în rucsaci doar ce aveam nevoie pentru 2 nopți în Confluencia și doua ture de aclimatizare , adică 12-15 kg de echipamente și apă. Am cumpărat ultimele provizii și am plecat la drum. 

De la intrarea în parc am avut un traseu ușor de 3 ore pana la Confluencia (3320m), care a fost prima tabără de aclimatizare. A fost un traseu bun de încălzire, care ne-a pregătit mental pentru ce urma. După 45 minute de la intrarea în parc, se trece un râu pe pod suspendat și de acolo Muntele își arată adevărata față. Aconcagua ne apare ca un imens depozit natural de piatră concasată, prin care poți merge zile în șir. învecinat cu desertul Atacama, este probabil una din cele mai aride zone din lume. Numai grohotiș cat vezi cu ochii, acoperind versanții abrupți ai crestelor. Cele 3 ore pana la Confluencia ne-au făcut să ne dam seama că avertismentele de pe net referitoare la mult praf nu erau gratuite. în Confluencia am dormit într-un cort rotund, mare, pentru 30 persoane. În prima noapte am primit locuri la etajul 3 de paturi suprapuse, am stat toata noaptea într-o o stare de semi veghe continuă să nu cădem cumva din sacii de dormit de la 3,5 metri înălțime… Spre dimineață a început să picure condensul de pe foaia cortului și s-a dus și ultima speranță de somn… A doua zi am fost în prima tură de aclimatizare spre Plaza Francia, urcând pana la 4200m. Ne-am oprit într-un loc unde am putut admira maiestuosul peretele sudic al muntelui Aconcagua. Am testat primusurile și am mâncat ceva supe la plic. Tot pe acest traseu am început să facem primele reguli ale grupului, să ne învățăm unii cu alții, să ne vedem punctele tari și punctele slabe. Dintr-o adunătură eterogenă (ne-am văzut prima oara toți în Penitentes), am început să devenim un grup. N-a fost ușor. S-a frecat cremene de cremene, au sărit câteva scântei dar s-au spus și glume. Am înțeles însă cu toții că reușita acestei expediții depindea de modul în care colaborăm și ne susținem unii pe alții. Nu, nu e un slogan de team building pentru că muntele nu iartă.

A doua noapte dormită în Confluencia a fost mult mai OK. A plecat un grup mare de sârbi (cu care ne-am tot intersectat ulterior) și am putut ocupa paturi la parter, ferite de riscul de a cădea sau de condens. Așa am putut să ne odihnim bine. Unul din lucrurile importante pe munte este somnul. Se încarcă bateriile, se reface organismul, se liniștește mentalul. În primele zile somnul e dificil de realizat pentru un turist ca mine, pentru că sacul de dormit e departe de confortul patului. Și mai sunt și colegii de cort care sforăie, citesc, vorbesc sau pur și simplu se foiesc. 

Pe 5 februarie dimineața am plecat spre Plaza de Mulas (4389m), pe un traseu de 21 km, soare, praf, pietre și o diferență de nivel de 1000m. Rucsacii cântăreau între 12 și 15 kg. Singurul dintre noi care a identificat o oportunitate a fost Sergiu, care a plătit unei caravane de măgăruși și i-au luat rucsacul până în Plaza de Mulas și a mers aproape cu mâinile în buzunare. Și așa am mărșăluit 9 ore care simțeam că nu se mai termină. Soarele nu ne-a iertat nici o clipă, bătea aproape vertical și nu am putut găsii un loc cu umbră mai ca lumea. Pas după pas, prin căldură, prin valea lunga mă uitam la tovarășii mei și îmi veneau în cap titlurile romanelor adolescenței, de Sven Hassel: Legiunea blestemaților, Camarazi de front, Imperiul iadului… spre final am început să urcăm. Atunci am început să simțim altitudinea și lipsa de oxigen. Pașii au devenit anevoioși, ritmul a scăzut în intensitate, chingile rucsacurilor au început să apese și mai tare pe umeri. Făceam pauze mai dese, în care stăteam frânți de mijloc sau sprijiniți în bețe și ne umflam plămânii cu aer.

