Foto: Ovidiu Matiu
Am un prieten care îmi critică scrisul și cu care port mereu discuții în contradictoriu. Are o minte strălucită, o cultură vastă, capacitate de analiză și sinteză, foarte atent la fiecare detaliu, fin observator, deci discuțiile cu el sunt o adevărată încântare. El cu argumentele lui, eu cu ale mele – și iese un duel pe cinste.
Cel mai mult ne „certăm” de la felul în care am tratat aspecte ale istoriei noastre în cărțile mele. Nu scapă nicio ocazie să îmi reproșeze că am hiperbolizat și idealizat.
-Nu e istoria noastră așa cum am învățat la școală în comunism, îmi zice.
-Dar cum e!? am mormăit moale și aparent docilă, dar și dându-i o fărâmă de dreptate, căci am citit studii despre așa ceva.
-Nu suntem și nu am fost niciodată un popor măreț. Ne-am ascuns în păduri și în codri, când a venit urgia, și doar am supraviețuit. Acesta e singurul nostru merit. Măreția o găsești la popoarele ce au clădit imperii, ce au cucerit teritorii...
Gata! L-am prins! mi-am zis în gând cu satisfacție și apoi l-am rugat cu cea mai dulce voce din lume:
-Te rog, repetă ce ai spus! A sunat sublim...
-Ce să repet?! m-a întrebat cu mirare.
-Ai spus: „Nu suntem și nu am fost niciodată un popor măreț. Ne-am ascuns în păduri și în codri, când a venit urgia, și doar am supraviețuit. Acesta e singurul nostru merit” l-am citat eu. Tu realizezi ce lucru frumos ai spus!? Eu văd în asta măreția poporului meu. A reușit să supraviețuiască la răscruce de imperii și de vânturi. S-a ascuns în codri, a mâncat rădăcini, dar a supraviețuit în timp ce imperiile au murit. Vorbești de măreția cuceritorilor și a celor ce au făcut imperii din jaf, prădat și omorât!? Eu acolo nu văd nicio măreție. Îți recomand să vezi filmul MISIUNEA – are și o coloană sonoră excepțională compusă de Ennio Marricone – și după aceea mai vorbim despre măreția cuceritorilor. Eu mă bucur că neamul meu nu are înscris în codul genetic sânge de jefuitor și nici pe suflet păcate grele.
-Oricum exagerezi când scrii! Idealizezi și hiperbolizezi prea mult! Suntem neamul ce mereu i-a omorât sau sacrificat pe cei mai buni dintre noi. Mereu am iubit trădătorii și am sacrificat patrioții...
-La asta nu am ce îți răspunde, ai dreptate. Dar să știi că și cei sacrificați nu și-au dorit altă soartă și, dacă ar fi fost posibil să mai trăiască încă o dată conștienți de cum le va fi sfârșitul, ar fi ales aceeași soartă. Pentru ei a fost o onoare să fie în slujba neamului lor. A fost un fel de asumare a destinului. Cred asta din toată inima despre M. Eminescu, ca să dau doar un exemplu. Vreau să îți demonstrez ceva: Caragiale scoate în evidență toate defectele acestui popor. Eminescu iubește acest popor de parcă i-ar înțelege cel mai bine sufletul de aceea îl idealizează...
- La fel ca tine, spune prietenul meu întrerupându-mă. Oricum Caragiale era din alt mediu – orașul cu toate păcatele lui, iar Eminescu era de la sat – satul acela ancestral și pur de la 1850. Asta și-a pus amprenta pe opera lor.
- Mulțumesc. Mă onorează ce ai spus. Acum continui cu demonstrația mea. Deci Caragiale - dur, cinic și critic cam ca tine, Eminescu – idealizând. Lucian Blaga percepând România ca un spațiu sacru în a cărui sat s-a născut veșnicia despre care spune: „Cu acest orizont spaţial se simte solidar ancestralul suflet românesc, în ultimele sale adâncimi, şi despre acest orizont păstrăm undeva, într-un colţ înlăcrimat de inimă, chiar şi atunci când am încetat de mult a mai trăi pe plaiu, o vagă amintire paradisiacă: Pe-un picior de plaiu, / pe-o gură de Raiu. Să numim acest spaţiu-matrice, înalt şi indefinit ondulat, şi înzestrat cu specificele accente ale unui sentiment al destinului: spaţiu mioritic”. Poți susține sau nega că vreunul din acești trei titani nu spune adevărul!? Poți spune că vreunul minte?! Minte Eminescu când idealizează!? Greșește Caragiale când scoate în evidență defectele!? Se înșală Blaga, când vorbește de un spațiu sacru!?
- Nu, mi-a răspuns prietenul meu.
- OK. Dar dacă aș spune că spiritualitatea românească e reprezentată doar de unul din ei nu ar fi complet și nici corect. Pentru o imagine clară aș spune că toți trei dau prin opera lor imaginea României mele. Doar critica moravurilor și cinismul lui Caragiale, deși reale – nu spun totul despre noi. E nevoie de idealizarea lui Eminescu și de percepția sacrului acestui spațiu românesc, pe care l-a perceput Blaga, pentru o imagine întreagă. Extrapolând aș spune că România de azi nu e cea criticată de tine și nici cea idealizată de mine, ci e o simbioză a părerilor noastre.
Prietenul meu tăcea. Am avut sentimentul că l-am convins.
-Tu chiar crezi că turcii nu ne puteau face pașalâc și că avem noi vreun merit!? Nu ne-au făcut că nu au vrut. Dacă voiau ne mătura imperiu cât ai clipi. Nu au vrut să își mute administrația dincoace de malul Dunării. Au preferat să ne lase tampon în calea popoarelor migratoare din est și să le ținem piept. Să fim granița imperiului.
