Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de trei ani. De astăzi vă invităm să ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră, dar și să testați viitorul tehnologiei, implementăm conversația vocală direct în browser, apăsând pe butonul de microfon poți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Jurnal de Camino. Cu copiii pe Camino?!

Camino ziua 15

1. Plec pe El Camino: cum m-am pregătit pentru drumul de 32 de zile spre mine însămi

2. Jurnal de Camino. Rucsacul are 9 kg, eu am 60 de kg. Prima experiență de pelerin în Saint Jean Pied de Port, un fel de Sighișoara noastră

3. Jurnal de Camino. „Dacă te doare, înseamnă că trăiești”. Mi-am dat seama că nu știu să merg

4. Jurnal de Camino. Plecăm pe drum ca să fim singuri, pentru a ajunge în final să căutăm „conectarea” cu celălalt

5. Jurnal de Camino. El Camino îți aduce bucuria lucrurilor mărunte, de care uităm de multe ori în goana noastră prin viață

6. Jurnal de Camino. În orășelul Najera, i-am surprins pe toți cei din grupul meu internațional, după ce, la un restaurant, am primit sucul și cafeaua gratis. Doar „noi suntem români”…

7. Jurnal de Camino. O întâlnire uluitoare cu un domn din Germania: „Port cu mine cenușa soției mele și las puțin din ea peste tot pe unde ajung”

8. Jurnal de Camino. Am reînvățat ce înseamnă „la comun”: împărțim o mașină de spălat la 5 euro cu 5-6 pelerini

9. Jurnal de Camino. Mereu ne facem planuri, dar cu siguranță ceea ce primim este exact ceea ce avem nevoie în acel moment din viață

Ziua 15. Itero de la Vega - Carrion de los Condes, 33 km

Dacă tot am mers mai mult cu 10 km ieri și astăzi prognoza spunea că o să fie 22 de grade și o să plouă, ne-am făcut de cap și la ora 7:30 eu și Chang ne beam cafeaua pe terasa albergue-ului, în timp ce Larisa, James și George încă dormeau. În timp ce sorbeam liniștiți din cafea, de după colț apar John și Jannie.

- Hei, Jannie!! Spuse bucuros Chang. Îi este mereu greu când îl lasă pe Jannie în urmă și îmi spune că îi este dor de el. 

Merseseră deja 10 km pe ziua de azi și erau obosiți, mai ales că urcaseră mult. Vremea însă era perfectă pentru mers. Nu ploua, însă era înnorat și răcoare. Îmi pusesem pelerina de ploaie la îndemână în rucsac, să fiu pregătită în caz că urma să plouă. Ne terminaserăm cafeaua și era deja târziu, așa că eu și Chang ne-am pus în mișcare. Cu siguranță urma să ne reîntâlnim cu ceilalți pe drum.

Astăzi cred că a fost cel mai frumos cer pe care l-am văzut în viața mea. Și zilele trecute fusese frumos, însă acum era de-a dreptul spectaculos. Nori albi și pufoși, foarte aproape de pământ iar cerul de un albastru azur care mă făcea să mă opresc mereu, să mă uit în stânga, în dreapta, în spate, în față. Fotografiam cu ochii, cu sufletul, cu telefonul, priveam iar și iar, și nu mă puteam sătura de imaginea perfectă, mereu în mișcare, mereu alta, pas după pas. Mereu am spus că cele mai frumoase fotografii le facem nu cu aparatul, ci cu sufletul, care face imaginea să rămână cu noi, vie în amintirile noastre, pentru totdeauna.

O luasem mult înaintea lui Chang și la un moment dat am văzut o doamnă cu o fetiță, pe care le mai văzusem și zilele trecute mergând în ritm alert, dar cu care nu stătusem deloc de vorbă.

- Ola! Am spus când am trecut pe lângă ele. Woww, e micuță, am spus uitându-mă către fetiță. Câți ani are?

- Are 7 ani, mi-a răspuns zâmbind doamna care era destul de în vârstă ca să îi fie bunică.

- 7 ani, am repetat făcând ochii mari și ridicând uimită din sprâncene. Și mergeți până la Santiago?

- Da.

- Ok.. Unde ați început?

- Noi locuim în Barcelona și am început de acolo. Am mers deja 1000 km, mi-a răspuns.

Rămăsesem mută, în timp ce mă uitam la fetița din fața mea care mai mult dansa decât mergea. Nu mai știam ce să spun. 1000 km!! Și mai erau încă 400 până la Santiago!!

- Îți place pe Camino? Am întrebat-o în spaniolă pe cea mică.

- Daaa, mi-a răspuns.

- Ce îți place cel mai mult?

- Să merg.