Într-un final am ajuns, am făcut check-in la Guarda Parque, am primit saci portocalii pentru kăkutz (nu e voie să se infesteze ghețarul cu dejecții umane – e sursa de apă pentru toată zona) și ne-am cazat la Lanko, cei care ne ofereau logistica. Un cort mic de 10 persoane, în care de-abia am încăput cu tot cu bagaje. Casa noastră pentru următoarele 7 zile, cam cât durează aclimatizarea pentru ascensiunea vârfului.

7 zile în care drumul de 200 de metri până la toaletă se făcea la început în 10 minute. Ajungeam în sfârșit la toaletă, cu inima bubuind în urechi, la limită și… coadă!!! Am așteptat și în soare, și pe vânt și în ninsoare și în frig. Apa cu care ne spălam era așa rece, că nici săpunul nu făcea spumă. Dimineața era cu gheață. Ce poate face mai bine la ten decât apa cu cuburi de gheață?! Mesele erau tot timpul la limita subzistenței. Mi-a rămas în minte micul dejun - bucățele de omletă mâncate cu lingurița sau cu degetele, câteva bucățele de cârnăciori prăjiți, uneori brânză topită și dolce de lecche pe pâine. Norocul meu a fost că la capătul nostru de masa stăteau Radu T și Denisa care sunt vegetarieni. Mai mulți cârnăciori pentru restul!! La sfârșit toți uram batoanele energetice și dolce de lecche…

Vremea ne-a fost la început potrivnică. Trebuia să urcăm pe vârf pe 12 februarie, însă sus pe creastă au început vânturi puternice, peste 100km/ora, așa că a trebuit să amânăm plecarea spre vârf cu două zile. Atunci au început și primele rateuri organizatorice. Depășirea timpului din tabără de bază ne-a pus în situația de a fi evacuați din corturi. Ca să citez un coleg, ne simțeam ca refugiații. Pană la urmă, după o discuție mai fermă cu organizatorii din Cluj, au sunat, au plătit și am primit permisiunea de a mai sta în cort. Am fost însă săriți cu o masă de prânz. Dar ce mai conta când afară ningea și bătea vântul și eram la 4300m?

Alți turiști și alpiniști au fost și mai puțin norocoși. Cu o zi înainte să ajungem în Plaza de Mulas murise acolo un american. Infarct. Dintr-un grup de 14 germani, 6 aveau probleme mari. Unul a fost evacuat cu elicopterul din prima zi, încă unul la doua zile, restul erau pe Diamox – un medicament care ajută aclimatizarea - și nu aveau voie să urce mai sus de tabără. Noi eram toți sănătoși și într-o formă din ce în ce mai bună, aclimatizarea decurgea conform planului. Am urcat pană la Nido de Condores (5450m) cu mâncare și ceva echipamente și am și coborât, fără incidente. Desigur, Adrian – the myth buster, a început să se întrebe dacă e bine ce facem, dacă e bine să ne supunem corpurile unor diferențe de altitudine așa mari. Avea și o explicație medicală. Pană la urmă s-a demonstrat că nu e bine să știi prea multe. Doar dăunează moralului. “Conform legilor aerodinamicii, bondarul nu ar trebui să zboare. însă bondarul nu știe aerodinamică și continuă să zboare.” Așa că a doua zi am plecat spre Cerro Bonete (zis și Bobonete), dar ne-a fost prea lene să urcăm pană sus. Am urcat doar 200m peste nivelul taberei de bază și am stat la soare și la povești. Apoi a venit vremea rea.  