-Iar mi-ai ridicat mingea la fileu! Ce măreție pentru poporul meu, ce se ascundea în păduri să supraviețuiască să fie graniță pentru cel mai mare imperiu din acea vreme și să fie stavilă hoardelor migratoare! Și câtă ticăloșie și calcul din partea imperiului! Și chiar așa: unde e acum acel imperiu!? Nu vezi niciun pic de măreție că au murit imperii pe lângă noi și noi, aștia ce ne ascundeam prin munți și codri am supraviețuit!? Tocmai această supraviețuire e măreață, domnul meu, dar eu nu am ce îți face că tu nu poți vedea măreția pe care eu o văd...
...
Altă dată ne-am certat vorbind despre „Meșterul Manole” și „Miorița”, pe care eu le consider că s-au născut chiar din codul nostru genetic, că sunt operele de artă populară ce ne definesc cel mai bine sufletul românesc cu cele două mari teme existențiale: sacrificiul pentru a construi ceva durabil și atitudinea în fața morții.
-Cum să îți zidești soția în zid!? Cum!? țipa prietenul meu. Eu nu pot înțelege asta. A, voia să sacrifice ceva pentru a construi durabil, căci zidirea presupune sacrificiu!? Bine, trebuia să se sacrifice pe el! Să se pună pe el în zid!
-Nu ai înțeles. E credința că pentru a face ceva magnific trebuie să sacrifici ce ai mai scump, mai neprețuit...
-Exact! Știu asta! Trebuia să se sacrifice pe el!
-Nu ai înțeles, domnul meu! Meșterul Manole iubea și iubind ceea ce era mai de preț pentru el era soția și el asta a sacrificat. Nu se iubea cel mai mult pe el, ci pe soție. Tu crezi că el a mai rămas om după asta!?
-Rămân la părerea mea! Nu sacrifici ceea ce iubești! Acum să vorbim de Miorița. Înnebunesc când aud lamentările ciobanului moldovean. Așteaptă să moară! Își face testamentul... Exact așa sunt românii... Nu, frate, lupți! Nu aștepți moartea! Lupți și mori în luptă! Eu nu pot concepe așa ceva!
-Nu e fatalism și nu e renunțare! Eu admir calmul și lipsa oricărui sentiment de teamă, conștientizarea că moartea e o nuntă cosmică...
-Lasă-mă cu asta! E renunțare la luptă! Așteaptă moartea...
-Nu e renunțare. E calm, e lipsă de teamă, e sentimentul clar că dincolo de moarte, nu e moarte, ci o înviere sau altă viață, nici nu știu cum să-i spun, căci nu pot vorbi de Înviere înainte de creștinism, deși balada sufletului poporului meu exact despre asta vorbește: despre creștinism înainte de creștinism, despre nemurirea sufletului în care credeau dacii.
-Nu o să mă convingi nici într-o mie de ani! Rămân la părerea mea: renunță la luptă, așteaptă moartea, e un laș...
Am respirat adânc. Am tăcut câteva clipe. Îmi organizam gândurile.
-Consideri că Iisus când s-a lăsat răstignit a fost laș!? Putea să lupte... Putea să îi distrugă pe toți cei ce îl chinuiau doar cu o clipire de gene. De ce crezi că a acceptat sacrificiul!? Pentru că prin acceptarea sacrificiului a biruit lumea... Unde sunt azi cei care l-au chinuit și răstignit!? Sunt învingători!? Sunt luptători!? Unde sunt!? Un sacrificat, un învins, un OM ce și-a acceptat soarta și moartea a biruit lumea. În sufletul meu este întotdeauna o îngemănare între Miorița și creștinism...
...
Despre mitul Zburătorului în credințele românilor și literatura română nu vă povestesc ce discut. Ar fi epic – ar spune prietenul meu!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cucoană, ești nebună.
I rest my case.
Recomand insa pe youtube canalul Zaiafet (RO) care ofera rezumate ale unor carti fantastice, Caspian Report (EN) despre geopolitica, HistoryMarche (EN) batalii istorice.
Un exemplu de "manipulare" a maselor prin intermediul mesajului subliminal al unei povesti o găsiți aici :"William of Orange a angajat deja un istoric oficial care a manipulat inteligent notele istorice rare. La insistențele prințului, Hadrianus Junius a plasmuit Revolta Batavilor în lucrarea sa standard „Batavia”. Tânăra republică avea nevoie de o poveste. Corespondența cu răscoala împotriva asupririi de către spanioli, atunci izbucnind cu toată furia, s-a găsit repede. Așa cum batavii se smulseseră de sub asuprirea conducătorilor romani, descendenții lor olandezi trebuiau să reziste ocupantului spaniol." Sursa https://www.trouw.nl/nieuws/hoe-de-mythe-over-de-trotse-batavieren-ontstond~b6e0f1eb/ Povestea asta a dus la unirea lor că popor.
Mergând mai departe, Spania de a cărei asuprire olandezii au luptat din răsputeri să scape,prin denaturare, a ajuns sa fie tara de unde sosește Sinterklaas (echivalentul lui Moș Crăciun) cu o corabie încărcată cu daruri.
Pare banal, dar aceste povești, prin mesajul lor subliminal, le dau olandezilor un sentiment de luptatori învingători și se poarta ca atare în viața deși istoricii au dovedit că realitatea a fost cu totul alta.
Oare nu ar trebui sa fie și masa media mai selectivă in ceea ce privește "poveștile" de viață, sa ofere modele ce ar inspira atitudini pozitive? Ajung uneori să mă întreb ce ne mai unește că popor acum când milioane de romani trăiesc departe de tara, când neîncrederea în clasa politică creste, când hăul dintre săracii și bogatii noștri se adâncește....Limba romana ! Cam atât....