Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Lunetistul putred de bogat și „cârnățarii”. Câte feluri de vânători există și de ce unii tineri aleg să meargă să împuște animale

vanatoare - Foto: Peter Paul Lüdenbach / Panthermedia / Profimedia

Foto: Peter Paul Lüdenbach / Panthermedia / Profimedia

La câte păreri au fost exprimate, în ultima vreme, pe acest subiect, una în plus sau în minus nici nu se cunoaște. Totuși, ca un om crescut la țară și umblat printre vânători, aș face o clasificare a acestora, ca să vadă omul de rând câte feluri de vânători există.

Lunetistul putred de bogat - acel posesor de permis de portarmă și permis de vânătoare, care nu are nici o legătură cu natura. El achită niște sume de bani, pentru a apăsa pe trăgaci, fără să cunoască prea multe despre specia sau animalul pe care îl vânează. De obicei umblă cu armă ce costă mii de euro, dotată cu o lunetă mai scumpă decât arma (când vânează mamifere mari). Ăștia nu-mi sunt prea simpatici, dar nici nu-i urăsc, ci îi compătimesc pentru lipsa de educație cinegetică și caracter. Eu nu-i consider vânători, ci posesori de arme. Ei nu ies pe teren decât atunci când își propun să dobândească niște animale, despre care nu știu mare lucru. Totuși, dacă acești indivizi practică vânătoarea în mod legal, ei sunt niște sponsori ai asociațiilor de vânătoare.

Cine sunt ei? De obicei sunt politicieni sau oameni de afaceri, conaționali sau străini. 

Din păcate, asta este imaginea omului de rând despre toți vânătorii zilelor noastre, imagine creată prin grija unor formatori de opinie mult prea subiectivi. Dar mai sunt și alte feluri de vânători.

La polul opus se află vânătorul de modă veche, de obicei trecut de prima tinerețe și cu posibilități financiare modeste. Unii sunt pădurari bătrâni sau foști pădurari pensionați, alții sunt urmașii unor vânători, care au prins drag de activitatea asta (de la un bunic, obicei). Sunt cei care cunosc cel mai bine terenul, cunosc comportamentul animalelor și problemele fondului cinegetic: braconajul, câinii hoinari, pășunatul în pădure etc.

Printre ei sunt unii care au prins vremuri grele, când carnea era un aliment rar, iar vânătoarea și/sau braconajul era o sursă de proteine pentru familie. Așa au fost vremurile și așa s-au descurcat unii. „Să arunce cu piatra cel fără de păcat!”

Totuși, în urma activității lor și a înaintașilor lor, ne-a rămas o țară bogată din punct de vedere al biodiversității.

Încă îi mai întâlnesc la vânătoare și îi văd mereu destinși, amuzanți, simpatici. Cele mai dragi amintiri le sunt cele legate de întâmplări hazlii. Îți povestesc cum un tovarăș a ratat mistrețul de la 10-15 metri, sau altul a tras în umbra fazanului, crezând că aleargă un iepure pe zăpadă. Ei sunt adevărații vânători, care economisesc, din pensie sau dintr-un salariu modest, bani pentru cotizația de vânător, doar ca să iasă duminica în teren, cu o armă ieftină și muniție pe care o consumă cu zgârcenie.

Mai trebuie spus că, fără sprijinul unora ca ei, lunetistul putred de bogat nu ar găsi animalul pentru care a plătit autorizația de vânătoare.

Mai există și clasa de mijloc, formată din fermieri și orășeni care, după o săptămână de muncă la birou sau pe tractor, preferă să-și petreacă duminica în natură, în compania ortacilor. 

Marea majoritate a orășenilor au rădăcinile tot la țară. Unii au copilărit la țară, iar în cazul multora, legătura cu natura s-a rupt în urmă cu 1-2 generații. Dintre aceștia unii ne judecă și ne țin lecții de morală, explicându-ne cum că vânătoarea este o barbarie în lumea modernă. Alții se îndârjesc să se întoarcă în mijlocul naturii, ca vânători.

În condițiile în care o grupă de 40 de vânători recoltează, pe parcursul unui an, 25 de mistreți, 50 de fazani, 40 de iepuri și 10 căpriori, multora li se întâmplă să nu împuște nimic într-un sezon. Asta nu înseamnă că cei mai puțin norocoși vor renunța la vânătoare. Dimpotrivă, vor veni în continuare, vor împărți cu gașca un mistreț impușcat de colegi și vor duce acasă, în mod simbolic, o pungă cu câteva kilograme de carne.