În zilele în care vremea rea ne-a consemnat în tabăra de bază am ajuns la concluzia că ne va fi foarte greu să urcăm cu tot echipamentul personal plus apă plus corturi de altitudine în taberele superioare. Eșecul ar fi fost garantat. Aceasta a fost o mare scăpare organizatorica. Agenția din Romania s-a gândit că ghizii vor fi hamali și noi, turiștii (inclusiv cele două fete) vom putea cară 20 de kg fiecare la altitudine. Noi am solicitat un porter pentru corturi (20kg ) și am mai luat încă unul pentru echipament personal. Ce am dorit în mod expres a fost ca porterul urce înaintea noastră și să monteze corturile. Andres porterul s-a angajat să se ocupe. Și nu pe bani puțini. Am bătut palma, am pregătit rucsacii, am avut discuții pe cântar (evident că a venit prima oară cu un cântar măsluit) și ne-am pregătit de drum.

Pe 12 februarie la prânz am plecat spre Nido de Condores, prima etapa în atacul vârfului. Pe drum am avut vânt în rafale, uneori la 50km/ora, de ne clătinam serios pe poteca îngustă. Când am ajuns în Nido, pe la 19:30, pe înserat, surpriză!!! Nu vedeam corturile. Am început să căutam. Să cauți pe un platou la 5450m nu e ușor. Pașii sunt mărunți, rari și respirația profundă, că oxigenul e puțin… Până la urmă am găsit corturile. în husele lor, într-o groapă, cu 2-3 pietre deasupra. Bătea vântul, fulguia și se însera. Primul scenariu în mintea mea a fost coborârea, însă nu am fi ajuns pe lumină. Oboseala și lipsa oxigenului și-au spus cuvântul. A început cearta, aprigă, fără sens... Singură, Denisa a început să scoată pânza și tijele unui cort. Ne-am alăturat câte unul și în scurt timp a ieșit un cort un pic strâmb… L-am corectat destul de repede și ne-am apucat de al doilea. Până la urmă le-am montat pe toate. Adrian și-a asumat rolul de bucătar, a dat drumul la Primus și pregătit apa și mâncare la foc continuu. Saru’mana pentru masă!

Când mă uit în urmă, acesta a fost momentul cel mai dificil în coeziunea grupului. Norocul nostru, al tuturor, a fost că toți am fost maturi, am gestionat problema și am depășit momentul critic. Eu cred că am ieșit și mai uniți.

A doua zi dimineața am așteptat cei doi porteri, Tato și deja vestitul Andres, care au strâns corturile. Tato a plecat înainte spre Colera (6000m), tabăra următoare și ultima în ascensiunea spre vârf.

De la Nido la Colera nu a fost mult de urcat, elementul de dificultate fiind aerul din ce în ce mai rarefiat. În această tabără toți, în afară de Radu T, ne-am depășit recordurile personale de altitudine. Când am ajuns, doar un cort era ridicat, deoarece Andres porterul nu ajunsese… Deja eram imunizați la nervii pe tema corturilor, așa că doar ne-am apucat de treabă și le-am montat și pe celelalte 3. Apoi am dat drumul la primusuri să topim apa.

E foarte interesantă reacția organismului la înălțime. Nu ne era foame, nu mai transpiram, ne mișcam mai încet, totul părea într-o reluare TV cu încetinitorul. Singura grijă era să avem apă. Lucru pe care nu l-am reușit și aici apare cea mai gravă eroare de organizare.

La această altitudine e recomandat un consum de minim 4 litri de apă/zi. Altfel, apare riscul de deshidratare. Fiecare dintre noi a băut în ziua anterioară atacării vârfului maxim 2 litri. Iar pentru ziua vârfului nu am putut pregăti de seara decât aprox 1,5 litri de persoană. Poate unii au avut 2 litri, însă oricum era o cantitate insuficientă. Plecarea spre vârf a fost programată pentru a doua zi, 14 februarie, la ora 4 am. La 3 ne-am trezit, însă vântul bătea foarte tare și ghizii ne-au zis să mai așteptăm. La 4 :40 când am zis că dăm plecarea, nu eram toți gata… așa că am plecat în doua grupuri, care s-au reunit pe drum. Era frig, cred eu undeva la -8 sau -10 grade, dar eram destul de bine echipați cu haine și mănuși de puf, goretex windproof, bocanci de iarnă și șosete groase, cagule, etc. Am plecat la lumina lanternelor frontale, pas cu pas, pe un traseu de urcare estimat la 9 ore. Când a răsărit soarele, deja mediul a devenit mult mai prietenos. Mai cald, puteam vedea poteca mai bine. Orice ajută în lupta cu lipsa de aer, cu versantul abrupt, cu frigul, cu setea, cu oboseala din oase…O luptă care e în primul rând una psihica.