Simplu.. Să meargă. Se pare că unor copii le place să meargă sute, mii de km pe jos..

Nu am văzut foarte mulți copii pe drum, doar vreo 5. O puștoică de 14 ani din Columbia, o fată și un băiat din Franța - ea avea 10 ani  și el 13 - o fată de 12 ani, un băiat de 16 ani din Germania care venise singur singurel - spunea că părinții lui au mare încredere în el că se descurcă, și puștoica asta de 7 ani. Adolescenți între 17 și 20 ani am văzut mai mulți. De fiecare dată când îi văd mă gândesc cât de mult mi-ar plăcea să merg într-o bună zi Pe Camino cu Ana, fata mea, care acum are 12 ani. Cred că, în cazul copiilor, nu mersul ar fi neapărat problema, ci faptul că nu prea au cu cine socializa, având în vedere că cei mai mulți sunt adulți. Dar și copila mea va fi în câțiva ani adult și  poate voi împărți cu ea miresmele „mesetei", farmecul norilor și o porție de „patatas bravas", cartofii prăjiți tipic spanioli. 

I-am urat puștoicei Buen Camino și m-am îndepărtat ușor. Știam că îmi place să merg, dar nu știam că îmi place atât de mult. Astăzi, pe vremea asta răcoroasă, aș fi mers la nesfârșit. Picioarele mele intraseră într-un fel de transă și tot ce vroiau era să meargă. Jannie s-a oprit dupa vreo 22 km, de Larisa nu am știu nimic până seara, iar pe Chang l-am pierdut pe drum. Am aflat dupa aceea că s-a cazat într-unul din orășelele de pe drum crezând că suntem și noi acolo.

Astăzi am ajuns la jumătatea drumului meu către Santiago de Compostela. Am mers în 15 zile 400 km. Și mă simt minunat. Nu am bășici, nu am dureri neobișnuite, fac zi de zi exact ceea ce am venit să fac. Merg... Cu bucurie și nerăbdare. Și nu este nerăbdarea de a ajunge la final, ci nerăbdarea ce vine dintr-o întrebare banală: „Oare cum o să fie mâine?!"

Am mers astăzi 33 de km în ritmul pe care l-am simțit. M-am oprit după voia inimii, am dormit o oră într-un hamac dintr-o gradină și am ajuns la ora 21.00 în Carrion de los Condes. Am sărbătorit la o terasă, doar eu cu mine și un pahar de "blanco", cei mai bine de 400 km parcurși pe El Camino. Nu mă simt mândră de mine, încă nu am învățat cum se face asta, nu simt că am făcut ceva ce altcineva nu ar putea face. Mă simt însă norocoasă. Și recunoscătoare. Pentru ziua de astăzi, de ieri și de mâine, indiferent cum va fi ea.

Ziua 16. Carrion de los Contes - Moratinos, 31 km

A fost prima dimineață când am plecat singură de la Albergue. Era 6 și jumătate. Programul ca de obicei îmbrăcat, streching, cafea, apă și la drum. Aseară la albergue mă întâlnisem cu câțiva cunoscuți. Însă fiecare a plecat dimineață după cum a vrut, nu am vorbit cu nimeni să plecăm împreună și nici nu vroiam asta. La jumătatea drumului sunt singură, așa cum îmi propusesem. Le simt lipsa lui Jannie, Chang și Larisei, dar îmi place și așa, singură.

Era înnorat. Nori grei și gri care miroseau a ploaie. Astăzi aveam de mers 17 km până la primul sat. Nu aveam unde să mă opresc pe drum în caz că ploua. Și a plouat. Prima zi cu ploaie pe Camino. Pelerina și-a făcut bine treaba și ploaia mocănească care m-a însoțit vreme de vreo 6 km nu a reușit decât să îmi demonstreze că încălțarile erau într-adevăr rezistente la apă.

M-am întâlnit pe drum cu Roberto, spaniolul cu care mai mersesem o bucățică de drum în urmă cu vreo săptămână. Mergea mai încet acum, îl durea un pic un picior. Am rămas împreună toată ziua, încercând să fentăm ploaia și grupul gălăgios de 40 de persoane din Croația care venea din spate.

La prima oprire erau deja cu multă bere pe masă, prea multă pentru ora 11.30, cântau la chitară și râdeau de mama focului. Era prima lor zi pe Camino.

„Unde ești?" Îmi trimite Jannie un mesaj. Îi spun unde sunt și îmi spune că sunt o „mașină de mers". Se reîntâlnise cu Chang și mergeau împreună, dar sunt la aproape o zi în urmă.

