Așa arătam acum 12 ani: Timidă. Un pic speriată de lumea asta mare. Fără o direcție anume în viață. Isteață, dar fără vreo sclipire extraordinară de geniu. Voiam să fac Medicina, dar mă temeam că ai mei nu mă vor putea susține la școală atâția ani, așa că am decis să merg pe altă direcție, jurnalism, ca să pot lucra încă din primul an de facultate.
Lucrez de la 16 ani: am vândut ziare într-un supermarket, mi-am feliat degetul la alimentara de cartier, am făcut vânzări door to door și editam texte pe 2 lei pagina, am vândut extraopțiuni și muuulte altele.
Mi-am tocit coatele unicului sacou pe la toate conferințele și reuniunile din Cluj în încercarea de a înțelege ce e jurnalismul, care-i faza cu știrea și cum se scrie ea și am intervievat oameni pe la mai toate evenimentele, partidele politice și instituțiile din oraș. Și mi se părea normal să fie așa. Fără vreo recompensă.
Mi-am dat demisia pentru un job cu salariul la jumătate. Dar era jobul pe care aveam să-l iubesc
Au urmat apoi ani buni în care am citit cu creionul în gură zeci de pagini pe zi în speranța că vocea mea se va repara - căci suna îngrozitor pentru cineva care se vedea om de radio. Și-apoi, după ani și ani, când am simțit că încep să mă plafonez la radio și să nu mai învăț nimic nou a venit momentul să-mi dau demisia și să merg pe un nou drum: PR, evenimente care schimbă în bine orașul și comunitatea, care ne ajută să creștem. Provocări.
Au fost zile în care îmi venea să renunț. Satisfacția și bucuria pe care le simt acum când pun umărul la organizarea festivalului Jazz in the Park și la concerte, când reușim să aducem trupe pe care altfel nu le-ai fi ascultat în România (apropo, concertul Robert Glasper Experiment bate la ușă, iar câștigătorii premiilor Grammy cântă curând la Cluj și București: jazz, RnB, hip-hop, experiment, ce mai!), bucuria de pe fețele oamenilor care și-au găsit jobul potrivit la Târgul de Cariere și rezultatele proiectelor în care sunt parte în JCI Cluj mă fac să simt că orele, zilele, nopțile alea n-au fost în zadar. Știu sigur că a meritat. Cu astfel de povești îi încurajez pe cei care-mi spun că fără pile nu ai ce să faci în lumea asta coruptă.
În urmă cu câțiva ani mi-am dat demisia de la un job pentru a-mi urma visul în altă parte, asta deși trebuia să mă descurc cu un salariu de două ori mai mic. Dar acela era jobul pe care urma să-l iubesc.
Cum ar fi să avem curajul să facem ceea ce iubim? Cât de buni (sau de nebuni) am putea să fim atunci?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
2. Oportunitatea are sens doar într-un context stabilit de un obiectiv. Din perspectiva asta aș zice că, mai degrabă, succesul are două componente: una care ține de abilitatea de a-ți seta obiectivele și cea de-a doua ,de a urma o cale pentr a-l atinge bazata pe principii. Cu toate că aceasta din urmă poate că nu are sens într-un univers care nu discriminează, parcă totuși face succesul mai dulce, ca să zic așa.
Regretul numarul unu al oamenilor aflați pe patul de moarte este că nu au au făcut ce au vrut. Leonard Cohen, care a murit astăzi, nu este unul dintre ei, el a făcut ce a iubit până în ultimul moment.
Uneori avem tendința să ne agățăm de viața până la punctul de la care nu mai înseamnă nimic. Dacă încerci prea mult sa protejezi ceva, îl distrugi. Securitatea, de orice natură ar fi ea, este o necesitate, dar nu o nevoie. O nevoie este cea care umple golul dintre a exista și a trai. Iar dintre aceste nevoie fac parte descoperirea, înțelegerea, creația, jocul...