La ora 9:30 mi-am dat seama că ritmul de urcare e prea lent pentru a ajunge pana la ora 15:00 în vârf. Radu T ne spunea că după 15:00 rangerii pot întoarce alpiniștii din ascensiune, daca ei considera că nu urcă suficient de repede pentru a avea timp să se și întoarcă în siguranța. întrucât era o singură șansă să urcam în vârf, în acea zi de 14 februarie, am vorbit cu Radu T să merg înainte. Radu T mi i-a mai dat și pe Denisa și Sergiu, cu mențiunea “să ai grija de ei!”. De aici poveștile noastre se despart…

Mini grupul nostru a plecat înainte, într-un ritm mai alert, cu Sergiu în față, stabilind ritmul de mers, Denisa la mijloc și eu ultimul. Ne-am stabilit un program de 45 minute de marș și 10 minute pauză. Nu după mult timp am ajuns la un pasaj cu zăpadă, destul de lung și îngust, unde a trebuit să ne punem colțarii. Eu mi-am pus pentru prima dată în viată mea colțarii în picioare (împrumutați de la Cosmin Cacoveanu, fost coleg de liceu) așa că primii metri au fost destul de ciudați. M-am obișnuit și am mers până la capăt cu ei. Radu T îmi spunea a doua zi că am instincte bune, daca nu mi-am găurit picioarele, nu am căzut, nu mi-am rupt nimic. Cumva mi-a ieșit și asta.

Am făcut un popas de 30 minute la La Cueva, ultimul loc rezonabil de popas înainte de a intra în infama Canaleta – o zona abruptă, cu grohotiș, gheață, zăpadă și stânci. Vârful era din ce în ce mai aproape, puteam vedea oamenii care ajunseseră, încet-încet distingeam detaliile vestimentare și totuși mai erau 2 ore de urcat. Am avut noroc că ne-am întâlnit cu Bruno și ghidul lui local, un tip foarte de treabă. Cu Bruno ne mai intersectasem pe traseu din tabăra de jos – Confluencia. În 2018 a trecut prin câteva tragedii și dorea foarte mult să înceapă 2019 altfel. Ei ne-au arătat pe unde să mergem, ne-au sfătuit să ne lăsăm undeva rucsacii și colțarii, pentru că nu mai aveam nevoie de ei și ne întorceam tot pe acolo.

Denisa și eu ne-am lăsat rucsacii, Sergiu nu a vrut. Am început să urcăm segmentul final, Denisa în față, eu la mijloc, Sergiu mai în urmă. Unul din momentele pe care mi le amintesc și acum cu surprindere e un dialog cu Denisa pe această ultimă porțiune de urcuș. M-a întrebat la un moment dat: “Romulus, tu unde locuiești?” “în București” i-am răspuns eu. După 5 minute, se oprește, se întoarce și mă întreabă:

“Auzi, eu te-am întrebat ceva mai devreme?”

“Da.”

“Ce te-am întrebat?”

“Unde stau.”

“Și tu ce mi-ai spus?”