Dacă nu a fost găsit mistrețul, se vor bucura doar de o zi petrecută în compania prietenilor și de efortul depus în încercarea de a vâna.

Printre posesorii de permis de vânătoare se mai găsesc și „cârnățarii” sau „trăistarii” (traistă = sacoșă). Sunt cei care au o gândire primitivă și lasă lăcomia pentru carne să le întunece mințile. Cum orice pădure are și uscături, cârnățarii sunt rușinea acestei bresle. Chiar dacă am scăpat de comunism și carnea este un aliment accesibil pentru cea mai mare parte a populației, încă mai sunt posesori de permis de vânătoare care văd vânătoarea ca pe o sursă de aprovizionare cu carne. Trist.

Partea bună e că, în ultima vreme, „cârnățarii” reprezintă un procent din ce în ce mai mic din numărul posesorilor de permis de vânătoare. De ce? Răspunsul e simplu. Ei obișnuiau să braconeze, iar acum, prin munca gestionarilor de fonduri de vânătoare, braconajul se combate mult mai ușor decât acum 2-3 decenii. Paznicii de vânătoare patrulează cu mașini de teren, există camere de supraveghere, iar telefonia mobilă face minuni când se aude un foc de armă, în miez de noapte.

În afară de mijloacele descrise mai sus, se mai găsesc și alte metode de a marginaliza și chiar de a exclude „cârnățarii” dintre vânători. 

De ce unii tineri aleg să se facă vânători?

La întrebarea asta mă aștept să apară multe răspunsuri răutăcioase, venite de la oameni care își dau cu presupusul, dar au pretenția că ar deține adevărul absolut.

Nu cred că deținerea unei arme sau împușcarea unui animal te pot face să te simți mai bărbat, așa cum ar zice unii comentatori. Adevărul e că lumea vânătorilor are farmecul ei, pe care nu mulți l-au descoperit.

Eu m-am înscris, ca stagiar, într-o asociație de vânătoare, în toamna lui 2018. Am ieșit cu ei și am găsit adevărați ecologisti printre vânători. Am găsit oameni, fără studii superioare în domeniu, care mi-au demonstrat cunoștințele lor în ceea ce privește comportamentul animalelor sălbatice. Am întâlnit oameni care și-au pus viața în primejdie ca să prindă braconieri. Asta chiar te poate face să te simți mai bărbat: să înfrunți un necunoscut certat cu legea, despre care știi doar că e înarmat și nu vrea să intre în pușcărie.

Fac parte dintr-un grup de vânători care se mândresc cu faptul că au cărat în spate saci de porumb, până la punctele de hrană ale mistreților. Eu nu sunt adeptul hrănirii artificiale a faunei sălbatice, dar recunosc că uneori e necesară pentru a evita pagubele produse culturilor agricole și pentru a limita migrația mistretilor pe distanțe mari, mai ales în contextul unei epizotii cum e PPA.

În ultimul an, am înființat două culturi de lucernă, la marginea pădurii, pentru ca cervidele să nu mai traverseze drumul național, în căutarea lucernei.

Ecologistul de apartament nu o să înțeleagă niciodată ce satisfacție ai când stai două ore cu binoclul în boscheți și vezi 10 cerbi care pasc lucerna pe care ai semănat-o, de aceea el nu o să înțeleagă de ce m-am făcut vânător. El adimră fauna din spatele unui ecran, stă pe canapea, semnează petiții, în necunoștință de cauză și se crede mare ocrotitor al naturii, în fața odioșilor vânători.

Doi ani și jumătate, ca ucenic, am participat la vânătoare, am construit hrănitori, am cărat bulgări de sare pentru animale, am plantat topinambur și castani pe la marginea pădurilor.

În aprilie a.c. am ajuns să îmi pot cumpăra armă de vânătoare. De atunci am participat la trei acțiuni de vânătoare și am ieșit pe teren de vreo 10-15 ori doar cu binoclul. Apartenența la o asociație de vânătoare m-a făcut mai atent la ceea ce se întâmplă în teren, dar și la mascarada regizată haotic în numele protecției naturii.

Ceea ce îi doare cel mai rău pe orășenii mileniului trei este „vânătoarea de trofee”. Brusc s-a trezit simțul etic în ei, după ce păunul și-a înfoiat penele.