Mulți pelerini se opresc în jur de ora 13-14 și își caută cazare, indiferent de cum este vremea. Însă după ce te cazezi nu îți mai rămâne nimic de făcut, decât să stai la o terasă, să bei ceva, să mănânci, să mai bei ceva, să stai de vorbă cu alți pelerini și poate să speli câteva haine. Ceea ce poate fi ok, însă când fac asta zi de zi, simt că nu pentru asta am venit.. Doar să stau să fumez - prea mult - și să beau Coca Cola - prea multă. Acasă beau o Coca Cola o dată pe lună și aici 2-3 pe zi.. Sunt însă mulți pelerini care pentru asta vin. Pentru după amiezele în care se strâng 20 de pelerini la o masă și beau, râd și vorbesc vrute și nevrute.

Eu prefer să merg, mai ales dacă nu este extraordinar de cald. Așa că, imediat ce s-a oprit puțin ploaia, am pornit împreună cu Roberto la drum. Speram să nu mai plouă prea tare, nu de alta dar Roberto nu își mai găsea pelerina de ploaie. Urma însă să avem o surpriză.

După doar un km, soarele și-a făcut apariția printre norii gri și am început să vedem din nou albastrul azur de care mă îndrăgostisem.

Am mers până la ora 18, când ne-am oprit la un albergue. Eu m-am urcat pe dealul de lângă, unde am zărit un scaun.. 

Era acolo poate ca să te îmbie să te așezi și să vezi priveliștea de sus. Între timp Roberto și-a rulat o țigară în curtea albergue-ului. 

Când am coborât am intrat să întreb de paturi. Două rusoaice care ajunseseră după noi luaseră ultimele două paturi! Părea că țigara lui Roberto tocmai ne-am făcut alt program, trebuia să mai mergem 3 km până la următorul sat. Mare ne-a fost uimirea când, la o sută de metri mai încolo am găsit un alt albergue, cu o grădină minunată, care avea locuri libere și unde am mâncat cele mai delicioase paste!

Cum spunea Larisa, noroc, ghinion, nu știi niciodată! Cazată la albergue era și o doamnă la vreo 60 ani, Ana, din Barcelona, cu care mă mai întâlnisem la diferite albergue-uri de câteva ori și care mi se păruse că vorbea foarte mult, prea mult! Era mereu îmbrăcată în aceeași pantaloni largi cu bretele, fără rucsac și părea mereu foarte odihnită, de parcă nu mersese deloc în ziua aia.

Stând de vorbă cu Roberto, îmi spune: 

- Ah, Ana! Pe Ana o evită toată lumea. Vorbește mult de tot și mereu face pe șefa. A început să râdă. E mereu cu tipele din Columbia după ea. Probabil că lor le place să le organizeze altcineva ziua.

- Da, mi s-a părut și mie că vorbește mult, am spus. 

Puțin mai târziu, în grădina albergue-ului, Ana îmi spune:

- Deci, Gabriela, mâine dimineață noi plecăm pe la 7 și o să ne oprim să bem o cafea și să luăm micul dejun în Sahagun. După care, vrem să mergem până în El Burgo Ranero și să stăm acolo la albergue-ul municipal.

Dar eu nu îmi doream un program, mai ales făcut de altcineva. Fără șefi pe Camino!

- Ok, am spus. Apoi m-am așezat pe un șezlong și am început să scriu. Roberto a rămas la masă. Era ultima lui zi, mâine avea să se oprească în Sahagun pentru că luni trebuia să fie la birou. Nu era deloc de fericit, dar asta era situația. Văzând că m-am retras, Ana m-a lăsat în pace, nu a insistat deloc să merg cu ele, probabil deja avea adepți și nu era de musai încă unul.

Era răcoare, foarte răcoare, așa, ca după o ploaie lungă. Am cerut o pătură și după ce am mai stat tolănită pe șezlong o jumătate de oră, m-am băgat în pat. Nu mi-am mai pus ceasul să sune, nu aveam de gând să mă trezesc mai devreme de 7 mâine. Pentru mine, El Camino reprezintă bucuria drumului, cu ce îmi aduce el, fără planuri. Fără să știu unde îmi beau cafeaua, unde mănânc, unde dorm. Totul are un fel anume de a se aranja așa cum este cel mai bine..

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Foarte fain, abia astept urmatoarea etapa. Buen camino!
    • Like 0
  • Gabriela, ești o bucurie...!!!
    • Like 0


Îți recomandăm

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult

Mara Popescu

Mara Popescu este singura studentă româncă la medicină la King’s College din Londra, o pestigioasă instituție de învățământ. Este frumoasă, are 18 ani, e matură și echilibrată, este logică și structurată, ca și cum vârsta ei ar fi scrisă doar pe hârtie.

Citește mai mult