“Că stau în București”

“Aaaaa…”

Efectele aerului rarefiat de pe Aconcagua… Acesta este unul din acele momente în care organismul se concentrează total pe realizarea scopului său: acela de a mai face un pas. Și apoi încă un pas. Și încă unul. Încet, greu. Efortul este atât de mare, încât creierul elimina gândurile adiacente, nu se mai concentrează decât pe a mai face un pas. Mă întreabă lumea cum a fost. Cum să explic că e greu să faci un pas? Că îți aduni toata voința de 1000 de ori ca să faci 1000 de pași mici? Că îți umfli plămânii până nu mai poți și organismul tot urlă după aer? Că te oprești să te odihnești, ți se pare că ai tras doar două guri de aer, dar de fapt stai de 5 minute? Fiecare își caută resursele să mai urce. Încearcă să își regăsească motivația pe care o avea în fața calculatorului când a dat OK – ul pentru expediție. însă nimic din ce gândea atunci, în fotoliu sau poate în pat, la căldură, poate cu un pahar de vin în mână nu se mai regăsește în gândurile care încearcă omul când e obosit, agățat pe coastele sălbatice, în bătaia dură a vântului și străduindu-se să-și umple plămânii cu aer. Organismul intră în modul de supraviețuire și reușește. Sau nu. Noi am reușit. Fiecare are nevoie să se concentreze să-și mențină motivarea și luciditatea. Eu am urcat cu imaginea alor mei în cap și calculând pătratele perfecte ale numerelor până la 20.

La 14:45 Denisa și eu am ajuns pe vârf. M-am întors și după Sergiu, care nu mai nimerea poteca, l-am ghidat și a ajuns și el la 15:03. Era rupt de oboseală, dar i-a trecut repede când și-a dat seama că poate face un video…

Pe vârf, sentimente amestecate. Bruno, noul nostru tovarăș de drum plângea de sărea cămașa de pe el. Bruno e un tip solid, aproape cu un cap mai înalt ca mine, care am 1,84 m. Nu era singurul care plângea. Eu am încercat să înregistrez ceva pentru ai mei acasă și nu mi-a ieșit decât din a treia încercare… Mă bufnea și pe mine. Epuizarea, adrenalina, emoțiile, relaxarea după concentrarea psihica și fizica să ajungi aici, la finalul unei trude de 10 zile deja… Explozia de ușurare și bucuria reușitei… Un mix de senzații greu de descris. Cu excepția celei de levitație care mă încerca de fiecare data când priveam munții din jur și îi priveam de sus.

Pe vârf am stat vreo 30 minute, după care am început să coborâm. După o oră ne-am întâlnit cu primii tovarăși din grupul rămas în urma. Am aflat că pe la 6500m Radu M a decis că nu poate urca mai repede și nu a vrut să țină grupul în loc, așa că s-a decis să se întoarcă. O decizie de adevărat alpinist. Cei 40 de ani de experiență pe munți au contat. După încă 30 de minute ne-am întâlnit și cu Flavia și Claudiu, care închideau plutonul.

Coborârea noastră a durat 4 ore, însă mi s-a părut o veșnicie. L-am ajuns pe drum și pe Radu M, pe care l-am luat cu noi spre Colera Camp. Nu mai aveam apă, soarele ne ardea, eram deja epuizați după ascensiune. Sergiu a cerut apă unora pe drum. Nimeni nu i-a dat. Măcar o gură. Am ajuns într-un final în tabără, unde nu am mai avut putere decât să intru în cort, să îl rog pe Radu M să topească niște zăpadă și am adormit. Pe la 11:35pm am auzit gălăgie, Adrian mă striga că e o urgență. Flavia a avut probleme serioase datorita deshidratării extreme și a trebuit să fie evacuată în Nido de Condores. Rangerii au venit și au luat-o de lângă tabăra noastră.

Pe 15 februarie dimineața am aflat toate veștile. Ajunseseră toți pe vârf, au coborât greu datorită problemelor de deshidratare severă. M-a impresionat Radu T care avea buza de jos o rană dintr-un capăt în altul.

Ne-am mai făcut câte un pic de apă, am împachetat și am plecat. în Nido am găsit-o pe Flavia în regulă. După perfuzii de hidratare își revenise, pulsul și oxigenarea erau în parametrii normali, am coborât împreuna spre Plaza de Mulas. Rucsacul i-a rămas însă pe cărare, acolo sus, lângă vârf, ofrandă adusă Muntelui.