Faptul că cineva ia craniul unui animal mort începe să devină o crimă mai mare decât vânarea acelui animal.

Așadar, de la „experții” secolului XXI, aflăm că atunci când se ajunge la situația în care un animal trebuie eliminat din ecosistem, acel animal va trebui incinerat. De ce să încasezi tu, ca gestionar al fondului de vânătoare, o sumă de bani pe care să o poți investi în camere de supraveghere și mașini de teren pentru paza fondului cinegetic? Ori, poate nu este etic să folosești banii obținuți din vânzarea unui animal sălbatic pentru crearea unor condiții mai bune pentru celelalte animale rămase în teren.

Dacă au fost cazuri în care niște gestionari iresponsabili au căutat să se îmbogățească vânzând, la propriu, blana ursului din pădure, asta nu înseamnă că trebuie să schimbăm legea, astfel încât să punem pe butuci și acele asociații care au dat dovadă de responsabilitate în gestionarea faunei.

Ce ar însemna o Românie fără vânătoare? Primul efect ar fi creșterea efectivelor de animale sălbatice, urmat de un mare dezechilibru în lanțul trofic.

Dacă acum 2000 de ani suprafața țării era acoperită în proporție de aproximativ 80% cu pădure, acum 20 ani era fond forestier pe 26,7% din suprafață, iar astăzi fondul forestier acoperă peste 27% din suprafață, la care se mai adaugă cam o jumătate de milion de hectare de terenuri cu vegetație forestieră, terenuri neincluse în fondul forestier național.

În atenția celor care deplâng soarta pădurilor defrișate:

Fondul forestier național a crescut în ultimii 30 de ani cu aproximativ 1%, iar cele 500 000 de hectare de teren cu vegetație forestieră erau teren agricol în anul 1989.

Ei bine, acum 2000 de ani populațiile de animale s-ar fi putut regla, în mod natural, până la stadiul de climax. Azi ar fi imposibil.

Așadar, în unele zone carnivorele ar prospera excesiv în defavoarea erbivorelor, în timp ce în alte zone, în lipsa carnivorelor mari, mistreții și erbivorele ar face pagube imense în culturile agricole și ar îngreuna cu mult regenerarea pădurilor.

Unii o să nege diferențele dintre acele zone, pentru că ei nu conștientizează fenomenul de fragmentare a habitatelor.

Într-o Românie fără vânătoare, o altă entitate va trebui să preia atribuțiile gestionarilor de fonduri cinegetice. Cineva va trebui să suporte cheltuielile cu paza împotriva braconajului și despăgubirile pentru daunele produse în culturile agricole. O fi guvernul pregătit pentru așa ceva? Ori, poate ceva ONG-uri celebre se vor înghesui să achite nota de plată?

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Exemplul ursului care acum e la moda , el se afla in virful lantului trofic de la noi alt carnivor mai mare nu avem , dusmani naturali nu are , nu traieste in haita ca si lupul , un mascul are nevoie de spatiu , nu accepta intrusi pe zona lui , ursi mai tineri si femelele cu pui sunt fugariti , deci isi vor cauta alte zone de activitate (culcus si hranire) acestea vor fii tot mai apropiate de locatiile oamenilor (stine , grajdiuri ,sate izolate si mai nou de citiva ani containerele de gunoi din localitari ) trebuie sa se ajunga la o hotarire cu selectia acestui animal care devine tot mai agresiv acum atacind si ziua , nu doar noapte
    • Like 0
  • Bravo! Articol, complet, competent și de bun simț. În 5 minute am aflat mai mult decît în 65 de ani de citit Sadoveanu etc.
    • Like 4
  • De ce unii tineri chinuie animale? Parintii au stiut doar sa'i faca.
    • Like 1
    • @ Eduard Antoniu
      Care e legatura!?
      • Like 1


Îți recomandăm

Scoala de asistenti

Săli mari de curs, coridoare largi, încăperi care simulează la detaliu saloane de spital, manechine și roboți care vorbesc și sunt conectați la senzori ce transmit profesorilor supraveghetori dacă manevrele sunt efectuate corect. Dar- dincolo de teorie și practică- cei care trec pe aici își însușesc una dintre cele mai importante comportamente ale unui cadru medical: cum să arate empatie față de bolnavii pe care îi tratează.

Citește mai mult