În Plaza de Mulas am băut una dintre cele mai bune beri pe care le-am băut vreodată!!! Andes Cerveza, la litru, este savuroasă!

Al doilea lucru după bere a fost să ne predăm pungile portocalii cu kăkutz si să ne luăm semnăturile necesare. O pungă pierdută înseamnă amendă de 200 USD.

Alex, Adrian, Claudiu, Flavia și Sergiu au luat în aceiași seară elicopterul spre Penitentes. Ceilalți am mai dormit o noapte în Plaza de Mulas și a doua zi am început marșul de 28 kilometri de întoarcere. Drumul spre civilizație a început cu marșul prin pustiul arid; camarazii de front se întorceau cu rândurile rărite… Ultimii 5 kilometri i-am făcut cu niște probleme de stomac care m-au făcut să îmi fie frică să beau apă din termos. Când mă voi gândi la expediția aceasta, mereu îmi voi aminti cat de sete mi-a fost!

La Penitentes ne-a așteptat microbuzul către Mendoza. Când am ajuns, primul lucru pe care l-am făcut a fost un duș lung și fierbinte care să mă curețe de patina Anzilor și să mă convingă că m-am întors în civilizație.

îmi vine în minte frecvent discuția avuta cu Radu T în marșul de întoarcere. Radu spunea că muntele ne sparge că o pe o nucă și adevărata esență a fiecăruia iese afară. Cu cât mai dur e muntele, cu atât ne dăm seama mai mult din ce aluat suntem făcuți.

Aconcagua m-a schimbat. O schimbare undeva în ADN, în ființa mea pe care o simt dar pe care nu o pot analiza încă. Trebuie să mă regăsesc, sa-l cunosc pe noul Romulus. Timpul mi-l va arăta, mă va obișnui cu el… este oare mai pregătit pentru greutăți? Mai tolerant?

Aș mai face Aconcagua încă o dată? Nu! În afară de provocarea extremă, la fiecare pas, Aconcagua cea aridă nu oferă peisaje paradisiace. E o experiență dură, mă bucur că am ieșit întreg din ea. E un motiv pentru care rata de reușită este un pic sub 40% din cei care ajung în Plaza de Mulas.

De ce am făcut-o? Pentru că muntele îmi oferă momente cu mine însumi, timp și un mediu pentru introspecție. Pe munte îmi încerc voința, îmi întăresc spiritul. Radu A, organizatorul, ne spunea la plecarea noastră de pe Otopeni că ascensiunea montană este 60% efort mental și 40% efort fizic. Așa este.

Muntele mă mai învață că cea mai importantă competiție este cea cu tine însuți. Nu pot să concurez cu muntele! Pot doar să îl respect și prin fiecare respirație acolo sus să îmi depășesc limitele. Să fiu mai bun ca ieri. Competiția cu alții poate ne face mai rapizi. Competiția cu noi înșine este cea care ne poate face mai buni. Muntele îmi mai arată ceva:  Integritatea. Nu pot folosi scurtături că să ajung în vârf fără să plătesc un preț. În business și în viață, integritatea este importantă. Pentru a reuși pe termen lung, trebuie să transpirăm, să muncim. Iar rezultatul ne va da acea mulțumire pe care o încercăm când ajungem în vârf.

Ce am mai câștigat? Încă nouă trail brothers and sisters. Prieteniile legate pe munte sunt altfel, mai deschise, mai oneste. Oamenii aceștia știu ce pot face, de ce sunt în stare. Este după părerea mea unul dintre cele mai importante câștiguri ale unei astfel de expediții.

Așadar, în final, mulțumiri că m-au suportat atâta timp către my trail brothers and sisters:

Adrian Iurcenco, Alexandru Cazacu, Claudiu Cercel, Denisa Bas, Flavia Popa, Mitza Matei, Radu Măries, Radu Turta, Sergiu Crețu.

A fost o plăcere și o onoare!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp